Violenţa ca armă politică

Agresivitatea comentariilor de pe blogurile candidaţilor
în campania prezidenţială din 2009
Violența de limbaj ca exprimare liberă¹

ANTONIO MOMOC
[The University of Bucharest]

Abstract:
The main hypothesis of the study The aggressiveness of the comments posted on the blogs of the 2009 presidential campaign candidates – The violence of the speech as freedom of expression was that, while the attitude promoted by the blogger candidates during the 2009 presidential campaign was a positive one, the attitude of the posted comments was a negative one. The readers’ comments on the 12 presidential candidates’ blogs have been monitored. The research method was content analysis. The result of the analysis answered the question on whether the online environment was used by the voters for political debate or to discredit the counter-candidates.

Keywords: presidential elections; blog; comments, aggressiveness, violence

Anul 2004 marchează începutul utilizării internetului în comunicarea electorală din România². Atunci s-au desfăşurat primele alegeri locale şi prezidenţiale din România la care a fost folosită gherila digitală,³ pe site-uri user generated content (conţinut generat de user), în care utilizatorii au fost actorii care au orchestrat campanii negative online⁴. Alegerile prezidenţiale la care au fost utilizate pentru prima oară reţelele de socializare în comunicarea electorală au fost cele din 2009, dar numărul conturilor de Facebook originare în România era încă redus: în noiembrie 2009 erau 414.000⁵, comparativ cu octombrie 2011 când sunt înregistrate 3.784.980 conturi⁶.

Analizele efectuate asupra blogurilor celor 12 candidaţi care au participat la campania prezidenţială din 2009 scot în evidenţă că atât atitudinea de campanie cât şi imaginea pe care au dorit să o transmită candidaţii prin postările de pe platforma personală online a fost una pozitivă, autocentrată, puţin agresivă.⁷ Discursul candidaţilor a fost raţional, moderat, mesajele pozitive au fost mai numeroase decât cele de atac, imaginea pe care au promovat-o a fost cea politică, nu personală, iar interactivitatea cu cititiorii şi reacţiile la comentariile userilor au lipsit.

Pe blog candidaţii au lansat mesaje de autopromovare, au mobilizat la vot şi s-au preocupat mai puţin de dialogul cu alegătorii. Blogosfera a fragmentat spaţiul virtual în alegerile din 2009, candidaţii s-au izolat în comunităţi de susţinători online şi au creeat adevărate „insule” în funcţie de partidul de apartenenţă. Candidatul activ online a accesat blogul mai puţin ca platformă de dezbatere şi mai mult ca instrument de PR politic.⁸ Alegerea blogurilor spre care candidaţii au dat link în blogroll se caracterizează prin selectivitate şi exclusivism doctrinar. În vreme ce în media tradiţională, mai ales la televizor, audienţa din faţa micului ecran şi candidatul aflat în studio sunt obligaţi să asculte şi punctul de vedere al competitorului, pe blogurile candidaţilor (prin web feed-urile RSS şi prin blogroll) s-a putut observa o anumită izolare a competitorilor, o „insularizare” ideologică a celor care au acelaşi discurs politic.

Bloggerii candidaţi au evitat injuriile la adresa concurenţei şi au intrat foarte rar în dialog cu cititorii⁹. Dar care a fost atitudinea cititorilor de bloguri de campanie electorală? Au încurajat alegătorii dezbaterea raţională asupra proiectelor politice sau economice ale candidaţilor, au cultivat userii dialogul civilizat şi informat ori s-au insultat violent între ei fără a invoca argumente?

Atitudinea userilor online a fost una pozitivă sau negativă din perspectiva discursului promovat de către cititorii blogurilor candidaţilor? Ipoteza a fost aceea că dacă bloggerii candidaţi au fost moderaţi în limbaj, susţinătorii politicianului candidat vor fi mai agresivi cu competiţia. Prin monitorizarea perioadei oficiale de campanie (23 octombrie – 22 noiembrie 2009) s-a urmărit reacţia cititorilor la postările de pe blogurile celor 12 candidaţi. Primul tur al alegerilor prezidenţiale a avut loc pe 22 noiembrie, dar campania online nu se supune aceloraşi reguli din audiovizual, ziua alegerilor fiind una din zilele decisive de campanie.

Eşantionul cercetat a fost arhiva activă online a postărilor de pe blogurile candidaţilor intraţi în cursa din 2009, respectiv comentariile pe care le-au făcut cititiorii în perioada supusă investigaţiei. Comentariile la aceste articole postate după data de 23 noiembrie 2009 nu au fost luate în considerare. Nici comentariile administratorului site-ului sau ale candidatului nu au fost supuse monitărizării.

Pentru a identifica atitudinea cititorilor de blog, cât de agresivi au fost utilizatorii în intervenţiile sau comentariile lor, cât de moderată ori cât de violentă a fost dezbaterea din subsolul postărilor, s-a apelat la metoda analizei de conţinut. Atunci când comentariul cititorului a fost favorabil bloggerului candidat sau partidului candidatului, atitudinea a fost clasificată ca pozitivă. Dacă cititorul ataca adversarii blogerului candidat sau dacă insulta pe reprezentanţii puterii sau pe susţinătorii concurenţei, atitudinea a fost indexată ca negativă.

Explicată de Alex Mucchielli¹⁰, metoda analizei de conţinut presupune codificarea, categorizarea şi interpretarea datelor. Prin codificare s-a urmărit decuparea, cu ajutorul cuvintelor-cheie, a esenţialului din ceea ce a fost exprimat în comentariul cititorului de blog. Categorizarea a însemnat transpunerea cuvintelor-cheie în concepte. Interpretarea datelor se referă la atitudinea cititorului (favorabilă sau nefavorabilă) privind conceptele şi la atitudinea (negativă sau pozitivă) din cuvintele-cheie folosite în comentarii.

Definiţiile cu care operăm când analizăm agresivitatea sau violenţa sunt discutabile din punctul de vedere al ştiinţei politice. În vreme ce agresivitatea este o însuşire, o trăsătură sau o înclinaţie, agresiunea este acţiunea violentă propriu-zisă a unui individ îndreptată împotriva altui individ. Dicţionarul explicativ al limbii române¹¹ defineşte agresiunea ca fiind un atac asupra unui individ sau a unui stat. Agresiunea poate lua forma rănirii sau distrugerii (violenţa fizică), ori a intimidării, a jignirii, a ameninţării cu forţa (agresiune verbală, de limbaj sau non-verbală, gestuală). Caracterul intenţionat al rănirii este caracteristica definitorire agresiunii.¹²

Orice încercare de definire a violenţei are o miză ideologică. Aceleaşi acte politice violente pot fi interpretate ca legitime de către oponenţii puterii sau ca anarhice de către reprezentanţii puterii. În vreme ce revoluţionarii se vor autodenumi luptători pentru eliberare iar protestatarii se vor autointitula activişti anti-sistem, reprezentanţii puterii îi vor eticheta ca fiind „golani”, „agenţi străini” sau „terorişti”.

Puterea şi agentul revoluţionar au percepţii şi teorii opuse faţă de violenţa revoluţionară. Reprezentanţii puterii îi vor cataloga pe contestatarii puterii ca fiind actori politici anti-sistem. Membrii şi conducătorii organizaţiilor şi grupărilor protestatare vor respinge întotdeauna instituţiile ca fiind corupte şi injuste şi vor practica constant dispretul faţă de normele în vigoare.

Un regim democratic va condamna juridic nu atât ideile, cât acţiunile ilegale ale contestatarilor. Violenţa fizică a protestatarilor (utilizarea sau ameninţarea cu folosirea armelor sau a explozibililor) justifică reacţia agresivă a instrumentelor coercitive ale statului de drept.

La rândul lor, contestatarii sau revoluţionarii îşi prezintă recursul la violenţă (fizică sau verbală) drept o cale către libertate. Violenţa limbajului este prezentată ca o formă de exprimare liberă, necenzurată, împotriva sistemului. Dialogul superfluu cu autoritatea, promisiunile nematerializate, lipsa de urmări a revendicărilor social-politice discreditează nonviolenţa. Schimbarea radicală a sistemului justifică revoluţia violentă, deoarece violenţa revoluţionară este benignă pentru că ţinteşte constituirea, întemeierea, fundamentarea libertăţii şi abolirea „vechiului regim” care neagă drepturile individului¹³.

Ceea ce protestatarii numesc revoluţie poate fi interpretat simultan de către reprezentanţii regimului drept terorism. Stiinţa politică nu a oferit încă acţiunii teroriste o definiţie ca atare. Dar în vreme ce termenul de revoluţie se bucură la nivelul simţului comun de un sens moral predominant pozitiv, termenul de terorism este încărcat moral la nivelul discursului public şi mediatic cu un conţinut accentuat negativ.¹⁴

În regimurile democratice, statul - ca forma cea mai durabilă şi mai instituţionalizată a puterii politice – se legitimează ca fiind apărător al ordinii de drept şi deci, în ultimă instanţă, poate fi coercitiv, agresiv, violent cu cetăţenii săi care nu se supun regulilor. Max Weber este sociologul care a definit puterea politică (statul) drept „orice asociere umană care îşi arogă dreptul de a avea, în graniţele unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrângerii fizice legitime”¹⁵. Deţinătorul puterii politice este legitim să recurgă la ameninţarea cu forţa sau la constrângerea fizică în cazul în care cel guvernat nu se supune deciziei executivului, iar acest recurs la violenţă este considerat a fi justificat.

Violenţa nu este singurul mijloc de impunere a autorităţii, dar este mijlocul ultimului moment când toate celelalte au eşuat. Puterea politică se înfăţişează ca unica sursă a „dreptului de a exercita constrângerea fizică”, statul semnificând într-o paradigmă marxistă un instrument de control şi subordonare, un raport de dominare a oamenilor de catre oameni bazat pe violenţă şi pe constrângere legitimă. Statul îşi asumă, de fapt, dreptul de a administra violenţa şi interzice accesul privat la gestionarea violenţei.

În exerciţiul puterii, autoritatea politică se legitimează apelând la agresivitatea umană înnăscută. Reprezentanţii statului vor invoca violenţa latentă din societate pentru a se menţine la putere. Puterea justifică autoritatea sa prin intermediul conflictelor ipotetice şi prin violenţa inerentă naturii umane: statul trebuie să existe pentru că altfel s-ar instala haosul în societate. În acest mod autoritatea, gestionară a agresivităţii şi a conflictelor umane potenţiale, devine legitimă şi este acceptată ca bine comun pentru cei conduşi.

Atât în societăţile cu regim totalitar (construit pe ideologia unică impusă prin teroare, prin control, prin aparatul de cenzură şi prin propagandă), cât şi în societăţile cu regim democratic (fundamentate pe pluralitatea ideologiilor concurente şi prin libertatea mijloacelor de comunicare), cetăţeanul se supune ameninţării cu forţa venită dinspre puterea politică. În totalitarism individul se supune din frică, mimând participarea la spectacolele de circ politic cu înscenări de apărare faţă de duşmani fictivi, construiţi ideologic. Puterea foloseşte frecvent clişeul „familia, naţiunea, statul sunt în pericol” atunci când doreşte să activeze solidaritatea membrilor comunităţii politice. Politicienii populişti¹⁶ sau dictatorii (ex. Saddam Hussein, Fidel Castro, Nicolae Ceauşescu), folosesc frecvent acest mecanism de aservire al poporului – legătura prin teroare psihică: frustrările şi lipsurile trăite împreună îi leagă durabil pe membrii unui grup social-uman.

În regimurile democratice, prin factori de socializare ca şcoală, biserică, mass-media, partide, se acreditează ideea că deciziile puterii sunt în folosul cetăţeanului, a menţinerii ordinii şi a protejării bunelor moravuri. Legile în vigoare, instituţiile statului şi valorile culturale legitimează existenţa puterii şi îi constrâng pe „devianţi” să se alinieze la normalul comunităţii. Agresiunea poate lua forma non-verbală, ca reacţie de respingere a „anormalului”: cei care se abat în înfăţişare şi comportament de la normă definită de majoritate devin ţinta atacurilor. Deviantul va fi agresat, ironizat şi scos în evidenţă prin „maimuţărire”, în acest fel comunicându-se minoritarului motivul reacţiei şi posibilitatea de a se alinia.

Oricărui regim politic îi este, aşadar, specifică folosirea sau ameninţarea cu violenţa împotriva propriilor cetăţeni. În democraţie monopolul violenţei fizice a statului se manifestă legitim pentru impunerea legilor, pentru menţinerea ordinii şi a liniştii publice sau pentru apărarea siguranţei naţionale, prin instrumentele constrângerii: poliţie, jandarmerie, servicii de protecţie şi pază etc. Violenţa democratică este o violenţă prin care societăţile pluraliste se folosesc de instrumente juridice constrângătoare pentru a-şi proteja membrii de ameninţările potenţiale ale mediului şi de agresivitatea înnăscută¹⁷ a membrilor comunităţii.

Puterea va face abuz în regimul dictatorial de utilizarea violenţei pentru terorizarea cetăţenilor, pentru permanentizarea în funcţii de autoritate şi pentru eliminarea (fizică a) opoziţiei. Nici o guvernare din istorie nu s-a întemeiat totuşi exclusiv pe folosirea mijloacelor agresive. Chiar şi liderii celor mai dure regimuri, în care tortura constituie principalul instrument de guvernare, au nevoie de o bază pentru puterea lor: ideologie, propagandă, poliţie secretă şi reţeaua de informatori, altfel spus au nevoie de mijloace persuasive şi de o minimă recunoaştere din partea guvernatilor.¹⁸ Lipsită de avantajele legitimităţii, puterea politică se transformă în autoritarism, recurge la violenţă şi îşi trădează astfel slăbiciunile.

În regimurile totalitare, violenţa lingvistică este orientată precis de către reprezentanţii puterii împotriva „duşmanului de clasă sau de rasă”. Tensiunile sociale pot fi descărcate prin intermediul obiceiurilor „supapă”, un procedeu acceptat de guvernanţi în regimul autoritar. Reprezentanţii puterii pot fi şi ei ironizaţi, ceea ce permite eliberarea tensiunilor interne, iar cei conduşi şi defavorizaţi vor fi iarăşi capabili să suporte constrângerea. Nu întâmplător cabaretele, glumele şi bancurile politice sunt tolerate într-o anumită măsură.

În democraţie, exercitarea puterii trebuie să facă faţă nemulţumirilor şi frustrărilor care însoţesc orice regim politic. Criza (fie socială, economică sau financiară) creează condiţiile riscante ale apariţiei liderului charismatic, a unui Salvator înzestrat de către populaţie cu calităţi excepţionale. Principala trăsătură a liderului carismatic o reprezintă apariţia sa ca Mesia, într-o situaţie de criză. Liderul charismatic este aşteptat de către mase ca Omul providenţial, iar apariţia sa confirmă aşteptarea că el este acela care va reda lumii soluţia, coeziunea, echilibrul.¹⁹

Violenţa verbală este o practică tolerată a regimului democratic şi este percepută ca o formă de exprimare necenzurată de către cetăţenii care o practică. Batjocura, ironizarea şi ameninţarea prin discurs politic şi mediatic (pamfletul) pot merge de la degradare până la dezumanizare. Celui batjocorit i se dau nume de animale („porc”, „câine”, „măgar”) sau i se atribuie defecte sociale ori corporale („jegos”, „handicapat”, „laş”). Agresivitatea verbală se poate întinde de la tachinarea glumeaţă pâna la invectiva grosolană. În campaniile electorale, violenţa lingvistică şi agresiunea prin discurs sunt legate şi de o anume teatralitate ce implică reglarea de conturi, rivalitate, strategii de alianţe post-electorale etc. Mediul online este spaţiul unde comunicarea electorală şi votanţii nu suportă nicio îngrădire din perspectiva moderării limbajului agresiv.

Cum s-au manifestat alegătorii pe blogurile candidaţilor în campania prezidenţială din 2009? Unii dintre cei 12 candidaţi nu au avut blog de campanie: candidatul independent Constantin Ninel Potârcă şi preşedintele în funcţie. Traian Băsescu a folosit totuşi un site user generated content care comportă toate elementele de interactivitate web 2.0 specifice blogului. Site-ul www.basescu.ro a fost dezactivat după anunţarea rezultatelor alegerilor din turul al II-lea.

Nici arhiva blogurilor de campanie prezidenţială aparţinând candidaţilor Sorin Oprescu, Corneliu Vadim Tudor (PRM) şi Ovidiu Iane (Partidul Ecologist Român) nu a putut fi identificată online la data efectuării cercetării. Gigi Becali (PNG) a avut pe blogul său o singură postare. Kelemen Hunor (UDMR) a folosit un site de informare updatat zilnic. Candidatul UDMR a administrat şi un blog de campanie. O singură postare intitulată „(La jumătatea drumului…..)” s-a bucurat de 8 comentarii din partea cititorilor: 5 pozitive şi 3 comentarii negative în care alegătorii au ţinut să îl informeze pe liderul UDMR că „România nu este stat multinaţional” şi i-au urat ironic să câştige, „poate, la următoarele alegeri.”

În prima zi de campanie oficială, pe 23 octombrie 2009, Crin Antonescu (PNL) a postat pe blog „Manifestul bunului simţ”. Articolul s-a bucurat de 136 de comentarii, care nu au putut fi accesate pentru a fi analizate. Al doilea articol din octombrie „Două precizari: un parlament mai mic şi un nou premier” a avut 130 de comentarii: 76 pozitive, 9 negative şi 45 neutre.

Crin Antonescu a avut un total de 7 postări pe blogul său în perioada oficială de campanie: 2 articole în octombrie, 5 în noiembrie. În total, la aceste 7 articole au fost monitorizate 825 de comentarii ale userilor dintre care: 637 pozitive, 20 negative şi 168 neutre. Ţinta atacurilor din comentariile negative sunt Traian Băsescu, clasa politică şi PSD. În vreme ce preşedintele este făcut „mincinos”, cititorii îi reproşează lui Crin Antonescu că „nu prea iese din bârlog, pardon! birou”. Administratorul blogului a permis şi critici uşoare la adresa lui Crin Antonescu, dar mesajele sunt în cea mai mare măsură pozitive: de încurajare şi de susţinere.

Din cele 17 postări efectuate între 23 octombrie-22 noiembrie 2009 de către candidatul Alianţei Socialiste, Constantin Rotaru, doar două au avut parte de comentarii: postarea cu titlul „Domnul Constantin Rotaru va fi prezent astăzi în judeţele Bistriţa Năsăud şi Cluj” a avut 2 comentarii pozitive, într-unul din ele cititorul solicitând ajutor într-un proces. Articolul „România ta, a mea, a noastră” care prezenta afişul de campanie şi sinteza programului candidatului socialist a avut un total de 13 comentarii: 9 comentarii pozitive din partea cititorilor şi 4 răspunsuri din partea candidatului. Cititorii i-au solicitat candidatului socialist ajutor în găsirea unui loc de muncă, i-au oferit sugestii de strategii electorale şi soluţii economice, i-au adresat întrebări despre compatibilitatea dintre sistemul economic socialist şi profesiile liberale.

Mircea Geoană (PSD) a postat în luna oficială pe blogul de campanie 18 articole şi a primit 1037 comentarii. 716 comentarii au fost pozitive, 195 negative şi 126 neutre. Cititorii blogului mirceageoana.ro au avut ca ţinte preferate de atac pe Traian Băsescu, „personajul orwellian”, „dictator”, „mincinos”, „tiran”, „preşedintele de stat care se urcă beat la volan”, „individul care a vândut flota, i-a imbogăţit pe Ridzi, Udrea, Popoviciu”, pe liderii PD-L catalogaţi drept „nazişti”, „cocoţaţi în funcţii” şi Referendumul, etichetat ca o „înşelătorie.”

Remus Cernea (Partidul Verde) este candidatul cu cele mai multe articole postate pe blogul personal în campania prezidenţială din 2009: 57 de articole postate au avut 1098 de comentarii din partea cititorilor. 682 comentarii pozitive, 87 negative, 329 neutre.

Rezultatele studiului asupra comentariilor postate pe blogurile candidaţilor sunt surprinzătoare. Comentariile nu sunt atât pe injurioase pe cât ne-am fi aşteptat. Blogurile candidaţilor par a nu permite înjurături la adresa competiţiei, administratorii sau echipa de campanie cenzurând cuvintele murdare sau ofensele suburbane aduse candidaţilor. Jignirile, insultele sau cuvintele batjocoritoare sunt din aria celor acceptate în media tradiţională.

Alături de interactivitate, anonimatul este o componentă esenţială a comunicării online. Sub protecţia anonimatului, utilizatorii de internet nu îşi impun limite exprimării libere. Totuşi, pe blogurile oficiale ale candidaţilor mesajele pozitive sunt cele care predomină. Blogurile politicienilor candidaţi nu par a fi spaţiul virtual situat în afara oricărei cenzuri. Administratorul site-ului sau staff-ul de campanie responsabil de imaginea candidatului par a supraveghea şi controla comunicarea pe blog.

Anonimatul din spaţiul virtual permite persoanelor să se ascundă în spatele ecranului calculatorului. Autorii comentariilor de pe bloguri ori site-uri pot disemina informaţii false sau se pot comporta cum nu ar face-o dacă şi-ar divulga adevărata identitatea. Politeţea este înlocuită de un stil verbal agresiv.²⁰

În absenţa reglementărilor, mediul online are rolul de canal de transmitere a mesajelor politice negative cu o puternică încărcătură emoţională prin folosirea unui limbaj violent, necenzurat. Postacii partidelor, voluntari sau profesionişti plătiţi, vânează site-uri, bloguri, forumuri sau articolele din presa online depre concurenţă pentru a plasa mesaje denigratoare la adresa concurenţei.

Nu blogurile candidaţilor, ci website-urile clonă, forumurile şi blogurile neasumate oficiale de echipele de campanie, precum http://www.televizorulpresedinte.ro/, http://nufigeoana.ro/, http://www.noicuvoi.ro/, www.decebasescu.ro, au lansat clipuri sau fotografii trucate cu scopul de a furniza prin intermediul persuasiunii vizuale structuri de plauzibilitate pentru teme a căror analiză atentă, raţională ar fi condus la demontarea lor şi la trecerea în categoria temelor de campanie false²¹. De exemplu, cea mai mare frecvenţă în comentariile libere de pe site-ul www.nufigeoană.ro o au cuvintele-cheie: „dictatură”, „iresponsabil”, „trădător”, „mizerabil”, „bişnitarii şi jegoşii”, „putori”, „depravaţi”, „lepădaturi”, „securist”, „javre”, „prostanac.”

Atitudinea predominantă din articolele şi comentariile de pe blogurile candidaţilor în alegerile prezidenţiale din 2009 este una pozitivă. Campania pozitivă întăreşte convingerile suporterilor şi simpatizanţilor. Totuşi, mediul online rămâne zona necontrolată unde sunt lansate liber temele de atac la adresa concurenţei.

Campania electorală negativă nu se adresează electoratului stabil, fidel, captiv. Intenţia emiţătorului nu este aceea de a spori voturile, ci de a-i dezorienta şi mai tare pe cei dezamăgiţi. Efectul pervers al campaniei negative este acela că alţi candidaţi decât autorul ei pot câştiga voturi beneficiind de aceste atacuri. Scopul campaniei negative online este acela de a destabiliza alegătorii indecişi aflaţi pe internet, de a împiedica electoratul instabil să-şi îndrepte încrederea şi simpatia spre contracandidaţi, de a-i scârbi pe votanţi de politicieni şi de viaţa politică în sine, de a ţine electoratul nehotărât acasă în ziua votului.²²

Violenţa de limbaj poate fi aşadar o formă de manifestare a libertăţii de gândire a alegătorilor. Limbajul pare a fi controlat pe blogurile candidaţilor în alegerile prezidenţiale. Dar de aici nu decurge automat că dialogul online este civilizat sau raţional.

În viziunea optimistă cu privire la beneficiile social-politice ale internetului, new-media sunt prezentate ca fiind scena publică pe care sunt prezente o pluralitate de opinii politice. Cercetările asupra blogurilor politicienilor²³ şi ale candidaţilor arată, dimpotrivă, că ideile, propunerile sau proiectele diferite nu-şi regăsesc locul pe aceeaşi platformă online²⁴. Teoreticienii optimişti ai new-media nu au explicat fenomene ca izolarea ideologică a userilor în comunităţi online care împărtăşesc exclusiv aceleaşi valori politice. Nu a fost explicată nici scăderea participării alegătorilor români la vot simultan cu creşterea accesului lor la internet. Explozia social-media şi alegerile din 2012 reprezintă noi oportunităţi oferite exprimării şi participării politice.

Bibliografie
ARENDT, Hannah, Crizele republicii, Minciuna în politică; Nesupunerea civică; Despre violenţă; Gânduri despre politică şi revoluţie, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1999.
ARON, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Bucureşti, Ed.ALL, 2001.
COTEANU, Ion, SECHE, Luiza, SECHE, Mircea, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Universul Enciclopedic, 1998.
DORNA, Alexandre, (traducere de Marius Chitoşcă), Charismă, populism şi discurs: un trio inevitabil în politică, în BETEA, Lavinia, DORNA, Alexandre (coord.), Psihologia politică, o disciplină societală, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2008.
EIBL-EIBESFELDT, Irenaus, Agresivitate umană, studiu etologic, Bucureşti, Ed. Trei, 1995.
FERREOL, Gilles; NECULAU, Adrian (coord.), Violenţa. Aspecte psiho-sociale, Iaşi, Ed. Polirom, 2003.
Guţu Dorina (coordonator), Bloguri, Facebook şi politică, Bucureşti, Tritonic, 2009.
KONRAD, Lorenz, Aşa-zisul rău, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998.
MOMOC, Antonio, „Agresivitatea, ca legitimare a autorităţii politice. De la agresiunea gestuală şi de discurs la violenţa fizică”, în Revista Româna de Comunicare „Jurnalism şi Comunicare”, an III, nr. 4/2004, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2004
MOMOC, Antonio, „Revoluţia va fi tot televizată”, în Dilema Veche, anul III, nr.137, 15-21 septembrie 2006, http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/revolutia-tot-televizata-va-fi
MOMOC, Antonio, „Candidaţii populişti şi noile tehnologii (Blog, Facebook, YouTube) în alegerile prezidenţiale din 2009” în Sfera Politicii, Bucureşti, Institutul de Cercetări Politice şi Economice, Fundaţia „Societatea Civilă”, volum XVIII, nr. 8 (162), august 2011, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/162/art05-Momoc.php
MOMOC, Antonio „Online Negative Campaign in the 2004 Romanian Presidential Elections”, în Styles of Communication, Vol. 2. No 1, 2010, http://journals.univ-danubius.ro/index.php/communication/article/view/735/667
MUCCHIELLI, Alex, (coordonator), Dicţionar de metode calitative, Iaşi: Polirom, 2002.
STANCIUGELU, Stefan, Violenţă, mit şi revoluţie. De la violenţa rituală la violenţa simbolică şi donjuanismul politic al democraţiilor, Bucureşti, Ed. All, 1998.
TRIPPI, Joe, The Revolution Will Not Be Televised: Democracy, the Internet, and the Overthrow of Everything, New York, Publisher: ReganBooks, 2004.
WEBER, Max, Politica, o vocaţie şi o profesie, Bucureşti, Ed. Anima, 1992.

ANTONIO MOMOC – lector dr. la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, Departamentul de Comunicare. Este cercetător postdoctoral al Universităţii din Bucureşti şi specialist în comunicare politică. Domeniile sale de cercetare sunt istoria politică a sociologiei româneşti, radioul online şi relaţia dintre populişti şi new media. Are o experienţă de peste 10 ani în jurnalismul radio.

 sus