Identităţi postcomuniste

Identităţi post-comuniste în Republica Moldova

IULIAN CHIFU
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
The study begins by referring to the group identity need of any human being and studies the large group identities when it comes to nation formation, ethnical references and political abuses in nation building in the post-communist era. The study refers specifically to the post-Soviet identities, the struggle of the Soviet elites in the new born independent states to maintain their privileges. In the particular case of the Republic of Moldova, there is more confusion coming from the name of the new identity, with a reference to Moldova – the former region of Romania and former Middle Age proto-state – and the ideological approach by Stalin who invented a new state in 1924, The Soviet Socialist Autonomous Republic of Moldova, and forged a „Moldavian” identity „from the ethnic family of the Slavic identities”, different from the Romanian one, to help explain the rapt and occupation of the region on the Eastern shores of the Prut river.

Keywords: Identity; group identity; generations of identity conflicts; post-soviet identities; Moldovenism; nationalism; civic nation

Identitatea de grup. Nevoia de identitate

În dezbaterea teoretică, unul din punctele cheie legate de identitate este explicarea motivului pentru care omul are nevoie de apartenenţa la grup, de percepţia solidarităţii şi a unei identităţi, a unei agende superioare, comune cu alţi oameni, care să completeze nivelul prestigiului şi identităţii personale. Răspunsul cel mai la îndemână este acela că omul este o „vietate socială”, respectiv are exact această caracteristică a conştiinţei de sine care-l diferenţiază de celelalte vieţuitoare şi structura de grup pe care o formează excede nivelul grupurilor create instinctual, pentru scopuri de neatins individual, în această direcţie limbajul, verbalizarea şi construcţia relaţiilor sociale bazate pe conştiinţa de sine a individului jucând rolul substanţial. O întreagă componentă a sociologiei studiază dinamica grupurilor¹ şi defineşte sau explică această nevoie de socializare a omului.

În general, identităţile sunt privite drept fenomene colective de exprimare a asemănărilor din interiorul grupului. Formele profunde ale asemănărilor în cadrul colectivităţilor se pot manifesta într-o varietate mare de feluri, şi la niveluri ce acoperă asemănarea fizică, de gusturi şi îndeletniciri, de cultură şi obiceiuri, limbă şi memorie comună, elemente ce dau distincţia unui grup de un altul. Apartenenţa la un grup este parţial asumată obiectiv, implicit, prin intermediul naşterii, geografiei, obişnuinţei rudelor de sânge, fie are componente subiective, de opţiune a individului. Legătura între identitatea individuală şi cea de grup este un domeniu de studiu la fel de fascinant în care se conjugă şi vehiculează numeroase teorii şi abordări, fără ca o formulă definitivă sau dominantă măcar să se fi decantat.

O anumită dorinţă de completare a identităţii şi individualităţii cu elemente care să susţină stima de sine, plasată în spaţiul nevoilor fundamentale umane, face ca indivizii să caute apartenenţa la grupuri sociale care să le ofere afecţiune şi să le susţină opţiunile morale. Semnificaţia identităţii colective pentru indivizi este dată de dorinţa de a aparţine unui grup în care să resimtă solidaritatea şi coeziunea, alături de un celălalt perceput pozitiv. Percepţia de sine este legată de apartenenţa la grupuri, de aceea identitatea colectivă întăreşte mândria de sine la nivel individual².

„Extinderea identităţii personale oferă împlinire şi realizarea de sine”³. Identi­ficarea cu o cauză mai largă şi simţul loialităţii faţă de cei cu care lucrează alături pentru aceeaşi cauză sunt elemente ce duc în mod natural la apariţia identităţilor colective. Delimitările simbolice şi cu puternic caracter emoţional sunt create tocmai de acţiunile colective şi angajamentul comun de a proteja obiective care-i unesc pe cei ce resimt necazuri comune.

Dominique Moisi, într-o excelentă carte-replică la “Ciocnirea civilizaţiilor” lui Samuel Huntington⁴ a încercat să traseze liniile ce caracterizează şi definesc lumea nu atât prin prisma elementelor geopolitice stricte, legate de determinism geografic, ale civilizaţiilor-religiilor, ci a făcut-o mult mai profund, aşezând în prim plan emoţiile fundamentale pe care le experimentează fiinţa umană – frica, umilinţa şi speranţa - încercând să atribuie o asemenea emoţie dominantă aferentă unui tip de model şi personalitate legată originar de o anumită zonă geografică a globului, dar în contextul globalizării, când această legătură geografică s-a diluat substanţial, iar tipurile umane, chiar şi în această separaţie, coexistă pe tot globul.

Dincolo de exerciţiul intelectual excelent, Moisi vine şi argumentează legătura între globalizare, identităţi şi emoţii. Astfel, în context contemporan – după modelul deja lansat de Huntington, care s-a raportat la epoca post război rece şi renaşterea conflictelor interetnice – Moisi vine să arate că elementele de natură simbolică legate de frontierele grupurilor – între interior şi exterior, elementele de mit şi reprezentare exterioară a acestor bariere “tari” – dobândesc semnificaţie crescută pentru indivizi şi chiar „teritorialitate virtuală” ce catalizează elemente emoţionale primordiale şi sunt graniţe extrem de solide ridicate iar depăşirea frontierelor lor este un casus beli şi sâmbure pentru declanşarea unui conflict „iraţional” în viziunea lui Jeong, în care calculul riscului, a costurilor şi beneficiilor nu-şi mai găseşte locul.

Moisi contrazice şi metafora lui Thomas Friedman potrivit căreia „lumea ar fi plată”, ca urmare a globalizării, argumentând că acelaşi fenomen a făcut lumea mai pasională, adică mai legată de emoţii şi sentimente, care ar fi generate de insecuritatea aferentă marilor schimbări provocate de globalizare, de unde apariţia în cauzalitate directă, a nevoii de identitate reafirmată, întărită, revizuită şi confirmată, ca şi explozia de reacţii iraţionale atunci când această identitate este pusă în cauză de altcineva. În lumea bipolară lucrurile păreau clare, simple, identitatea era imobilă şi evidentă, măcar la nivelul superior al apartenenţei la unul dintre cele două blocuri, la una dintre cele două lumi, sisteme, organizări, pe când astăzi, într-o lume în continua schimbare rapidă şi fără frontiere întărite şi clare, problema identitară este tot mai dezbătută şi profund relevantă. Iar identitatea este profund legată de încredere, iar încrederea – sau lipsa de încredere – este exprimată în emoţii, între care cele trei fundamentale desprinse de Moisi din psihologie.

După ce secolul al 20-lea a fost denumit „secolul American” sau „secolul ideologiei”, secolul 21 face saltul către „secolul Asiatic” şi „secolul identităţii”⁵. Schimbarea de la ideologie la identitate şi de la cheia şi simbolistica reprezentării occidentale la cea a orientalităţii lumii, înseamnă, în acelaşi timp, şi că emoţiile dobândesc un rol mai important ca niciodată.

De altfel, acest lucru este confirmat şi de criza economică de astăzi, dezvoltată drept criză economică şi financiară, ulterior criză a elitei politice şi a politicului care nu a ştiut să controleze şi să responsabilizeze elita financiară, ba chiar a coabitat şi profitat din malversaţiunile sale, pentru ca ulterior să cadă profund, după lansarea de către Germania a observaţiilor privind datoriile suverane, într-o criză de încredere⁶. Mai mult, chiar mecanismele de prevenţie şi anticipare, avertizare timpurie, a viitoarelor crize conţin, dincolo de mecanismele de impozitare a fluxurilor de capitaluri şi a produselor derivate, un mecanism ce trebuie să includă, după modelul asigurărilor şi primelor de risc, cuantificarea încrederii publicului, elemente profund emoţionale şi dependente, manipulabile, prin presa cu acoperire globală şi supra informaţia (şi supra-manipularea asociată).

Noua generaţie de conflicte identitare

Anii ’90 au surprins spaţiul post-sovietic în confruntări fratricide, principalele contradicţii manifestate fiind cele între identitatea sovietică-federală şi identitatea naţională a noilor state. Dacă în fosta Yugoslavie această mentalitate a identităţii federale a îmbrăcat aspecte mai puţin pregnante – aici culminând conflictele identitare de factură etnică şi fostele rivalităţi asupra unor teritorii şi zone locuite de o etnie sau alta – statele desprinse din fosta URSS au resimţit plenar conflictul identitar⁷, dublat şi aici de conflicte etnice – rezultate ale fostei politici staliniste a maximei complicaţii etnice de redesenare a statelor sovietice în alte spaţii decât cele etnice ale statelor ocupate.

În acest spaţiu al conflictelor identitare, constatăm astăzi o recrudescenţă a luptei între fosta elită sovietică de rang doi şi inferior – reprezentanţi ai fostului aparat care au supravieţuit schimbărilor democratice şi s-au făcut utili noilor administraţii pe baza abilităţilor şi cunoştinţelor dobândite în regimul sovietic – şi elitele naţionale ale noilor state. În cadrul acestei lupte pentru supravieţuire a foştilor funcţionari tehnici, civili şi din spaţiul executiv, de la nivele secundare şi inferioare ale fostului regim – care au reuşit să se facă utili noii elite, dar care şi-au conservat conştiinţa de sine, vechile obiceiuri şi mentalităţi – apare necesitatea legitimării acestui grup şi a prezervării privilegiilor pe care le-au dobândit în epoca sovietică şi pe care le-au conservat în perioada tranziţiei.

Este motivul pentru care această clasă – sprijinită de clientela economică creată în ultimii 10 ani şi de un număr mare de cetăţeni dependenţi administrativ de această elită – doreşte accesul privilegiat / menţinerea poziţiilor privilegiate în detrimentul noilor elite democratice ale statelor independente, şcolite în occident şi adaptate noilor realităţi. Această elită administrativă post-sovietică a constatat că singura modalitate de a-şi păstra poziţiile este de a reclama un acces privilegiat pe baza legitimităţii de a reprezenta o nouă majoritate, cu o nouă identitate.

Noile conflicte identitare prezente astăzi marchează exact această luptă surdă în care revendicarea identităţii sovietice/federale ce asigura baza privilegiilor nu mai este de actualitate şi de aceea trebuie asumată/revendicată, uneori chiar inventată o nouă identitate, distinctă de cea naţională a noilor state independente. Din studierea aprofundată a comportamentului acestei clase în statele fostei Uniuni Sovietice, am constatat următoarele tipuri de identităţi reclamate:

1. Revendicarea unei identităţi de tip etnic, pe baza asumării identităţii naţionale a unui vecin.

Acest lucru presupune însă îndeplinirea unor condiţii specifice, cum ar fi:
– existenţa unui număr mare, compact, de reprezentanţi ai acestei populaţii/etnii, într-o anumită zonă
– regiunea populată compact să fi făcut parte din fostul stat vecin
– zona disputată să atragă suficient interes din partea vecinului, din punct de vedere economic, istoric, simbolic.

Dacă aceste condiţii cumulative sunt îndeplinite, procesul de secesiune pe criterii etnice şi istorice poate începe, având ca obiectiv obţinerea cel puţin a unei autonomii largi care să permită vechii elite să supravieţuiască în poziţii privilegiate în cadrul acestei autonomii. Acesta poate reprezenta un conflict identitar specific, bazat pe realităţi etnice. Pentru vechile elite, condiţia apartenenţei la etnia în cauză este restrictivă. Exemple ale acestei tipologii – dublată de potenţarea unor elite etnice locale – se întâlnesc în regiunile Abhazia, Osetia de Sud – în Georgia, Nagorno-Karabah în disputa Armenia - Azerbaidjan.

2. Revendicarea unei identităţi regionale/subregionale ridicate la rang deidentitate naţională.

Acest tip de identitate fabricată este cea de factură tipic separatistă. Singura motivaţie este un conflict de autoritate prin care o regiune compactă este transformată în posibil stat, construindu-i-se o legitimitate statală pornind de la structuri prestatale vechi sau de la tipuri de organizări medievale protostatale, de la trecut istoric distinct faţă de spaţiul statal de care aparţine. În acest caz, fostele elite sovietice se izolează într-o asemenea regiune şi produc un proces separatist, asumându-şi o identitate regională/ subregională şi revendicându-se de la noua majoritate formată în regiunea separatistă, cea aferentă locuitorilor băştinaşi din regiune. Condiţiile, în acest caz, sunt mult mai simplu de îndeplinit. Cazuri clasice de această factură sunt cel al Adjariei – Georgia, sau cazul Transnistriei – Republica Moldova. Regiunile au câteva caracteristici:
– lideri despotici, elită fostă sovietică
– încearcă redeşteptarea/reformarea fostei Uniuni Sovietice
– revendică apropierea/unirea de Federaţia Rusă
– se afirmă drept apărători ai etnicilor ruşi din aceste state în mod fals (numărul etnicilor ruşi din Chişinău este mai mare decât al celor din  întreaga Transnistrie iar în Adjaria acest element este marginal)
– au baze militare ruse, rămăşite ale fostei armate sovietice.

O particularitate a acestor spaţii este faptul că insistă asupra elementelor etnice ruse şi asupra unor pretinse discriminări ale etnicilor ruşi în restul teritoriului, forţează o maximizare a drepturilor etnicilor ruşi în statele din care tind să se rupă, considerând aceste elemente drept garanţii ale reformării fostului imperiu.

3. Revendicarea directă a unor identităţi de tip sovietic.

Caracteristicile regiunilor pentru a clama acest tip de identitate sunt:
– state ale fostei URSS în care partidele comuniste sau un lider autoritar de tip sovietic conduce discreţionar
– eliminarea elementelor de democratizare
– eliminarea dezbaterii/opţiunilor alternative privind identitatea naţională
– revendicarea unei fuziuni/uniuni cu Federaţia Rusă sau a unei identităţi de tip sovietic.
– eliminarea dezbaterii şi posibilităţii formulării altor opţiuni; condamnarea, reprimarea, excluderea oricărei opinii dubiative faţă de adevărul absolut decretat oficial şi impus populaţiei pe cale administrativă, prin intermediul aparatului statului.
– promovarea doctrinei oficiale la rang de adevăr absolut, în formă totalitară, în toate sferele vieţii: sociale, economice, politice, culturale, învăţământ etc.

În această categorie a revendicării transparente a identităţii de tip sovietic găsim două cazuri:
– Belarus – acolo unde baza de pornire a fost totalitară, antidemocratică şi apoi de eliminare a identităţii belaruse pe baza promovării unei fuziuni cu Federaţia Rusă, ca punct de pornire al viitoarei reconstrucţii a URSS pe noi baze, dar cu fostele elite.
– Republica Moldova – stat în care Partidul Comunist a revenit la putere, unde a fost reînviată fosta propagandă sovietică ce susţine existenţa a două identităţi etnice distincte – românească şi moldovenească – folosită de Stalin în politica sa de amestecare etnică. Şi în acest caz, identitatea de tip sovietic s-a transformat deja într-o doctrină de stat, prin norma Concepţiei Politice Naţionale prin respingerea identităţii româneşti a moldovenilor – şi promovarea unei identităţi subregionale, ridicată la rang de identitate naţională.

În cazul Republicii Moldova, problema este cea de a şterge ideea forţă din documentele fondatoare ale statului – cele ale identităţii etnice româneşti a majorităţii, care a justificat apariţia statului după prăbuşirea URSS şi acceptarea numelui specific de „Moldova” pentru cel de-al doilea stat românesc – şi mentalitatea naţionalist-etnicist-statalistă, care se traduce prin justificarea diferenţelor specifice şi etnice între două state româneşti ca unic vehicul pentru fosta elită de a legitima prezervarea privilegiilor în faţa elitelor democratice româneşti, mai bine pregătite şi adaptate noilor realităţi ale mileniului III.

Aceste confuzii identitare au marcat istoria ultimilor 10-15 ani prin apariţia unui număr de conflicte (chiar armate) – de factură interetnică, separatistă – dar şi a unor noi tipuri de conflicte identitare, odată cu aprofundarea diferenţelor faţă de vecini şi a refuzului procesului de compatibilizare la noua frontieră NATO-UE. Astfel, pentru toate aceste state, lipsa procesului real de democratizare, lipsa, încetinirea sau stoparea reformelor – vezi chiar restauraţia în Belarus sau Republica Moldova – duc la discrepanţe majore faţă de vecinii cu o accelerată politică de compatibilizare faţă de statele occidentale. Această lipsă de compatibilitate este izvorul evident al unor viitoare conflicte de-a lungul acestei noi frontiere, pe linia noilor vecini ai NATO/UE⁸.

Conflictele identitare în Republica Moldova. Trei generaţii de conflicte în căutarea identităţii

Republica Moldova a fost poligonul de manifestare a valurilor de conflicte identitare izbucnite după prăbuşirea fostei URSS. Primul val a fost cel al conflictului între identitatea sovietică – asumată de vechea elită conducătoare, care s-a refugiat în Transnistria şi a generat un conflict de tip separatist, pentru a determina apariţia unei regiuni autonome care să pună în discuţie împărţirea autorităţii, cu Centrul şi să asigure poziţii privilegiate fostei elite – şi elita naţională, care şi-a justificat independenţa pe baza trecutului istoric şi a identităţii româneşti – elemente care se regăsesc atât în declaraţia de suveranitate, în denunţarea Pactului Ribentropp-Molotov care precede independenţa şi o legitimează şi în declaraţia de Independenţă, ca şi în înţelesul şi interpretarea acordată noii Constituţii din 1994 (limba moldovenească identică cu limba română, al doilea stat românesc care se numeşte Republica Moldova pe baza regiunii istorice din care a făcut parte).

Cel de-al doilea conflict identitar născut în 1994, odată cu Congresul „Casa noastră Republica Moldova” a fost cel dintre elita naţională, democratică şi fosta elită din perioada sovietică, rămasă în funcţii administrative şi executive în Republica Moldova şi care a dorit un statut privilegiat bazat pe o nouă identitate moldovenească statalistă. Pentru a redobândi poziţiile privilegiate era necesar ca majoritatea să nu se mai numească românească ci moldovenească, înţelegând prin acest termen nu atât expresia etnică – deşi vocile lui Stati şi membrilor asociaţiei Pro Moldova erau importante şi atunci – cât expresia statalistă. Vechea elită – care rămăsese în poziţii importante în administraţia democratică de tranziţie – refuza să accepte existenţa a două state româneşti independente şi a legitimităţii reformelor democratice ce consolidau independenţa statului faţă de fosta metropolă, ci clama „moldovenismul” ca identitate regională ridicată la rang de identitate naţională. legitimată pe baza recunoaşterii noului stat independent.

Chiar din aceste momente au apărut primele elemente de moldovenism etnicist, cel care susţinea că există două naţiuni, două popoare, două etnii diferite, „moldovenească” şi română. Tendinţa aceasta a fost denunţată atât de preşedintele Mircea Snegur – atunci când a cerut modificarea articolului 13 al Constituţiei, solicitând ca limba de stat să fie denumită română – ca şi de viitorul preşedinte Petru Lucinschi – cel care a cerut înscrierea în Constituţie, în spiritul declaraţiei de Independenţă şi a documentelor fondatoare ale statului Republica Moldova, că limba de stat este denumită limba moldovenească dar este aceeaşi cu limba română. Cei doi lideri politici au realizat poziţia de delegitimare a actului de independenţă odată cu contestarea acestui adevăr istoric ca şi compatibilitatea între existenţa celor două state româneşti în Europa contemporană, fără a fi ştirbită independenţa noului stat apărut după prăbuşirea URSS, deoarece primul interesat de existenţa şi viitorul democratic şi european al Republicii Moldova era chiar statul vecin, România.

Aici a început fuga pentru legitimarea istorică a statului Republica Moldova şi a „etniei moldoveneşti”, a „limbii moldoveneşti”, întregul proiect eşuând în ultranaţionalism moldovenesc etnic. Acest al treilea conflict identitar a pus faţă în faţă, în contextul guvernării comuniste – un program de restauraţie pro-imperială anti-democratică cu evoluţia pro-europeană. Moldovenismul etnic susţinea existenţa a două etnii diverse, căuta diferenţe lingvistice şi legitimarea unei istorii distincte, elemente care nu făceau decât să reia temele staliniste ale anilor ‘24 şi ulterior ‘50. Nevoia foştilor lideri comunişti şi a elitei fostului regim de a-şi prezerva privilegiile a dus la reconstruirea acestei identităţi, contestate atât de elita naţională şi democratică, cât şi de exponenţii fostului curent statalist – trecuţi în umbră de radicalismul noii doctrine şi conştienţi că au deschis cutia Pandorei ce duce chiar la eliminarea lor de pe scena politică.

Partea cea mai nepotrivită a procesului a fost tocmai transformarea identităţii etniciste moldoveneşti, a ultranaţionalismului moldovenesc în doctrină de stat, prin intermediul Legii minorităţilor, a Legii Concepţiei Naţionale, a legii de combatere a activităţilor extremiste, toate conducând la impunerea noii identităţi– construite artificial şi legitimate politic – pe cale administrativă pentru toate sferele vieţii sociale, culturale, educaţionale, politice, civice. Mai mult, orice părere contrarie este taxată de lege drept delict de opinie şi condamnat penal!! Un drum clasic şi bine învăţat de comuniştii de sorginte sovietică spre totalitarism, având drept doctrină esenţială nu marxism-leninismul stalinizat, ci o formă de naţionalism, moldovenismul etnicist!

Confuzia identitară în Republica Moldova

Din păcate, confuzia identitară persistă în Republica Moldova, acolo unde se îmbină tendinţa de afirmare a identităţii naţionale şi a statalităţii, consacrată normativ la înfiinţarea Republicii Moldova şi desprinderea de fostul Imperiu, prin condamnarea Pactului Ribentrop-Molotov şi afirmarea Declaraţiei de independenţă – care a întemeiat gestul şi justificat suveranitatea regăsită. Atunci identitatea clamată era „moldovenească-românească”, în sensul diferenţei faţă de identitatea sovietică a părţii de popor român ce trăia într-o bucată ruptă din regiunea Moldova.

Apoi tentative de „consolidare a statalităţii” au impus o nouă scindare de abordări, respectiv tentaţia de a infirma pornirea originară de a determina unirea Republicii Moldova cu România din anii 1989-1994. Atunci a fost regăsită şi adusă în prim plan „identitatea moldovenească”, cu diferite nuanţe, în orice caz utilizată cu titlu de identitate distinctă de cea românească, de unde şi recursul la fantasmele sovietice şi propaganda prin care Stalin, Artiom Lazarev, ulterior Vasili Stati sau Victor Stepaniuc au încercat să întemeieze existenţa unui popor “distinct” de cel român în Republica Moldova.

Marea problemă a abordării a fost aceea că o asemenea linie – devenită linie oficială în timpul guvernării comuniste a Republicii Moldova, între 2001-2009 – utiliza argumente ce întemeiau separatismul raioanelor din stânga Nistrului, respectiv argumente în oglindă, liderii de la Tiraspol construiau „identitatea moldovenească nistreană”. Această abordare a creat confuzii majore doctrinare mergând până la punctul de utilizare a două doctrine oficiale⁹, una de uz intern, una de uz extern, respectiv identitatea naţionalist-etnicist „moldovenească” pentru regiunea aflată sub controlul Chişinăului, naţionalism etnic separatist, şi „identitatea civică moldovenească” combinată cu un statalism moldovenesc – există statul Republica Moldova, recunoscut de ONU, deci există naţiunea moldovenească, deci şi limba moldovenească, dacă vrem noi să o numim astfel.

În fapt, confuzia nu are soluţii nici astăzi.

Dacă e să judecăm istoric, lucrurile sunt clare şi fără dubii, e vorba despre o parte a principatului Moldova al României – moldovean fiind, deci, identitate regională, nu naţională – care a avut o istorie separată de cea a României, dar unde identitatea românească s-a prezervat chiar şi sub 50 de ani de ocupaţie sovietică, dovadă fiind răbufnirea din anii 1987-1993, după Perestroika şi Glasnosti-ul lui Mihail Gorbaciov, când fiecare a fost liber să revină la a-şi afirma propria identitate.

Dacă e să evaluăm gradul de evoluţie distinctă a Republicii Moldova şi forţa ei de a crea o identitate naţională distinctă, aici avem un studiu-lucrare de doctorat al lui Iulian Fruntaşu, „O istorie etnopolitică a Republicii Moldova”¹⁰, care a demonstrat, utilizând instrumentele lui Ernst Gellner şi Hobsbawm¹¹, că nivelul maximal la care am putea evalua dezvoltarea unei naţiuni moldoveneşti şi unei etnii moldoveneşti distincte de cea română este cea de proto-naţiune agrară, deci nesustenabilă în contextul contemporan. Cartea este o frescă la care mulţi ar trebui să revină, inclusiv dintre actualii guvernanţi pe care Iulian Fruntaşu îi consiliază din postura de Consilier al Premierului pentru Politică Externă.

În fine, varianta cea mai aproape de realitate pare a fi una de compromis, care a fost pronunţată de multe ori fără a fi acceptată la scară largă. Ea a fost lansată de Iurie Roşca în 2007-2008, şi cred că temeiurile evaluării ar merita să revenim asupra lor. Astfel, decizia asumată este una pur politică, ea ţine seama atât de realitatea românească a apartenenţei locuitorilor din stânga Prutului la naţiunea română, ca şi de o anumită tradiţie, propagandă, ideologie oficială care a încetăţenit în aceeaşi regiune o asumare a identităţii de „moldovean”.

Potrivit propunerii, soluţia – care părea a fi fost aproape de formula îmbră­ţişată de Alianţa pentru Integrare Europeană, atunci când preşedintele statului era Mihai Ghimpu – era aceea de a admite că cetăţenii băştinaşi, majoritatea celor din Republica Moldova se pot autodefini alternativ români sau moldoveni, însă toată lumea ştie că e vorba despre una şi aceeaşi identitate, limba este limba română şi nu mai e discutabilă, în timp ce autodefinirea alternativă este doar o marcă istorică şi culturală a regiunii. O asemenea soluţie este compromisul ideal şi evită problemele majore ale revendicării identităţii moldoveneşti ca identitate naţională, nu regională a României.

Astfel, clamarea identităţii moldoveneşti ca identitate naţională, invocând eventual orice tip de raţionalitate – teoria moldovenismului, recursul la istoria principatului Moldova, istoria petrecută separat de regiunea din stânga Prutului şi cea din România, etc. – implică revendicarea implicită a unui teritoriu de două ori mai mare şi a unei populaţii duble din România, locuind provincia istorică Moldova aflată în trupul României, aşa cum înseamnă şi revendicarea implicită a regiunilor din Nordul Bucovinei, Sudul Basarabiei şi Nordul Basarabiei, porţiuni ale fostului principat Moldova, aflate în teritoriul Ucrainei, cu cam tot atâţia cetăţeni şi un teritoriu comparabil cu cel al Republicii Moldova de astăzi – legea privind acordarea cetăţeniei “moldoveneşti” mai conţine şi astăzi referiri la acordarea automată a acestei cetăţenii tuturor locuitorilor din aceste regiuni.

Moldova, moldovean, moldovenesc. Consideraţii semiotice

Nu puteam încheia această trecere în revistă a problemelor şi zbaterilor în domeniul identităţilor post-comuniste în Republica Moldova – în sensul celor post-comuniste în Europa de Est şi a celor post-sovietice în spaţiul fostei URSS, căci în Republica Moldova am avut un partid Comunist în tranziţie şi un regim al acestui partid mai bine de 8 ani – fără a face recurs şi la utilizarea excesivă şi aberantă a referirilor prescurtate la Moldova, în loc de Republica Moldova, şi la epitetele de moldovean şi moldovenesc, formate prin derivare şi utilizate extensiv, cu diverse semnificaţii.

Astfel, există tentaţia de a abandona titulatura recunoscută a statului, Republica Moldova, consemnată în Declaraţia de Independenţă şi în Constituţie, pentru mai scurtul şi uzualul „Moldova” – cu atât mai mult în traducerile în engleză şi franceză. Moldova desemnează provincia istorică şi principatul român care s-a unit cu celelalte două principate române, Ţara Românească sau Muntenia şi Transilvania pentru a forma statul naţional român reîntregit în 1918. A desemna Republica Moldova cu titlul de „Moldova” înseamnă să facem o mare greşeală între semnificat şi semnificant, o digresiune care a mai avut loc în semiologie şi care ajunge să fie consacrată prin noua reprezentare care s-a atribuit etichetei asumate simbolic.

Greşeala este una curentă şi se întâmplă şi în alte cazuri: Bosnia-Herţegovina a rămas „doar Bosnia”, eludând componenta croată din nume, în condiţiile în care componenta sârbă nici nu se regăseşte în formula recunoscută oficial a denumirii statului cu capitala la Sarajevo, aşa cum Kosovo şi Metohia nu mai există prin amputarea elementului de referire la identitatea sârbească, devenind simplu doar „Kosovo”, ca în denumirea statului declarat unilateral şi nerecunoscut de România alături de alte state, şi nu ca în denumirea provinciei autonome din cadrul Federaţiei Yugoslave, respectiv a Republicii Serbia şi Muntenegru.

Şi în acest caz, referinţele la „Moldova” sunt extrem de curente, unele chiar în documente oficiale ale României, în declaraţii ale oficialilor români, în documente chiar ale Ministerului Afacerilor Externe, iar asupra acestei realităţi şi diplomaţia română, şi Academia Română, măcar la nivelul institutelor de Relaţii Internaţionale, Istorie şi lingvistică ar trebui să se sesizeze. Ce să mai vorbim despre desemnarea cetăţenilor Republicii Moldova drept „moldoveni”, în mod abuziv, dar care, intrat în uz, capătă rol de regulă universală, sau de caracteristica provenienţei din Republica Moldova ca „moldovenesc-moldovenească”. Şi aici semiotica poate să ne joace feste, reprezentarea, percepţia publică să ia locul realităţii – aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, secolul trecut cu denumirea de „Basarabia” – iar consecinţele să fie greu de prevenit şi de combătut peste timp.

Bibliografie
Sandra Chedelin, Daniel Druckman, Larrisa Fast ed., Conflict, second edition, (Consinuum, New York-London, 2008).
Paul Wallensteen, Understanding Conflict Resolution, (Sage Publications, London-Tousand Oaks-New Delhi, 2003).
Oliver Romsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall, Contemporary Conflict Resolution, second edition, (Polity Press, Cambridge, 2005).
Morton Deutsch, Peter Coleman, Eric C. Marcus ed, The Handbook of Conflict Resolution. Theory and Practice, (John Wiley and sons, 2006).
Chester A. Crocker, Fen Osler Hampson and Pamela Aall Ed, Turbulent Peace. The Challenges of Managing International Conflict, (USIP, Washington, 2001).
Denis J.D.Sandole, Sean Byrne, Ingrid Sandole-Staroste and Jessica Senehi, Handbook of Conflict Analysis and Resolution, (Routledge, USA and Canada, 2009).
Ho Won Jeong, Understanding Conflict and Conflict Analysis, (Sage, Los Angeles-London-New York-New Delhi, Singapore, 2008).
Ho Won Jeong.Conflict management and resolution.An Introduction, (Routledge, London and New York, 2010).
Dominique Moisi, The Geopolitics of Emotion, (Anchor Books, New York, 2009)
John Paul Lederach, Building Peace. Sustainable Recvonciliation in Divided Societies, (USIP, Washington DC, 1997).
VanikVolkan, Blood lines. From Ethnic Pride to Ethnic Terrorism, (Wetview Press, 1997).
Karl Cordell and Stefan Wilff, Ethnic Conflict, (Polity Press, Cambridge, 2010).
James L. Peacock, Patricia M. Thornton, Patrick B. Iriman, Identity Matters. Ethnic and Sectarian Conflict, (Berghahn Bookds, 2009)
Vasili Stati, Istoria Moldovei în date, (Editura Academisie de Ştiinţe a Republicii Moldova, Chişinău, 1998);
Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, (Editura Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Chişinău, 1997);
Artiom Lazarev, Organizarea statului sovietic basarabean şi problema basarabeană, (Chişinău, 1974);
Artiom Lazarev, Marele Octombrie şi autodeterminarea naţională a poporului moldovenesc, (Chişinău, 1975);
A. Surilov, N. Stratulat, Autodeterminarea naţional-statală a poporului moldovenesc”, “Istoria RSS Moldoveneşti, (Chişinău, 1979).
Wilhelmus Petrus van Meurs, The Bessarabian question in communist historiography, (Utrecht University, 1994)
Mihail Bruhis, Rusia, România, şi Basarabia 1812-1918,1924-1940, (Universitas, Chişinău 1992);
Anton Moraru, Istoria românilor - Basarabia şi Transnistria 1812-1993, (Chişinău, 1995);
Ion Scurtu şi colectiv, Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în 1998, Ediţia a doua, (Editura „Semne”, Bucureşti, 1998);
Mihail Bruhis, Republica Moldova de la destrămarea imperiului sovietic la restaurarea Imperiului rus, (Editura „Semne”, Bucureşti, 1997);
Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov, (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995);
Victor Bârsan, Masacrul inocenţilor - Războiul din Moldova 1 martie-29 iulie 1992, (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993);
Dan Dungaciu, Naţiunea şi Provocările (post)modernităţii, (Editura Tritonic, Bucureşti, 2004);
Dan Dungaciu, Moldova Ante Portas, (Editura tritonic, Bucureşti, 2005);
Dan Dungaciu, Cine Suntem Noi. Cronici de la Est la Vest, (Editura Cartier, Chişinău, 2009);
Dan Dungaciu, Basarabia e România?, (Editura Cartier, Chişinău, 2011)
Iulian Chifu, Război diplomatic în umbra Kremlinului, (Editura Loreley, Iaşi, 1997)
Iulian Chifu, Război diplomatic în Basarabia, (Ed. Paideia, Bucureşti, 1997)
Iulian Chifu, Analiză de conflict, (Editura Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2004)
Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică, (Ed Politeia-SNSPA, Bucureşti 2004)
Iulian Chifu, Republica Moldova – Alunecarea antidemocratică a Guvernării Gălăgioase, (Ed Politeia-SNSPA, Bucureşti 2004)
Iulian Chifu, Identity Conflicts, (Ed Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2004)
Iulian Chifu, Spaţiul post sovietic: Încăutarea Identităţii (ediţie bilingvă), (Editura Politeia SNSPA, Bucureşti, 2005)

IULIAN CHIFU – Profesor asociat la SNSPA Bucureşti, specializat în Analiză de Conflict şi Decizie în criză, cercetător în cadrul Centrului de Prevenire a Conflictelor şi Early Warning Bucureşti şi în prezent este consilier al Preşedintelui României pentru Afaceri Strategice, Securitate şi Politică Externă. Autor al 28 de cărţi în domeniul deciziei în criză, în special în spaţiul post-sovietic, al studiilor euro-atlantice, securităţii energetice şi studiilor strategice.

 sus