Editorial

Partidul de anturaj
Un model explicativ pentru partidismul românesc postcomunist
 

ALEXANDRU RADU
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

DANIEL BUTI
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
The phenomenon of Romanian partidism appears not to adhere to already utilizied models in specialized literature, be it either the classic western model or the generic post communist version, in light of its specific characteristics – in particular, its unrelatedness to its social medium. Our theoretical solution is the entourage party, which has the advantages of capturing both the specific character of Romanian political parties, as well as their functional formula, adapted to Romanian postcommunism.

Keywords: political party; post-communist partidism; entourage party

Definite ca părţi ale corpului social, ca purtătoare de interese şi ca instrumente ce realizează principiul reprezentativităţii, partidele reprezintă, fără îndoială, factorii necesari funcţionăriii democratice a relaţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi. Totuşi, simpla existenţă a unor organizaţii politice ce îşi spun partide nu este suficientă pentru ca valorile şi principiile democratice să fie operaţionalizate şi transpuse în viaţa şi activitatea cotidiană a indivizilor şi a grupurilor sociale. România postcomunistă pare să demonstreze tot mai mult acest lucru. Aici, partidele politice poartă pecetea contextului specific în care au (re)apărut, reuşind, practic, să relativizeze modelul partidist specific democraţiilor occidentale. Ne propunem, aşadar, să examinăm fenomenul partidist românesc din perspectiva identificării unui model teoretic care, fără a potenţa teza mai veche a caracterului atipic al sistemului politic din România postcomunistă, să-i pună în valoare notele particulare. Primul pas îl reprezintă construirea unui nou concept relativ la tipul caracteristic al partidului politic românesc.  

În general, partidul politic este definit ca o organizaţie voluntară, ce are la bază un proiect politic în numele căruia acţionează pentru a cuceri şi exercita puterea. Produs al democraţiei şi al sufragiului universal, partidul politic este pentru Max Weber „o întreprindere politică colectivă a celor interesaţi de putere”¹, fără de care democraţia reprezentativă, bazată pe alegeri libere şi corecte este de neconceput. Şi pentru Maurice Duverger această organizaţie cu funcţii şi roluri specifice, vizează cucerirea şi exercitarea puterii politice. În cazul sociologului francez, accentul cade pe „Organizaţie (cu o majusculă simptomatică)”².

Asocierea elementelor ideologico-programatice cu cele de natură pragmatică i-a permis lui Georges Burdeau să definească partidul politic ca un „grup de indivizi care promovează aceeaşi orientare politică şi pentru aceasta fac efortul de a o impune cât mai multor cetăţeni urmărind să cucerească sau cel puţin să influenţeze puterea politică”³. Într-o manieră relativ asemănătoare, partidul politic este definit şi de Daniel-Louis Seiler: organizaţie ce vizează mobilizarea indivizilor într-o acţiune colectivă, concurenţială cu scopul de a accede, singură sau în coaliţie, la poziţii care să permită exercitarea guvernării. „Această acţiune colectivă şi această pretenţie de a conduce treburile publice sunt justificate printr-o concepţie particulară asupra interesului general”⁴. O definiţie centrată pe scop este oferită de Raymond Aron: „grupuri voluntare, mai mult sau mai puţin organizate, a căror activitate este mai mult sau mai puţin permanentă, care pretind, în numele unei anumite concepţii a interesului comun şi a societăţii, să îşi asume, singure sau în coaliţie, funcţiile de guvernare”⁵.

Definiţia sociologică scoate în prim plan o serie de caracteristici ale partidelor politice care le deosebesc de alte tipuri de organizaţii/grupuri. Joseph LaPalombara şi Weiner au stabilit patru trăsături ireductibile ale acestora⁶: durata, în sensul în care un partid trebuie să aibă o existenţă mai lungă decât dura de viaţă a liderilor săi; criteriul devine extrem de important pentru partidele de lider sau partidele personale, fondate de un şef charismatic; organizarea sa trebuie să fie completă (pe verticală şi pe orizontală), să aibă structuri centrale şi locale (filiale teritoriale); voinţa liber consimţită de a cuceri şi exercita puterea la nivel local şi/sau naţional, singur sau în coaliţie; votul cetăţenilor – capacitatea de mobiliza voturi, de a obţine sprijin popular.

Pentru ca imaginea a ceea ce reprezintă un partid politic să fie completă, trebuie menţionată şi abordarea economistă conform căreia partidul politic este o echipă (coaliţie ai cărei membri au aceleaşi scopuri) ce urmăreşte să ocupe funcţii în aparatul guvernamental exclusiv pentru plăcerea câştigului, a prestigiului şi a puterii pe care respectivele posturi le oferă. Prin urmare, „într-o democraţie, partidele politice formulează politici doar ca un mijloc de a câştiga voturi. Ele nu caută să câştige puterea pentru a promova anumite politici prestabilite sau pentru a servi interesul unor grupuri particulare; mai degrabă ele formulează politici şi servesc interese de grup cu scopul de a ajunge la guvernare”⁷.

Practic, pentru oricare dintre definiţii sau abordări am opta, partidele politice stabilesc o legătură naturală sau, după caz pragmatică (auto-interesată) cu mediul social în care activează. Altfel spus, ele au o bază socială creată şi dezvoltată în timp. Apariţia, dezvoltarea şi evoluţia formaţiunilor partizane s-au produs în corelaţie cu transformările sociale.

Din acest punct de vedere, (re)construcţia partidismului românesc postcomunist urmează o cale specifică, caracterizată prin existenţa a două condiţii inedite în spaţiul european fost comunist. Reinventarea partidelor politice româneşti s-a făcut pe fondul dispariţiei subite a partidului comunist, a absenţei „de continuitate în postcomunim”⁸ a PCR, dar şi a lipsei, în timpul regimului dictatorial, a unei mişcări de opoziţie sau a unor organizaţii alternative, aşa cum s-a întâmplat în majoritatea ţărilor din regiune. Dacă în state precum Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia au existat structuri civice de tipul Solidarităţii, Forumului Democratic Ungar sau Forumului Civic, care s-au opus regimului comunist, menţinând activă dimensiunea pluralistă a societăţii şi asigurând condiţiile pentru tranziţia negociată, în România, toate aceste elemente care au susţinut procesul de tranziţie şi de configurare a sistemului politic au lipsit. Acest lucru şi-a pus amprenta asupra genezei partidelor politice şi, implicit, asupra calităţii formaţiunilor partizane, cu implicaţii majore asupra structurării şi funcţionării sistemului politic în ansamblul său.

Astfel, partidele politice, constituite toate după 22 decembrie 1989, s-au creat „de sus în jos”, fără a avea o bază socială specifică şi fără a răspunde unei nevoi sau solicitări sociale de reprezentare. Partidele postcomuniste au ieşit, în mare parte, „din grupuri ad hoc, inconsistente axiologic şi politic, animate de voluntarismul sau oportunismul unor lideri de ocazie, bazate pe un interes adesea extrem de îngust, clientelar şi caracterizate de lipsa oricărui discernământ politic (…)⁹”. Acest lucru a fost susţinut din plin de contextul specific creat de implozia regimului comunist şi de caracterul său totalitarist şi sultanistic¹⁰. De asemenea, apariţia prin decret, într-o formă răsturnată în raport cu baza socială, a partidelor politice postcomuniste a fost inlesnită şi de cadrul juridic ce a reglementat organizarea şi funcţionarea acestora. Astfel, Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989 a instituit condiţii minimale pentru înregistrarea unui partid politic¹¹, fapt care a contribuit la un adevărat boom partidist şi la fărâmiţarea excesivă a spectrului politic¹². Mai mult, Decretul-lege nr. 92/1992 a obligat autorităţile locale să asigure sedii formaţiunilor partizane şi de asemenea, a instituit finanţarea de la bugetul de stat a partidelor participante la campania electorală¹³. Au existat aşadar, încă de la început, condiţii pentru „cartelizarea” partidelor politice¹⁴. În cazul României, acestea nu s-au îndepărtat de sfera societăţii civile pentru a se apropia de stat, deoarece nu au fost niciodată acolo unde nu puteau fi, adică în siajul societăţii civile inexistente pe timpul regimului comunist. Dimpotrivă, ele s-au născut şi au crescut în acelaşi timp şi în concordanţă cu statul postcomunist. Teza genezei prin decret a partidelor politice româneşti are astăzi mulţi susţinători, dar credem că valenţele şi consecinţele ei teoretice nu au fost suficient exploatate.

Fără a avea rădăcini în structuri politice sau în organizaţii ale societăţii civile active pe timpul regimului comunist, partidele politice au (re)apărut şi s-au dezvoltat organizaţional în paralel cu structurarea noului sistem politic şi instituţional. Ele nu îşi au originea nici în opoziţia faţă de partidul comunist, nici în vreo facţiune reformatoare din interiorul partidului conducător şi nici măcar într-o organizaţie atavică a partidului comunist. Aceasta deoarece, cu excepţia unor forme individuale de dizidenţă, regimul comunist românesc nu a permis dezvoltarea societăţii civile şi nici manifestarea unor curente de tip perestroika în interiorul său. Mai mult, partidul comunist însuşi dispare, situaţie neîntâlnită în statele din regiune, acolo unde partidul comunist fie şi-a continuat existenţa ca atare şi a participat la competiţia democratică, fie a trecut printr-un proces de transformare şi de social-democratizare. Absenţa de continuitate, cel puţin de jure, a PCR a privat geneza partidismului de actorii principali: partidul comunist şi partidul anticomunist. Tensiunea politică a existat, dar protagoniştii au fost partidele exclusiv postcomuniste, care şi-au asumat conjunctural cele două roluri. În fapt, clivajul comunişti-anticomunişti a fost unul mimetic, fiind metamorfozat într-un „clivaj al legitimităţilor”¹⁵, actorii săi principali asumându-şi roluri împrumutate post-factum de pe scena politică central-europeană de la sfârşitul comunismului: partidele istorice, ca forţe (neo)anticomuniste, vs. FSN, ca forţă (neo)comunistă.

Practic, partidele româneşti au îndeplinit roluri şi funcţii formale. Ele au satisfăcut nevoia bifării unuia dintre criteriile de bază ale democraţiei: pluripartidismul. Statistic sau cantitativ, criteriul a fost îndeplinit. În realitate însă, partidele erau lipsite de orice consistenţă, caracteristică ce particularizează observaţia făcută de Ingrid van Biezen: partidele din centrul şi estul Europei nu s-au născut din conflicte ale diferitelor interese sociale, legătura lor cu mediul social fiind slabă¹⁶. În România, mai mult decât în celelalte state foste comuniste, regula generală a emergenţei pluripartidismului postcomunist a ignorat relaţia clasică grup social – grup politic.

Dar dacă partidele româneşti, toate aparţinând categoriei specifice a partidelor create după 1989¹⁷, sunt lipsite de legătura cu mediul social, se naşte în mod legitim întrebarea: Pe ce anume se bazează existenţa şi funcţionarea lor?

Creaţii ale postcomunismului, organizaţiile partizane apărute începând cu ianuarie 1990 pot fi introduse în categoria partidelor personale. În general, asemenea formaţiuni sunt constituite în jurul unor lideri charismatici, fiind beneficiare ale notorietăţii acestora, dar dependente şi de destinul lor. Din perspectivă organizaţională, astfel de partide se bazează pe un management centralizat, axat pe lider, funcţionarea lor devedindu-se deseori eficientă din punct de vedere electoral. Totuşi, legătura prea puternică dintre lider şi partid, mergând până la identificarea şi suprapunerea lor imagologică, poate frâna evoluţia organizaţiei politice. Partidele personale au un grad redus de instituţionalizate, dispariţia liderilor punând în pericol chiar existenţa acestora, multe formaţiuni de acest tip neruşind să treacă peste criza de succesiune care se delanşează în astfel de situaţii. În fapt, crizele de succesiune echivalează cu un veritabil test al durabilităţii partidelor. Toate aceste caracteristici pot fi indentificate şi în funcţionarea partidelor româneşti, în mod deosebit în primul deceniu postcomunist.

Pe de altă parte, partidele din România postcomunistă ar putea fi considerate şi partide de lideri, o formă specifică a partidelor de cadre, dacă avem în vedere tendinţa descentralizării din ultimul deceniu. O astfel de formulă teoretică are avantajul că pune în evidenţă trecerea de la managementul centralizat, dependent de liderul naţional, la multiplicarea centrilor decizionali prin sporirea rolului jucat de liderii filialelor.

Totuşi, partidul postcomunismului nomânesc nu este pe deplin încadrabil nici modelului de partid personal, nici celui de partid de lideri. În fapt, credem că este necesară o categorie teoretică nouă, deşi conexă celor două amintite, pentru a explicita specificul fenomenului partidist românesc.

Partidele postcomuniste s-au născut, într-adevăr, ca entităţi politice de tip personal, ca mijloace de putere la dispoziţia liderilor şi susţinătorilor acestora, şi au funcţionat ca atare. Ele au debutat şi au continuat să se dezvolte ca partide puternic personificate, gradul lor de instituţionalizare fiind scăzut. Partidele româneşti poartă amprenta modului şi contextului în care s-au structurat¹⁸ şi, din acest punct de vedere, ele au două caracteristici principale: sunt opera postcomunismului, iar liantul lor este reprezentat de lider şi de anturajul acestuia. În acelaşi timp, prin procesul descentralizării, caracterul personal (personalizat) s-a multiplicat în plan local, având drept rezultat o poliarhizare a partidelor: acestea au rămas entităţi personale, dar persoanele importante au devenit liderii locali. Totodată, anturajului liderului naţional i s-au adăugat cele ale liderilor locali.

Deoarece partidele româneşti postcomuniste sunt fundamentate nu pe legătura cu mediul social, în sens larg, ci pe lider (naţional, mai întâi, şi, apoi, local), ca şi pe anturajul acestuia, le vom numi partide politice de anturaj. Formula pune în evidenţă caracterul personal (personalizat) al partidelor româneşti, dar, mai mult, explicitează modul lor de funcţionare. Aşadar, organizaţiile partizane constituite după 22 decembrie 1989 sunt partide politice veritabile (ele satisfac exigenţe formulate de teoreticienii domeniului), chiar dacă nivelul instituţionalizării este unul redus, dar, în acelaşi timp, au dezvoltat o formulă organizatorică sui-generis, adaptată postcomunismului românesc.

Consecinţa principală o reprezintă dezvoltarea unui model partidist în care organizaţiile partizane nu sunt agenţi ai reprezentării sociale, ci grupuri politice a căror existenţă se construieşte în jurul liderului şi al funcţiilor publice de putere, pe care le confiscă. Acest lucru se reflectă în cota de încredere cu care cetăţenii creditează partidele politice¹⁹, în numărul de membri²⁰ şi în participarea tot mai scăzută la vot²¹. Regimul politic astfel instituit poartă numele de regim partidocratic sau chiar partitocratic, dacă avem în vedere că, în fapt, dominaţia aparţine nu atât partidelor politice ca entităţi, ci diferitelor părţi (anturaje) ce le compun.

Bibliografie
ARON, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Bucureşti, All Educational, 2001.
van BIEZEN, Ingrid, Patterns of Party Organization in New Democracies: A Comparative Assessment of Southern and East-Central Europe, paper prepared for the panel „Post-Communist Party Developement”, APSA, Boston, (2003).
BOCANCEA, Cristian, Meandrele democraţiei. Tranziţia politică la români, Iaşi, Polirom, 2002.
BURDEAU, Georges, Traite de Science Politique, tome 2, „La dynamique politique”, Paris, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1968.
DOWNS, Anthony, „An Economic Theory of Political Action in a Democracy”, în The Journal of Political Economy, Vol. 65, nr. 2, (1957).
DUVERGER, Maurice, Les partis politiques, Paris, Librairie Armand Colin, 1981.
KATZ, Richard, Mair, Peter, „Changing Models of Party Organization and Party Democracy: The Emergence of Cartel Party”, în Party Politics, Vol.1, Nr. 1, (1995).
LINZ, Juan J., Stepan, Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America and Post-Communist Europe, The John Hopkins University Press, 1996.
PANEBIANCO, Angelo, Political Parties: Organization and Power, Cambridge, Cambridge University Press, 1988.
PAVEL, Dan, HUIU, Iulia, „Nu putem reuşi decât împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice 1989-2000, Iaşi, Polirom, 2003.
PREDA, Cristian, Partide şi alegeri în România postcomunistă: 1989-2004, Bucureşti, Nemira, 2005.
PREDA, Cristian, SOARE, Sorina, Regimul, partidele şi sistemul politic din România, Bucureşti, Nemira, 2008.
SEILER, Daniel-Louis, Les partis politiques, Paris, Armand Colin, 1993.
VOICU, George, Pluripartidismul. O teorie a democraţiei, Bucureşti, All, 1998.
WALLER, Michael, „Parties Inheritances and Parties Identity”, în Pridham and Lewis, Stabilizing Fragile Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Esthern Europe, London, Routledge, 1996.
WEBER, Max, Politica, o vocaţie şi o profesie, Bucureşti, Anima, 1992.

NOTE

ALEXANDRU RADU – Prof.univ.dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, redactor şef Sfera Politicii.

DANIEL BUTI – Licenţiat în Ştiinţe politice (2003). Doctorand în Ştiinţe politice (SNSPA). Lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”.

 sus