Editorial

Partea, întregul și paradigma totalitară
 

ANTON CARPINSCHI
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
We suggest, as a theoretical approach to the totalitarian phenomenon, a paradigm of the parts and the whole. In this model, the whole designates the social whole, the global society and the competing parts are, depending on the scale envisaged, the state (the states), as well, political parties, pressure groups, governmental and nongovernmental international organizations, new social movements (feminism, environmentalism, neototalitarian fundamentalisms), citizens corpus and masses of individuals. According to this approach, the totalitarian paradigm is that of the part which phagocytes the whole, with more or less tacit support of the other parts and the whole itself.

Keywords: the paradigm of the parts and the whole, power, resources, democracy, anarchy, societal integralism, power parties, totalitarianism

„Adevărurile pe care încerci să le rosteşti cu pri­vire la poporul tău – spunea Thomas Mann – pot fi numai produsul unei examinări de sine”¹. Plecând de la această profundă şi responsabilă reflecţie, consider că, în România postcomunistă, o adevărată şi matură evaluare a totalitarismului, „de la origini la consecinţe”, nu ar trebui să rateze exa­menul de conştiinţă al decantării propriilor experienţe, ca indivizi şi societate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât putem observa că unele predispoziţii ale „tentaţiei totalitare” îşi fac simţită prezenţa în România postcomunistă din cauza ignoranţei, inerţiei, apatiei, deresponsabilizării, desolidarizării, depolitizării. Ceea ce frapează un observator al realităţii postcomuniste româneşti este desconsiderarea politicii binelui public şi slăbirea angajamentului civic, mai ales, în cercurile politicianiste, precum şi în acele medii socio-profesionale, de gen şi vârstă, dezavantajate de avatarurile tranziţiei, manipulate prin retorica partidelor şi a unor politicieni. Decolarea tardivă şi dificilă a modernităţii româneşti, absenţa îndelungată a exerciţiului democratic (1938-1990), precedată de câteva decenii de democraţie formală şi incompletă, explică într-o bună măsură starea de lucruri din epoca postcomunistă: apolitismul generalizat în rândurile populaţiei, penuria de oameni politici competenţi şi oneşti şi, în consecinţă, inflaţia „noilor politicieni”, unii reciclaţi din fostele structuri securo-comuniste, alţii ocazionali şi arivişti. Rezultatul? Generalizarea  politicianismului populist şi clientelar de factură partidocratică.

Părţile şi întregul. O paradigmă a puterii şi alocării resurselor

Ca observator, din interiorul comunismului şi postcomunismului, propun pentru  înţelegerea originilor totalitarismului şi a consecinţelor posttotalitare o „examinare de sine” printr-o paradigmă a părţilor şia întregului, un model explicativ-interpretativ referitor la noi, oamenii, percepuţi caîntregsocial şi, concomitent, ca părţi concurente pentru puterea politică (re)alocatoare de resurse. Totalitatea părţilor în unitatea lor autosuficientă alcătuieşte întregul. În modelul propus, întregul este întregul social, societatea globală la diferite scări: locală, naţională, regională, internaţională. Părţile concurente sunt, în funcţie de scara avută în vedere: statul (statele), partide şi grupuri de presiune, organizaţii internaţionale guvernamentale şi nonguvernamentale, noile mişcări sociale (feminismul, ecologismul dar şi fundamentalismele neototalitare), corpus-ul cetăţenilor, masa indivizilor. Identificarea părţilor pune în evidenţă trei aspecte importante ale modelului: 1) ponderea noilor veniţi la ocuparea poziţiei de parte politică: partidele ecologiste, mişcările feministe, dar şi cele fundamentalist-neototalitare; 2) diferenţa calitativă dintre cetăţeni, persoanele civic angajate şi indivizii masificaţi şi manipulaţi; 3) dimensiunea internaţională. Cele trei aspecte sunt menite să facă cât mai operaţională paradigma părţilor şi a întregului.

Între diferitele părţi, ca şi în interiorul acestora, între părţi şi întregul social, există tensiuni generate de anumite predispoziţii şi forţe dinamogene: egoismul de factură bio-genetică, pragmatismul raţional al compromisului de sumă non-nulă, altruismul etico-spiritual. Coexistenţa tensionată a egoismelor, pragmatismelor, altruismelor la nivelul indivizilor, grupurilor, organizaţiilor, societăţii globale – manifestă în ciocnirea intereselor, concurenţa grupurilor, selecţia elitelor – generează, totodată, anumite raporturi de putere. Este vorba despre o putere de fond, difuză, de factură psiho-socială, exercitată prin presiunea permanentă şi de lungă durată a unor raporturi asimetrice de conducere – ascultare, dominare – subordonare, manipulare – influenţare, încă nelocalizate dar localizabile. Localizarea acestor raporturi, specializarea, organizarea şi instituţionalizarea lor prin ocuparea şi titularizarea poziţiilor de putere de câtre diferitele părţi menţionate anterior, marchează actualizarea puterii de fond, altfel spus, trecerea acesteia în starea de putere politică.

Raporturile dintre puterea de fond, difuză, dar de lungă durată şi puterea politică în act, coagulată în centre şi reţele de putere, organizată instituţional, dar de mai scurtă durată şi multiplu condiţionată, mi se pare de o deosebită importanţă pentru înţelegerea metabolismului social-politic al puterii. Continuă, presiunea psiho-socială a puterii de fond solicită soluţii şi rezolvări, politici publice din partea deţinătorilor vremelnici ai puterii politice instituţionalizate şi, temporar, legitimate prin voinţa şi acordul aceleiaşi puterii de fond. De mai scurtă durată faţă de puterea de fond, puterea politică este, în schimb, (re)alocatoarea resurselor întregului social. Această miză imensă face din puterea politică ţinta competiţiei politice a părţilor. Ţintă a competiţiei, puterea politică trăieşte o viaţă agitată, cunoscând forme diferite şi schimbătoare. Generând, prin competiţiile politice diferite contraputeri, puterea politică se multiplică în diversitatea formelor şi structurilor sale concret-istorice.

Plecând de la raporturile dintre părţi, dintre acestea şi întregul social, în competiţia  pentru puterea politică alocatoare de resurse, paradigma propusă identifică anumite situaţii-tip. Ordinea dinamică şi repartiţia relativ echitabilă a resurselor între părţi (stat, partide, cetăţeni), între acestea şi întregul social îşi fac loc cu destulă dificultate chiar şi în cazul democraţiilor. Și totuşi, spectacolul cel mai apropiat de exigenţele ordinii politice a cetăţenilor este furnizat de democraţii. Multipartidismul şi drepturile omului în formatul statului de drept permit chiar diversificarea şi competiţia electorală a unor specii ale democraţiei: liberală, socială, creştină. La polul opus, dezordinea socială generalizată, falimentul statului şi dreptului ca autorităţi regulative, agresivitatea indivizilor depersonalizaţi, pulsiunea maselor, caracterizează anarhiile. În această situaţie, indivizii  îşi rezolvă, pe cont propriu, interesele şi-şi impun dominaţia prin violenţă, iar o bună parte din populaţie suportă teroare unor minorităţi agresive. Între aceşti poli, pot fi identificate alte situaţii-tip. Astfel, asistăm uneori la subordonarea, pentru scurte perioade de timp, a părţilor de câtre întregul social şi instituirea unui integralism societal-etatic, în cazul alianţelor naţionale şi coaliţiilor de salvare publică. Mult mai frecvente sunt situaţiile în care are loc subordonarea întregului social de câtre părţi. Este cazul partidocraţiilor, caracterizate prin dominaţia oligarhiilor şi a aparatelor de partid asupra întregului social, prin cumpărarea clientelelor politice şi manipularea maselor de votanţi. În sfârşit, dominarea întregului social masificat de un singur partid, partidul-stat, unicul deţinător al resurselor şi transformarea cetăţenilor în indivizi înregimentaţi în societatea masificată, se impune în cazul totalitarismelor.

Situaţiile-tip identificate mai sus nu sunt deosebit de rezistente în timp. Dinamica, adeseori imprevizibilă, a raporturilor dintre puterea de fond, difuză, permanentă şi indeterminată, şi o anumită putere politică, determinată şi vremelnică, precum şi raporturile de putere dintre părţile angajate conferă situaţiilor politice o viaţă mai lungă sau mai scurtă, mai liniştită sau mai agitată, relativ prosperă sau falimentară. Democraţiile, anarhiile, uniunile de salvgardare naţională, partidocraţiile, totalitarismele sunt staţii în care „trenul” istoriei poposeşte, uneori mai mult, alteori mai puţin. Deteriorarea şi trecerea unei situaţii politice într-o alta a generat numeroase procese de tranziţie: de la anarhie la totalitarism (Rusia,1921); de la totalitarism la democraţie (Japonia şi Italia, 1946; R.F. Germania, 1949); de la democraţie la haos (Liban, 1975); de la haos la democraţie (Israel, 1948); de la partidocraţie la democraţie (Grecia, 1974; Portugalia 1976; Spania 1977); de la totalitarism la partidocraţie (România, Bulgaria, 1990); de la partidocraţie la anarhie (ex-Iugoslavia, 1994). Acestea sunt numai câteva din tranziţiile politice ale istoriei relativ recente.

Totalitarismul: atunci când partea se pretinde întregul

Atunci când o anumită parte a unei societăţi, pretinzându-se exponenta întregii societăţi, ajunge să subordoneze, prin dictatura totală a partidului unic, societatea masificată şi indivizii depersonalizaţi, se instituie totalitarismul. Puterea politică înmagazinată în partidul-stat se hipertrofiază invadând toate ţesuturile societăţii, iar statul tot mai centralizat şi birocratizat este subordonat controlului politico-poliţienesc al partidului unic. „Deasupra tuturor, Conducătorul suprem învăluit în cultul personalităţii sale. Exagerarea paroxistică a rolului conducător al partidului unic, absenţa alternativelor politice corective, anihilarea societăţii civile şi a dialogului social, atomizarea individului înregimentat în <societatea de masă>, minciuna şi incomunicarea <limbii de lemn> a ideologiei cadenţate propagandistic, represiunea fizică şi manipularea politică – acestea sunt tonurile sumbre ale tabloului subvieţii din orice colectivitate supusă dictaturii totalitare”2.     

Paradigma subordonării întregului social de câtre o singură parte, aceea a partidului unic ce confiscă puterea de stat în numele statului întregului popor, este comună totalitarismelor de extrema stângă şi extrema dreaptă. Asemănările dintre comunismul stalinist, fascismul mussolinian, nazismul hitlerist, revoluţia culturală maoistă sau khmerii roşii ai lui Pol Pot sunt majore din puntul de vedere al esenţei şi finalităţii politice, aceste forme de totalitarism urmărind, în aceeaşi măsură, exterminarea opoziţiei, distrugerea societăţii civile, deresponsabilizarea individului. Diferenţele dintre comunism şi fascism rămân totuşi importante, în opinia mea, fiind vorba despre tactica diferită faţă de marile capitaluri şi proprietatea particulară (desfiinţarea marii proprietăţi private, eliminarea capitaliştilor ca clasă socială în comunism vs. coabitarea cu marea proprietate şi capitalismul industrial-financiar în fascism şi nazism), contextul istoric şi naţional specific al apariţiei şi manifestării lor, particularităţile temperamentale şi stilul liderilor politici, sursele teoretico-ideologice şi calitatea discursului (mai elaborat, fariseic şi, astfel, relativ credibil în cazul comunismului, mai tranşant şi frust în cazul fascismului).

Întrebarea ce frământă mereu conştiinţa umanităţii este: cum a fost posibil? Cum a fost posibil fenomenul totalitar în Europa secolului al XX-lea? Încercând o explicaţie de factură socio-politologică, din perspectiva paradigmei părţilor şi a întregului, consider că întregul social poate cădea sub impactul totalitarismului, chiar în plină contemporaneitate, atunci când, mai ales în perioadele critice, în interiorul acestuia se creează un puternic dezechilibru între părţi, dezechilibru ce permite uneia dintre ele – cea mai bine organizată, intens ideologizată şi setoasă de putere – să le subordoneze pe toate celelalte şi, astfel, întregul social. Confruntate cu crize profunde, societăţile lipsite de cultura şi practica democraţiei îndelung exersate, devin rapid martorele neputincioase şi, uneori, complicele ascensiunii acelei părţi mai bine organizate şi motivate politico-ideologic care reuşeşte instaurarea dictaturii totalitare prin cucerirea puterii de stat, hipertrofierea puterii partidului-stat, cultul personalităţii conducătorului suprem, masificarea societăţii, depersonalizarea individului. Reunind cadrele centrale şi locale ale partidului unic, clasa politică îşi satisface teribilul apetit de putere cu ajutorul poliţiei politice, armatei, aparatului ideologico-propagandistic, iar oamenii deposedaţi de dreptul la proprietate şi libertate ajung să se complacă ordinii impuse, mulţumindu-se cu iluzia securităţii şi un minim nivel de trai. Lipsiţi de patrimoniu, deposedaţi de proprietatea particulară, indivizii devin total dependenţi de resursele şi mijloacele de subzistenţă aflate sub controlul exclusiv al puterii politice totale. Incapabil de autoorganizare şi autoconducere, întregul social transformat într-o amorfă societate de masă abandonează, la rândul său, orice iniţiativă partidului unic ce a monopolizat toate funcţiile statului. Astfel, partea cea mai setoasă de putere şi-a subordonat complet toate celelalte părţi şi vorbeşte în numele întregului social.

Continuând explicitarea fenomenului totalitar din perspectiva psihologiei sociale, profund mi se pare faptul că, adesea, în situaţiile totalitare se instituie o stranie complicitate între puterea absolută a partidului-stat şi societatea masificată. Experienţa popoarelor comunizate arată că puţini sunt aceia care înfruntă riscurile opoziţiei şi marginalizării. Totalitarismul inculcă în oameni, şi cu atât mai mult în societăţile lipsite de achiziţiile liberalismului şi ale practicii democratice, virusul fricii, dezimplicării, apatiei şi comodităţii, tare caracteriale hipertrofiate în condiţiile crizelor social-politice. Mai mult, în colectivităţile subdezvoltate din punct de vedere politico-democratic, puterea are nevoie de mase de manevră şi cohorte de indivizi, obedienţi în postura de executanţi, tiranici în cea de conducători. Indivizii depersonalizaţi şi masa amorfă întreţin cultul puterii şi al personalizării acesteia. Ca şi în străvechile triburi, masele au nevoie de idoli, „tătuci” buni sau răi, adulaţi şi temuţi în egală măsură. Atingând straturile profunde ale psihicului individual şi colectiv – frica, nevoia de securitate, de absolut – totalitarismele au reuşit, o bună perioadă de timp, să satisfacă orizontul de aşteptare al maselor printr-o abundenţă producţie ideologico-propagandistică cu caracter mesianic. Apelând la nevoia umană de credinţă, ideologia totalitară a acţionat ca o „religie răsturnată”, înlocuind credinţa voluntară cu „servitutea voluntară”. Spre deosebire de căutarea şi revelarea religioasă a absolutului divin în transmundan, ideologiile totalitare au promis realizarea pe pământ a raiului noii ordini populat cu oameni noi. În sprijinul acestei întreprinderi şi pretinzându-se imbatabile, totalitarismele au apelat la prestigiul cercetărilor ştiinţifice, denaturîndu-le ideologic după interesele programatice ale partidului comunist, fascist sau nazist: pozitivismul materialist-naturalist, dialectica istoricistă, darwinismul social, rasismul stau  mărturie în acest sens.  

Conchizând, din perspectiva paradigmei părţilor şi a întregului, totalitarismul apare ca o soluţie politică radicală: partea dotată cu cel mai sigur instinct al puterii speculează ideologico-politic criza şi dezechilibrele existente, subordonându-şi total celelalte părţi, precum şi întregul social. Atunci când societatea civilă şi indivizii nu pot fi parteneri viabili ai puterii, una dintre părţi, profitând de slăbiciunea celorlalte, erijându-se în reprezentanta tuturor, îşi impune printr-o abilă alchimie a forţei şi propagandei, dominaţia totală asupra întregului. Paradigma totalitarismului este aceea a părţii ce fagocitează întregul, cu concursul mai mult sau mai puţin tacit al celorlalte părţi şi al întregului însuşi.

BIBLIOGRAFIE
Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane.Tipologii, dinamică, perspective, Iaşi: Editura Moldova, 1992.
Thomas Mann, Germania şi germanii, Eseuri, Bucureşti: Humanitas, 1998.

NOTE

ANTON CARPINSCHI – .

 sus