Discriminări

Filosofia antidiscriminării și declinul democrațiilor postcapitaliste
 

DAN PAVEL
[The University of Bucharest]

„Filosofii (de pînă acum) nu au făcut decît să interpreteze lumea în moduri diferite. Important este însă a o schimba.”
Karl Marx, Teze asupra lui Feuerbach

Abstract:
The author is trying to explain the contrasts existing between the expanding universe of anti-discrimination sanctions and the decline in legitimacy of democracy. The declining legitimacy affects both consolidated democracies, and newborn democracies. Inequality in the USA, but also at global level is illustrated with relevant statistics. The convergence between the crisis of democracy and the financial and economic global crisis is a major social and political threat. At the global level, after the Arab Spring, the third wave of democratization continued, while the quality of democracy substantially diminished. In the newborn Islamic democracies, discrimination against women, Christians, Jews, gay & lesbians, etc. continued, leading to arson, torture and killings.

Keywords: democracy legitimacy decline; discrimination; anti-discrimination; equality; inequality; middle class decline; convergence of crises; discrimination of women, Christians, Jews, gay & lesbians, „emo”; torture; killings

Acest studiu porneşte de la constatarea unei stări de fapt: în lumea globalizată actuală, se accentuează discordanţa dintre universul în expansiune al standardelor/sancţiunilor antidiscriminare şi declinul legitimităţii democraţiei. Se extind permanent interdicţiile privind discriminarea pe criterii etnice, religioase, sexuale¹, generaţionale (vîrstă), profesionale, sociale, stare de sănătate (dizabilităţi, dar şi pe bază de informaţii genetice), dar scade dramatic încrederea în democraţie. Se înnăspresc sancţiunile antidiscriminatorii, dar scade încrederea în instituţiile democratice. În ciuda creşterii intoleranţei faţă de discriminări în plan internaţional, european, national şi local-comunitar, fundamentele democraţiei moderne se şubrezesc continuu. Ethosul antidiscriminatoriu a condus la complicarea tipologiei discriminărilor şi multiplicarea indicilor de monitorizare a diferitelor forme de discriminare, dar valoarea supremă a democraţiei – egalitatea – şi-a pierdut semnificaţia în lumea reală. Egalitatea politică, egalitatea socială, egalitatea juridică, garantarea oportunităţilor egale („egalitatea de start”) au devenit norme virtuale, cu valoarea simbolică. Memorabila sintagmă lincolniană despre democraţie ca fiind „puterea poporului, pentru popor, [exercitată] de către popor” a ajuns o formulă de-a dreptul irelevantă, iar observatorii inteligenţi ai fenomenelor politico-economice au propus formule chiar mai relevante, care nu ţin însă de democraţie, ci de oligarhie².

O altă stare de fapt contrastează cu prima: există şi o faţetă negativă a democratizării, dacă nu chiar o faţă abominabilă, care a ieşit la iveală acolo unde au fost înlăturate regimuri dictatoriale, dar au fost eliberate uri şi resentimente vechi, care au deschis calea unor discriminări, persecuţii şi crime în masă, care nu se petreceau însă în regimurile dicatoriale abolite. Voi reveni asupra acestui aspect.

Ipoteza explicativă a acestui studiu este următoarea: declinul legitimităţii democraţiei se datorează raporturilor tensionate, chiar contradictorii, dintre dimensiunile conotative şi denotative ale democraţiei. Distincţia între „sensul” şi „semnificaţia” democraţiei [i.e., distincţia dintre Sinn şi Bedeutung] a devenit în anumite ipostaze un divorţ semantic şi pragmatic, dacă nu chiar o prăpastie. Iar prăpastia dintre „sens” şi „semnificaţie” s-a produs din pricina faptului că în viaţa politică reală există tot mai puţină democraţie autentică, în înţeles etimologic şi în sensurile definite de teoria democraţiei moderne. Niciodată nu a existat o discordanţă mai mare între dimensiunea normativă şi dimensiunea descriptivă a teorie democraţiei. Una dintre consecinţe are relevanţă pentru tema acestui studiu: adesea, raporturile tensionate dintre discriminare şi antidiscriminare au devenit ireconciliabile.

În ceea ce priveşte, realitatea contrastantă despre care scriam la început, propun o altă ipoteză explicativă: instaurarea democraţiei în locurile unde nu s-a produs liberalizarea deschide calea discriminării, persecuţiilor şi chiar crimelor în masă, din pricina mentalităţilor colective grevate de intoleranţă, ură şi resentimente. Ceva mai încolo voi da şi exemple semnificative.

Declinul legitimităţii democraţiei este un fenomen complex, care include atît erodarea democraţiilor consolidate³, cît şi la tratarea inadecvată a malformaţiilor congenitale ale multora dintre „noile” democraţii⁴. Discriminările din tipurile diferite de democraţii, precum şi filosofiile antidiscriminării din cadrul acestora, din care se nasc politicile antidiscriminare şi sancţiunile împotriva discriminărilor de tot felul, funcţionează extrem de diferit. Contextele discriminare-antidiscriminare sînt legate în primul rînd de caracterul cultural ireductibil al naţiunilor, religiilor şi moravurilor din societăţile respective, pe care nici democratizarea, nici liberalizarea şi nici măcar modernizarea nu au putut să le anuleze⁵. Această funcţionare structural diferită este una dintre marile provocări la adresa tezei „democraţiei ca valoare universală”. După cum voi arăta la un moment dat, modul în care funcţionează discriminarea (de fapt, discriminările) în regiunile în care a pătruns de curînd democraţia (în particular, lumea arabă, iar într-un sens mai larg, lumea islamică, dar în discuţie pot să intre la fel de bine lumea indiană ori lumea chineză sau părţi importante ale Africii subsahariene) ne obligă la o schimbare de perspectivă. Ori recunoaştem că democraţia nu va fi niciodată o valoare universală ori schimbăm conceptele şi teoria democraţiei, astfel încît diferenţele specifice să fie mai variate, iar atunci putem să declarăm că democraţia este o valoare universală. Însă logica clasică ne-a învăţat o lecţie simplă şi de neevitat: prea multe redefiniri ale diferenţei specifice conduc către redefinirea genului proxim.

Din mai multe puncte de vedere, abordarea cazurilor democraţiilor consolidate are suprema relevanţă în teoria reinterpretată a democraţiei. Întrebările puse în legătură cu democraţiile consolidate, în particular cu statele din „nucleul dur”, provocările, dilemele, dar mai ales răspunsurile găsite (dar şi cele negăsite), au condus la descoperiri privind funcţionarea sistemului şi logica democratică internă, din care s-au născut teoriile canonice ale democraţiei. Categoria democraţiilor consolidate cuprinde state în care democratizarea s-a produs în faze istorice diferite. Din „nucleul dur” al categoriei democraţiilor consolidate fac parte cele mai vechi şi durabile democraţii, din „primul val al democratizării” şi care nu au fost afectate nici de primul „reflux” al democratizării, nici de al doilea, cum ar fi Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Suedia, Noua Zeelandă, Australia, Elveţia, Canada, Finlanda⁶. Dacă democraţia eşuează chiar şi acolo unde istoria a demonstrat că potenţialul pentru autorectare, autoreformare şi autoconsolidare instituţională este imens, atunci, în ultimă instanţă, teoria democraţiei rămîne fără obiect de studiu.

În schimb, potenţialul de autocorectare şi autoconsolidare al democraţiilor malformate congenital este limitat şi necesită mari perioade de timp pentru a deveni funcţional. (Şi) din această pricină, în aceste democraţii există o probabilitate mai mare de de alternanţă „fluxuri”/”refluxuri” ale democratizării. Chiar şi aşa, relevanţa lor pentru teoria democraţiei nu trebuie desconsiderată. Defectele înnăscute ale democraţiilor malformate congenital nu pot fi (şi nici nu trebuie) corectate radical, nici prin intervenţii chirugicale, nici prin transplant. Acele defecte pot fi însă corectate prin metode de „inginerie politică” sau construcţie instituţională, practicate pe termen lung. Cine încearcă să corecteze cu forţa asemenea democraţii, cine încearcă să facă dintr-o societate imperfectă una perfectă, chiar împotriva naturii sale – inclusiv prin impunerea unor norme antidiscriminatorii rigide – obţine rezultate mai dezastruoase decît ale situaţiei care trebuia iniţial corectată. Marele avantaj al studierii acestor democraţii este că permite observarea şi explicarea cauzelor şi motivaţiilor puţinelor cazuri reuşite, în comparaţie cu multiplele eşecuri. Secretul reuşitei reformei democratice nu stă însă în aplicarea unor reţete prestabilite, a unor politici adoptate în grabă şi prin metode „heirup-iste” ori procustiene (cum ar fi cele recomandate de Fondul Monetar Internaţional, indiferent de natura şi mărimea unei economii naţionale şi care au împins mai multe state către dezastre financiare, economice şi sociale), ci în adoptarea unor metode flexibile, gîndite în conformitate cu standardele coerenţei logicii sociale aplicate individual, flexibil, creativ⁷. Aceeaşi metodologie instituţională trebuie aplicată în acele locuri pentru cuplul discriminare-antidiscriminare, pentru că o copiere a rigidelor canoane occidentale, de tip political correcteness, ar conduce la distrugerea societăţilor respective sau la respingerea radicală a filosofiei antidiscriminare. Un asemenea fenomen se petrece în democraţiile consolidate, unde politicile antidiscriminare „de nişă” şi urmărite în mod exagerat distrag atenţia de la consolidarea politică a democraţiei şi o subminează.

Din punctul de vedere al construcţiei textuale, ar fi fost necesare acum anumite paranteze teoretice, conceptuale şi epistemologice, pentru a explicita unele dintre afirmaţiile anterioare. Însă anumite exemple semnificative, care sînt şocante şi imposibil de negat, vor sprijini şi accelera clarificarea tezelor acestui studiu, înaintea deschiderii acelor paranteze. Unele exemple au fost aduse în atenţia publică de către un celebru laureat al Premiului Nobel pentru economie, ale cărui scrieri au făcut mai mult decît să contribuie la înţelegerea teoretică a problemelor complicate de economie ale lumii – americanul Joseph Stiglitz. Scrierile sale recente au condus chiar la schimbarea decisivă a lumii în care trăim. Articolul său publicat în Vanity Fair („Of the 1%, by the 1%, for the 1%”) dezvăluia că segmentul de 1% din vîrful ierarhiei sociale americane cîştigă 25% din veniturile anuale şi deţine 40% din averea americanilor. Ponderea deţinută de categoria 1% era cu atît mai şocantă cu cît acum 25 de ani aceluiaşi segment îi reveneau 12% din veniturile anuale şi 33% din averea americanilor. Studiile făcute asupra tuturor „straturilor” ierarhizate pe baza veniturilor anuale au scos la iveală pe seama cui s-au făcut respectivele creşteri ale ponderii celor din categoria 1%.

În ultimul sfert de secol, cea mai afectată de procesul declinului democratic a fost clasa de mijloc, adică mîndria Americii şi baza socială de masă a democraţiei americane, a „modului de viaţă american”, a prosperităţii americane („the American Dream”), – adică „Middle Class America” („America clasei de mijloc”). „Middle class” este în descreştere absolută şi relativă, veniturile i s-au diminuat⁸. Scăderea ponderii clasei de mijloc nu s-a făcut însă pe scara ascendentă, prin creşterea numărului şi proporţiei bogaţilor proveniţi din clasa de mijloc⁹, ci pe scara descendentă, prin creşterea numărului săracilor din USA, atît în termeni relativi, cît şi absoluţi, în condiţiile scăderii veniturilor medii ale acestui segment. Clasa de mijloc a sărăcit, iar săracii au sărăcit şi mai tare. În contrapondere, bogaţii s-au îmbogăţit, iar superbogaţii s-au îmbogăţit chiar mai mult. Săraci au crescut în termeni relativi şi absoluţi, în vreme ce numărul celor bogaţi a scăzut. Ponderea deţinută de categoria 1% din venituri şi din averea americanilor erau similare cu cele ale structurilor oligarhice din ţări precum Rusia sau Iran. Articolul lui Stiglitz se încheia cu următoarele cuvinte:

„the top 1 percent have the best houses, the best education, the best doctors, and the best lifestyles, but there is one thing that money doesn’t seem have bought: an understanding that their fate is bound up with the other 99 percent live. Throughout history, this is something that the top 1 percent eventually do learn. Too late”.

Cu un an înaintea articolului minimalist citat mai sus, Stiglitz a publicat un voluminos best-seller care analiza cauzele crizei economice şi financiare mondiale – Freefall. America, Free Markets, and the Sinking of the World Economy. Printre cauzele crizei devastatoare începută în 2008, dar încă neîncheiată, erau cele legate de politicile falimentare fundamentate pe gîndirea economică liberală neoclasică, reprezentată de Milton Friedman şi „şcoala de la Chicago”, gîndire care devenise canonul noului capitalism, dar s-a dovedit falimentară atît prin promovarea (şi mai ales justificarea) capitalismului complet dereglementat, cît şi a unor serii de inegalităţi economice şi sociale atît de pregnante încît sînt incompatibile cu logica democraţiile consolidate. Referindu-se la feluritele părţi componente ale respectivei teorii, Stiglitz a insistat asupra modului în care funcţionarea economiei reale, iar în particular criza economică globală, le-a contrazis cîteva dintre tezele acceptate de aproape toată lumea ca un fel de dogme economice capitaliste. Una dintre componente „este modul în care această teorie explică determinarea veniturilor şi a inegalităţii. Cum putem explica salariile relative ale lucrătorilor necalificaţi sau calificaţi, sau remunerarea directorilor de firmă? Teoria neoclasică a venit cu o justificare a inegalităţii spunînd că fiecare lucrător este plătit în funcţie de contribuţia sa marginală la societate. Resursele sînt rare, iar resursele şi mai rare trebuie să aibă un preţ mai mare, pentru a avea siguranţa că sînt bine folosite. A interfera cu remunerarea directorilor ar însemna, conform acestei concepţii, să interferezi cu eficienţa pieţei. De-a lungul ultimului sfert de secol însă, s-au adunat tot mai multe dubii cu privire la capacitatea acestei teorii de a explica majorarea exponenţială a salariilor directorilor: faţă de acum treizeci de ani, cînd salariul mediu directorial era de vreo patruzeci de ori mai mare decît cel al angajatului mediu, acum îl depăşeşte de sute sau chiar mii de ori.

...Anul trecut, pentru directorii executivi ai firmelor din cadrul indicelui S&P 500 salariul s-a ridicat în medie la 10,5 milioane de dolari, adică de 344 de ori mai mult decît salariile americanilor reprezentativi. Nivelurile de remunerare pentru managerii fondurilor private de investiţii s-au ridicat încă şi mai mult în stratosfera salarizării. Anul trecut, managerii celor mai mari 50 de fonduri de acoperire şi de investiţii în acţiuni necotate au încasat în medie 588 de milioane de dolari fiecare, adică de peste 19.000 de ori mai mult decît cîştigau muncitorii americani reprezentativi”¹⁰.

Exemplele şocante, statisticile şi analizele făcute de Stiglitz au avut un impact major asupra modului în care naţiunea americană şi nu numai s-au raportat la cei responsabili pentru criza economică şi financiară globală. Comparaţiile sale între cei din categoria 1% şi cei din categoria 99% au avut un ecou neaşteptat, contribuind la creşterea conştiinţei de sine a celor din urmă, iar în ultimă instanţă la revolta acestora. Astfel, cei din grupul 99% al societăţii americane, o majoritate supercalificată, au reacţionat la mesajul din textele lui Stiglitz şi au ieşit în stradă, sub deviza „We are the 99%!”. Concret, pe 17 septembrie 2011, la New York, s-a format mişcarea „Occupy Wall Street”, ale cărei proteste au atras repede atenţia americanilor şi a întregii lumi¹¹. S-a declanşat o serie interminabilă de proteste, mişcarea de rezistenţă „Occupy” (în fiecare oraş au ocupat cîte ceva, dar nu tot Wall Street) extinzîndu-se la Washington,D.C., Boston, Chicago, Seattle, statul California (unde s-au înregistrat cele mai multe proteste, în localităţi precum Oackland, San Francisco, Sacramento, Berkeley, Palo Alto, Los Angeles), precum şi în localităţi din toate celelalte state americane¹². Protestele s-au răspîndit la nivel internaţional. Deja pe 9 octombrie 2011, avuseseră loc sau erau în desfăşurare proteste „Occupy” în 95 de oraşe din 82 de ţări ale lumii. Pe 1 decembrie 2011, pe site-urile lui „Occupy Together” se înregistraseră proteste în 2.686 localităţi din întreaga lume. Mişcarea de rezistenţă rămînea una new-yorkeză, americană, dar ecourile ei s-au globalizat. La fel cum s-au petrecut lucrurile şi cu criza economică şi financiară globală, care mai întîi s-a declanşat la New York, pe Wall Street. Cîteva dintre cele mai puternice mesaje şi discursuri ale acestor mişcări anti-Establishment se leagă de cele mai importante discriminări la care a fost supusă supermajoritatea de 99%. Un sistem politic în care 99% din populaţie este discriminată cu greu poate fi considerat democratic.

Creşterea inegalităţii în cadrul celei mai puternice democraţii din lume a devenit o chestiune de interes major pentru ştiinţa politică, economie, statistică, sociologie, ştiinţele sociale în general. O altă sursă de date este cartea lui David Rothkopf, Superclass, un best-seller mondial. Autorul scoate în evidenţă statistici relevante la nivel global pentru creşterea inegalităţii în general, iar în particular pentru adîncirea „inegalităţii” de avere între cei bogaţi şi cei foarte bogaţi:

„dacă venitul mediu real al unei familii americane a crescut, între 1990 si 2004, cu doar 2%, în cazul celor 90% situate în eşalonul inferior, el a sporit cu 57% pentru acel 1% din eşalonul superior, cu un spectaculos 85% pentru 0,1% şi cu 112% pentru cei mai bogaţi 0,01% dintre americani. Asta înseamnă că oamenii cei mai bogaţi îşi sporesc averea aproape de două ori mai repede decît cei bogaţi....

.... un studiu din 2006, realizat de Universitatea Naţiunilor Unite (UNU-WIDER), afirma că zece procente din adulţii aflaţi în virful piramidei deţin 85% din averea lumii, în vreme ce populaţia situată în partea de jos a ierarhiei abia de stăpîneşte un procent.....În vreme ce această <<elită>> controlează 85% din averea mondială, primele două procente din acest grup deţin jumătate din bogăţia planetei, iar un procent din aceasta din urmă poseda în jur de 40%....

...Miliardarii lumii, aproximativ o mie de indivizi cu totul, au o avere combinată ce-o depăşeşte pe aceea a celor mai săraci 2,5 miliarde de pămînteni”¹³.

Problema inegalităţii crescînde din democraţiile consolidate, dar şi din alte democraţii, este mai veche şi trebuie înţeleasă întotdeauna în contextul său istoric. Or, contextul actual este cel al crizei generalizate, pe care l-am explicat pe larg în „teoria celor trei crize” (criza economică şi financiară mondială; criza geopolitică de după prăbuşirea regimurilor comuniste de tip sovietic şi 9/11; criza democraţiilor). Din punct de vedere epistemologic, în multe discipline, vremea crizelor este vremea revizionismelor. Criza generalizată se caracterizează şi parţial provine din incapacitatea înţelegerii soluţiilor pentru problemele concrete. Criza generalizată este şi o criză a cunoaterii. Din această pricină, incertitudinile, dar mai ales deznodămintele şi consecinţele neprevăzute împing aproape exclusiv către revizionism (istoric, politic, epistemologic), către reinterpretarea trecutului sau a cauzelor din perspectiva efectelor produse azi, în particular din perspectiva efectelor negative, dezastruoase sau a celor cu daune relativ iremediabile. Prea mulţi uită de „principiul consecinţelor neintenţionate”. Criza economică şi financiară mondială declanşată în 2008 a scos la iveală adevăruri ascunse ale democraţiilor contemporane, în particular paradoxuri, dileme şi ambiguităţi, pe care dacă teoria democraţiei le ignoră în continuare s-ar putea trezi fără obiectul muncii.

Coincidenţă sau nu, în perioada interbelică, precedenta mare a criză a democraţiei (numită şi first reversed wave, între 1922-1942) s-a produs tocmai pe fondul crizei economice şi financiare globale, care a culminat cu Marea Depresiune (The Great Depression, pe care estimările modeste o situează între 1929-1933, dar care a durat mai mulţi ani înaintea şi după respectivului interval, ceea ce ne duce la o cvasisuprapunere cronologică a celor două). Iar criza geopolitică de atunci a condus către cel mai devastator război din istoria omenirii, cel de-al doilea război mondial. Democraţia a trecut atunci în plan secund, şi datorită blamării sale de către forţele inamice cum că ar fi stat la originea tuturor dificultăţilor politice, economice şi sociale ale epocii¹⁴. Pe fondul declinului democraţiilor interbelice, pe prim plan s-au aflat alte două mari forţe politice şi geopolitice, care luptau pentru supremaţie: mişcările radicale de dreapta, a căror ascensiune a fost descrisă drept o reacţie disperată faţă de influenţa mondială a regimului radical de stînga din Rusia bolşevică, care îşi baza dominaţia internă absolută pe exterminarea socială a unor mase imense de oameni. Tocmai datorită crizei democraţiei şi regresului democratic, această confruntare dintre naţional-socialism şi bolşevism a devenit cel mai important conflict politic, fiind denumită „războiul civil european”¹⁵.

Este semnificativ faptul că – în ciuda viziunilor apocaliptice care au dominat lumea de atunci şi care au persistat decenii întregi – pînă la urmă toate cele trei crize au fost rezolvate pozitiv, iar ulterior lumea democratică postbelică a intrat într-o îndelungată perioadă de „miracole economice”, prosperitate, consolidare a democraţiei. A fost epoca renaşterii democraţiei, în care filosofia antidiscriminării şi mişcările politice antidiscriminatorii au obţinut succese remarcabile şi în care s-au pus bazele pentru diversificarea tipologiei discriminării şi antidiscriminării din zilele noaste. Mai mult, epoca Războiului Rece a fost aceea în care supraputerile lumii (URSS şi SUA, precum şi sateliţii ori aliaţii lor din Pactul de la Varşovia şi din NATO) nu s-au mai confruntat în mod direct, pe cîmpul de luptă. După ce confruntarea dintre cele două supraputeri a încetat, s-a trecut de la lumea bipolară la lumea unipolară, iar Statele Unite ale Americii a devenit singura supraputere a lumii, datorită dezechilibrului strategic global, a început noua criză geopolitică, ale cărei efecte au fost agravate de celelalte două crize majore.

Revenind la explicarea contextului politico-istoric actual al raportului dintre discriminare şi antidiscriminare, se impun cîteva constatări cu privire la statutul democraţiei pe plan mondial. Din punct de vedere cantitativ şi statistic, asistăm la o expansiune fără precedent a regimurilor democratice. Expansiunea [sau “fluxul” democratizării] se petrece însă într-o perioadă tulbure, plină de ambiguităţi şi contradicţii. Deja se manifestau multiple semne ale regresului [sau „refluxului” democratizării], în particular în anumite state din categoria „cel de-al treilea val al democratizării”, dar şi în state care formal aparţin celui de-al doilea val al democratizării. Cîteva exemple sînt semnificative. Astfel, în Rusia postsovietică, după retragerea lui Boris Ielţîn din poziţia de preşedinte şi promovarea în aceeaşi funcţie a fostului agent KGB (ulterior, director al FSB, serviciul succesor al KGB, pe linia internă a serviciilor secrete), Vladimir Putin, sistemul politic a păstrat anumite caracteristici formale ale democraţiei, însă a căpătat şi şi-a consolidat mai multe caracteristici ale unui regim autoritar. Din pricina regresului Rusiei înspre categoria „illiberal democracy” şi mai ales datorită enormei sale influenţe în fostul spaţiu sovietic şi dincolo de acesta, precum şi datorită unor evoluţii similare din alte spaţii, părea că se confirmă ipoteza privind alternanţa dintre „fluxurile” democratizării şi „refluxurile” acesteia¹⁶. Însă pe plan global, au continuat mai multe evoluţii democratizatoare, a căror pondere a contrabalansat pe cea a regimurilor cu democraţie involutivă. Din punct de vedere strict aritmetic, numărul ţărilor în curs de democratizare este mai mare decît al ţărilor cu regres democratic. Analiza calitativă a noilor democraţii, inclusiv pe dimensiunile practici discriminatorii-politici antidiscriminatorii, scoate însă la iveală o realitate mai puţin cunoscută şi recunoscută.

Exemplele sînt mai mult sau mai puţin cunoscute şi ele au implicat trecerea de la partidul unic la sisteme pluripartidiste, organizarea de alegeri libere şi corecte (ori reorganizări de alegeri), constituirea unor guverne de coaliţie, schimbarea din funcţie a unor lideri legaţi de vechile regimuri politice (şi compromişi), ba chiar proteste populare cu motivaţii diverse şi care au avut consecinţe vizibile. Datorită intensei mediatizări internaţionale, în primul deceniu al acestui secol de o notorietate particulară s-au bucurat alegerile din Afganistan (alegeri prezidenţiale în 2004, alegeri parlamentare în 2005) şi Irak (alegeri parlamentare în 2005), după schimbările de regim de acolo (regime change). Schimbările din cele două state critice pentru „războiul mondial antiterorist” s-au petrecut în urma intervenţiei militare străine, mai precis a ocupaţiei americane (şi „aliate”), care a doborît regimurile dictatoriale din acele ţări (dictatura militară a lui Saddam Hussein în Irak; regimul teocratic taliban în Afganistan). În prealabil, în spaţiul fostei Uniuni Sovietice avuseseră loc evenimente politice notabile, care păreau să indice o ieşire a unor state din sfera de interese ruseşti, ba chiar o apropiere considerabilă de interesele occidentale. Schimbările din fostele republici sovietice au părut la momentul respectiv cruciale şi păreau a reprezenta contrapunctul faţă de involuţiile democratice din Rusia. În noiembrie 2003, s-a petrecut în Georgia aşa-zisa „revoluţie a rozelor”: în urma alegerilor parlamentare libere şi a protestelor violente ulterioare, a fost forţat să demisioneze preşedintele Eduard Şevardnadze, fost şef KGB din Georgia, fost prim-secretar al Partidului Comunist Georgian, fost ministru de externe al URSS. În perioada noiembrie 2004-ianuarie 2005, s-a petrecut în Ucraina aşa-numita „revoluţia portocalie”, ca urmare a manifestărilor populare care au contestat vehement corectitudinea procesului electoral în urma căruia a fost ales preşedinte Viktor Ianukovici, care se bucura de sprijinul explicit al Rusiei; presiunile internaţionale şi atenţia mediatică globală au facilitat schimbările cerute de protestatarii adunaţi în stradă şi care nu mai voiau să plece; în ultimă instanţă, a fost organizată o nouă rundă de alegeri, în urma cărora a fost ales ca preşedinte Viktor Iuşcenko, care era prooccidental.

O evoluţie bine primită pe plan internaţional a fost şi aşa-numita „Cedar Revolution”¹⁷ („revoluţia cedrului”) din Liban, declanşată în februarie 2005, care a cuprins o serie de manifestări populare de protest provocate de asasinarea primului ministru Rafik Hariri, iar în ultimă instanţă au condus la retragerea trupelor siriene de ocupaţie (după trei decenii, ocupaţie începută în 1976). În 2011, s-au petrecut evoluţiile spectaculoase care au deschis orizonturi democratice într-o regiune care păruse pînă atunci de neschimbat. Protestele devastatoare începute din Tunisia, prăbuşirea unor regimuri dictatoriale din Nordul Africii (Egiptul, Libia), precum şi răspîndirea confruntărilor violente în Orientul Mijlociu (vezi mai ales cazul Siriei), precum şi organizarea efectivă ori planificată a alegerilor libere în mai multe ţări din zonă, arătau că asistăm la o confirmare a prelungirii efectelor „celui de-al treilea val al democratizării”¹⁸. După cum arată Samuel Huntington, „al treilea val al democratizării” a început în Portugalia, în 1974, cu „revoluţia garoafelor” din Portugalia, apoi a inclus statele din sudul Europei (Spania, Grecia), iar în 1989 statele comuniste din Europa Centrală şi de Est, după 1991 republicile fostei URSS, Africa de Sud, ş.a.m.d. Cam aşa arată partea cantitativă a democratizării.

Dacă folosim însă criterii calitative, observăm că – în ciuda caracterului global al expansiunii democratice – democraţiile moderne consolidate şi democraţia în general se află într-o criză profundă de legitimitate. Pare ilogic să vorbim despre criza democraţiei în vreme ce asistăm la intensificarea proceselor democratizării, însă tocmai de aceea se vorbeşte în logică despre paradoxuri, pentru că nu tot ce este real este raţional şi – cu atît mai puţin – nu tot ce este real este logic. Parafrazînd un citat celebru din opera unui „părinte fondator” al teoriei neoinstituţionaliste, în vreme ce democraţia duce la stabilitate, democratizarea duce la instabilitate. O dată cu expansiunea democratică, s-au extins şi practicile antidiscriminatorii. În multe din noile democraţii, filosofia antidiscriminării nu funcţionează. Dintr-un lung şir de exemple, am să încep cu ultimul (în raport cu data scrierii acestui text), petrecut în martie 2012, în Irak. După cum au relatat agenţiile de presă, peste 90 de tineri „emo”, liceeni şi studenţi, au fost ucişi cu pietre de către fundamentaliştii musulmani. Consideraţi drept „adoratori ai diavolului”, tinerii „emo” irakieni îi imitau pe occidentali, atît în aspectele exterioare, legate de îmbrăcăminte, coafură, obiecte de podoabă, cît şi ca atitudine şi comportament în societate. Dar „emo” nu are nici o legătură cu „adorarea diavolului”. În realitate, fenomenul „emo” (etimologia se leagă de termenul englez „emotive”) este o subcultură legată de promovarea hipersensibilităţii, iar adepţii săi au un stil clişeizat de îmbrăcăminte, coafură, freză, cosmetică ş.a.m.d. La noi sau în alte ţări, de-abia sînt băgaţi în seamă, pentru că nu diferă prea mult de alte grupări marginale şi/sau automarginalizate, singura grijă a unor părinţi fiind ca nu cumva copiii lor „să nu ajungă aşa”. Fiind la origine un fenomen legat de muzica „hardcore punk rock”, după Beatlemania, fenomenul Elvis, „flower power”, mişcarea hyppie ş.a.m.d., fenomenul „emo” este una dintre multiplele forme de manifestare ale libertăţii individuale, în care însă personalitatea individului este anihilată, datorită opţiunii pentru un comportament imitativ, canonizat, un comportament „de turmă”, etc. Cu toate acestea, în ţările oarecum „normale” din lumea de azi, nimănui nu-i trece prin minte să îi discrimineze pe adepţii „emo”. Mai degrabă, unii dintre „emo-işti” îşi fac rău lor înşile decît celor din jur, pentru că se separă de societate ori aleg să consume droguri, să se sinucidă, fără ca aceste comportamente să se abată de la media din ultimele decenii pentru aceste fenomene anomice. În ultimă instanţă, este o modă, la fel de efemeră precum precedentele. Oricum, chiar dacă unii adepţi „emo” aleg gesturi sau comportamente radicale, acesta nu este un motiv să-i ucizi. Dacă încalcă legea sau libertatea individuală a altora, există tot felul de sancţiuni, la fel precum oricine altcineva.

Discriminarea şi persecutarea adepţilor „emo” în Irak sau în lumea arabă şi în alte părţi ale lumii musulmane nu are de-a face neapărat cu fenomenul „emo” în sine, ci mai degrabă cu respingerea violentă a influenţelor occidentale şi creştine. Marile dosare ale discriminării indivizilor şi colectivităţilor creştine din lumea arabă şi/sau islamică sînt numeroase şi abominabile. Organizaţiile internaţionale antidiscriminare practică de cîteva decenii încoace standardele duble şi reacţiile disproporţionate, făcîndu-se că nu observă aceste lucruri sau făcînd prea puţin caz de ele. În schimb, preferă să atace regimurile democratice ale lumii libere, pentru discriminări minore, mai mult inventate sau cel puţin exagerate. Interdicţiile construirii bisericilor creştine ori aruncarea lor în aer acolo unde încă mai există, asasinarea preoţilor, călugărilor, prelaţilor, maicilor, ori răpirea, torturarea, forţarea convertirii la Islam şi uciderea credincioşilor creştini nu mai sînt de multă vreme incidente izolate, iar în unele state din lumea islamică au făcut posibilă reapariţia termenului genocid în politica internaţională¹⁹. „Democratizarea” Irakului a fost ca un semnal dat sunniţilor, şiiţilor, organizaţiilor teroriste pentru discriminarea, persecutarea şi uciderea sistematică a creştinilor. „Filiala” al Qaeda din Irak a declarat public despre creştinii irakieni că reprezintă o ţintă legitimă a asasinatelor. În Irak trăia una dintre cele mai vechi comunităţi creştine din întregul Orient Mijlociu, încă de pe vremea apostolului Toma, care a fost organizată de-a lungul timpului în biserici catolice de rit răsăritean, ortodoxe şi protestante. Minoritatea assyriană creştină (străveche populaţie semită a regiunii, cu rădăcini în vechile civilizaţii sumero-akkadiene) este principala ţintă a discriminării, persecuţiilor şi crimelor. Alte grupuri creştine sînt alcătuite din armeni (care s-au refugiat în Irak după genocidul armean organizat la începutul primului război mondial de către Imperiul Otoman), turcmeni, chiar arabi. În 2003, existau în Irak 1.500.000 creştini, adică 5% din populaţie. În mai puţin de 10 ani, din pricina crimelor, atentatelor cu bombe, răpirilor, convertirilor cu forţa, dar mai ales emigrării forţate (în Siria, Iordania, dar şi în Kurdistan), comunitate creştină s-a redus la jumătate. Discriminarea sistematică şi persecutarea creştinilor în Algeria, Afganistan, Kosovo, Egipt, Indonezia, Iran, Liban, Malaezia, Pakistan, Arabia Saudită, Turcia, Sudan, Somalia, Yemen, Nigeria, sînt fapte binecunoscute în lume, chiar dacă anumite organizaţii internaţionale antidiscriminare nu au făcut mare lucru pentru protejarea lor. Şi pentru ca să nu creadă cumva cineva că discriminarea, persecutarea şi uciderea creştinilor este un monopol islamic, trebuie sublininiat că de un tratament la fel de rău se bucură creştini în cadrul civilizaţiei hinduse, în India, din partea extremiştilor hindu, precum şi în China, Coreea de Nord, Vietnam, Thailanda, Cambodgia, Laos. În India, creştinii sînt persecutaţi atît de majoritatea hindusă, cît şi de minoritatea islamică, la rîndul ei persecutată de extremiştii hinduşi²⁰. Un simplu calcul aritmetic şi anumite date comparative ne arată că discriminarea & persecuţia împotriva creştinilor se petrece în trei dintre cele mai importante aglomerări demografice ale lumii contemporane: China, India, lumea islamică. În ciuda faptului că, în termeni relativi şi absoluţi, creştininismul reprezintă religia cu cei mai mulţi adepţi din lume, creştinii sînt cei mai discriminaţi în lumea noncreştină, care este enormă. Prin contrast, iar lucrul acesta trebuie mereu subliniat, cei care vin din lumea islamică, India, China şi din oricare alte părţi ale lumii în Europa occidentală (şi răsăriteană), nordul Americii, dar şi în America Latină, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Israel, Japonia, se bucură de toate drepturile şi libertăţile universale ale omului. Chiar şi atunci cînd ameninţă cu distrugerea „imperiului lui Satan”, cum este denumită creştinătatea de multe ori de către fundamentaliştii islamici, chiar şi în predicile din moscheile construite liber în teritoriile menţionate.

Dacă există o discriminare/persecutare mai puternică decît cea a creştinilor din lumea arabă şi/sau islamică, aceea este discriminarea/ persecutarea evreilor. În nordul Africii şi Orientul Mijlociu trăiau în 1948 aproximativ 900.000 evrei, dar după constituirea statului Israel, răboaiele arabo-evreieşti, numărul evreilor din întreaga regiune s-a redus la 8.000. În perioada post-Holocaust, cel mai puternic antisemitism din lume se manifestă în lumea islamică. Adesea, în discusurile unor lideri religioşi sunniţi sau şiiţi, reapar teme şi obsesii similare cu acelea din Mein Kampf, ceea ce a condus la inventarea termenilor „Islamo-fascism” şi „fascism cu faţă umană”²¹. De altfel, din arsenalul ideologic al mişcărilor islamiste teroriste, „discursul urii” (hate-speech) îmbracă forme anticreştine şi antisemite radicale, culminînd cu îndemnul de a ucide, cu promisiunea iertări acordată în avans.

Cu toate că datele şi statisticile sînt neclare, discriminarea, persecutarea şi uciderea homosexualilor, lesbienelor, transvestiţilor ori a femeilor adultere sînt capitole de sine stătătoare în cronica discriminării pe baze sexuale. Chiar dacă se petrec schimbări importante în lumea arabă şi islamică, caracteristicile societăţii feudale sînt încă prezente, iar victimele se adună. Pătrunderea filosofiei antidiscriminării în aceste zone este mult mai incertă decît extinderea democratizării.

Filosofia antidiscrimării este un fenomen cumulativ. Reflecţia antidiscriminatorie cuprinde capitolele antichităţii, Evului Mediu şi modernităţii. Conştiinţa discriminării a fost un epifenomen al civilizaţiei iudeo-mediteraneene tîrzii, al revoluţiei spirituale creştine şi s-a accentuat în epocile Renaşterii, Iluminismului, Enciclopedismului, Revoluţiei Americane şi Revoluţiei Franceze. Secole de-a rîndul, în nenumărate opere filosofice, etice, politologice, istorice şi culturale, valoarea egalităţii era un reper tot mai greu de ignorat. Însă abia manifestele politice care au revoluţionat Lumea Veche şi au inaugurat Lumea Nouă au dus la iniţierea unor politici pentru combaterea discriminării, care au dat consistenţă noilor democraţii. Parafrazîndu-l pe Marx, filosofii dintotdeauna au interpretat în diferite moduri fenomenele inegalităţii, nedreptăţii, exploatării umane, însă abia alianţa gînditorilor, activiştilor şi politicienilor moderni a impus standarde, norme şi politici sociale care au dus la îmbunătăţirea spectaculoasă a egalităţii în lume. Schimbarea lumii s-a produs însă nu datorită conştiinţei cumulative a libertăţilor, drepturilor omului şi necesităţii combaterii discriminărilor diverse. Schimbarea s-a produs abia cînd dreptul la proprietate privată a fost garantat. Proprietatea individuală reprezintă fundamentul libertăţii individuale şi garanţia luptei cu succes împotriva discriminării. Or, statisticile inegalităţii economice din democraţiile occidentale, ale căror ponderi sînt similare cu statisticile inegalităţii economice la nivel global, demonstrează cît de precar este fundamentul libertăţii individuale. Precaritatea garanţiei luptei cu succes împotriva discriminării va fi cu siguranţă în deceniile care urmează nu doar o temă de reflecţie, ci un obiectiv important al campaniilor politice şi sociale pentru schimbarea lumii în care trăim.

În încheierea acestui text, cîteva observaţii etimologice şi logice personale. Termenul de „discriminare” mi-a apărut pe Google Search cu 8.590.000 de referinţe în limba română, în vreme ce termenul „discrimination” avea 116.000.000 de referinţe în limba engleză. Nici dacă stai să citeşti o viaţă nu le epuizezi. Marea problemă cu studierea unor asemenea surse inepuizabile este redundanţa lor, incompletitudinea, caracterul adesea improvizat, lipsit de logică, care ingnoră regulile metodologice şi conceptuale simple ale unei cercetări calitative. Una dintre consecinţele exploziei informaţionale este creşterea cantitativă absolută a referinţelor şi scăderea relativă a calităţii lor. Dovezile pentru aserţiunile de mai sus sînt numeroase. De pildă, dacă ne uităm chiar la termenul în discuţie, aşa cum este el tratat în Wikipedia. Am verificat termenul „discrimination” în versiunea English din Wikipedia, ca şi în alte limbi. Am găsit o „varză” conceptuală şi epistemologică, în care erau amestecate de-a valma lucruri utile şi tîmpenii. De pildă, dacă vă uitaţi la versiunea engleză de dinainte de 20 februarie 2012, cînd am intrat pe articol şi l-am editat, găsiţi la „etymology” următoarele: „The term „discrimination” began to be used as an expression of derogatory racial prejudice in the 1830s from Thomas D. Rice’s performances as “Jim Crow”. Since the American Civil War the term “discrimination” generally evolved in American English usage as an understanding of prejudicial treatment of an individual based solely on their race, later generalized as membership in a certain socially undesirable group or social category .“

Referinţa este parţial corectă, însă prost explicată, dar mai rău este că asta nu înseamnă „etymology”. Etimologia este acea disciplină (lingvistică) preocupată de studiul originii cuvintelor unei limbi, de rădăcina termenilor. Etimologia „etimologiei” vine din greaca veche, unde έτΰμολογέω = “argue from etymology; analyse a word and find its origin”, este un termen compus din έτΰμος, –ον = “the true sense of a word according to its origin”, şi λόγος = “explanation, ground, statement, rule, principle, law, reflection, speech, account” (precum şi alte cîteva zeci de accepţii pentru acest termen polisemantic)²². Etimologia termenului „dicriminare” vine din latină, unde verbul discrimino = “a separa, a distinge, a face o distincţie”. Seneca folosea sintagma discrimino inter se similia cu sensul de “a distinge între lucruri asemănătoare”. Discriminator este „cel care face diferenţa” (precum la Sfîntul Augustin). Discriminatio înseamnă „separare”, în vreme ce substantivul discrimen înseamnă printre altele „spaţiu care separă, interval, distanţă (între); diferenţă, deosebire; situaţie în care trebuie să se decidă, moment decisiv; primejdie (mare), moment critic”²³.

Exerciţiul etimologic oferă adesea o paletă mai complexă de sensuri decît trimiterile aproximative pe care le fac modernii, iar după cum se vede mai sus „deschiderile” semantice sînt mai profunde decît s-ar putea crede. În democraţiile moderne, comiterea unei discriminări şi mai ales comiterea sistematică a unor discriminări reprezintă un „moment critic”, o „primejdie (mare)”. Mai mult decît atît, comiterea sistematică a discriminării/discriminărilor conduce într-o „situaţie în care trebuie să se decidă” ceva legat chiar de natura respectivei democraţii. După cum scria Seneca, cînd se comite o discriminare de fapt se face o „distincţie între lucruri asemănătoare”. Marea miză a democraţiei este egalitatea. Discordanţa între înmulţirea politicilor şi sancţiunilor antidiscriminatorii şi creşterea inegalităţii din democraţiile consolidate este un indiciu suplimentar al caracterului schizofrenic al democraţiilor moderne.

Bibliografie
BERLIN, Isaiah, „The Pursuit of the ideal”, in Isaiah Berlin, The Crooked Timber of Humanity. Chapters in the History of Ideas, New York, Vintage Books, 1990.
ELSHTAIN, Jean Bethke , Democracy on Trial , New York, Basic Books, 1995.
GUŢU. G, Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1983.
HUNTINGTON, P. Samuel , Cine sîntem? Provocările la adresa identităţii naţionale americane, traducere de Nicolae Năstase, Filipeştii de Târg, Antet, 2004.
HUNTINGTON, P. Samuel, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, Norman and London, University of Oklahoma Press, 1993.
ISAAC, C Jeffrey, Democraţia în vremuri întunecate, traducere de Cristina Irimia, Postfaţă de Lucian Dîrdală, Iaşi, Polirom, 2000.
LIDELL, G.,H. and SCOTT. R, Greek-English Lexicon. With a Revised Supplement, Oxford, Clarendon Press, 1996.
NOLTE, Ernst, Războiul civil european, 1917 – 1945. Naţional-socialism şi bolşevism cu prefaţa autorului la ediţia în limba română, traducere de Irina Cristea, cuvînt înainte de Florin Constantiniu, Bucureşti, Grupul editorial Corint, 2005.
PAVEL, Dan, HUIU, Iulia, „Nu putem reuşi decît împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, Iaşi, Polirom, 2003.
PUTNAM, D. Robert, Bowling Alone. The Collapse and Revival of AmericanCommunity,
New York, London, Toronto, A Touchstone Book, Published by Simon & Schuster, 2001.
ROTHKOPH, David, Superclass. Elita globală a puterii şi lumea sa, traducere de Alina Popescu, Bucureşti, Publica, 2009.
STIGLITZ, E. Joseph, În cădere liberă. America, piaţa liberă şi prăbuşirea economiei mondiale, traducere de Smaranda Nistor, cuvînt înainte de Crenguţa Nicolae, Bucureşti, Publica, 2010.
ZAKARIA, Fareed [în ediţia paperback, with a new afterword of the author], The Futureof Freedom. Illiberal Democracy at Home at Abroad , New York, London, W. W. Norton & Company, 2004.

DAN PAVEL – Predă ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A înfiinţat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe-Politice, Administraţie Publică şi Jurnalism, împreună cu Emil Boc şi Vasile Puşcaş. Fost redactor-şef adjunct şi fondator al publicaţiilor 22, Sfera Politicii, Polis. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, coordonează firma de consultanţă politică, DDHM Strategic Consulting.

 sus