Cum funcţionează democraţia?

Tipuri de coaliţii în Europa Centrală și de Est¹

 

DANA IRINA IONIȚĂ
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
One of the major research interests in political science is to explain how representative democracy works. Regarding this aspect, some authors tried to explain the way coalitions form in order to ensure parliamentary support to governments. In the first part of the paper, I present the earliest theories concerning the models of coalition formation. The second section discusses the frequency of the types of coalitions formed in Central and Eastern Europe. The last part of the paper consists of conclusions regarding the adequacy of using these models to explain coalition formation processes.

Keywords: coalitions, office-seeking, policy-seeking, cabinets, Central and Eastern Europe

În ultima jumătate de secol, una dintre preocupările majore ale cercetătorilor din ştiinţa politică a fost explicarea mecanismelor democraţiei reprezentative. O temă importantă în studierea democraţiei reprezentative o reprezintă explicarea modalităţii de formare a executivelor. Dat fiind faptul că în spaţiul european majoritatea statelor au un sistem multipartit, o mare parte a teoreticienilor din ştiinţa politică s-au concentrat pe formularea unor modele care să explice formarea coaliţiilor guvernamentale.

Această lucrare se concentrează pe explicarea primelor modele enunţate privind fomarea coaliţiilor şi analiza apariţiei acestora în Europa Centrală şi de Est. Astfel, în prima secţiune a lucrării sunt expuse modele de formare a coaliţiilor. În cea de-a doua secţiune este arătată frecvenţa apariţiei tipurilor de coaliţii în Europa Centrală şi de Est în perioada 1990-2010 în zece state din această zonă. Aceasta va fi urmată de o secţiune de concluzii privind adecvarea folosirii acestor modele în explicarea procesului de formare a coaliţiilor.

Modele de formare a coaliţiilor

Primele teorii privind formarea coaliţiilor au la bază argumentele teoriei alegerii raţionale din ştiinţa politică. Aceste teorii au definit acest proces ca pe un joc de sumă nulă în care jucătorii sunt partidele politice parlamentare, iar rezultatele jocului sunt reprezentate de intrarea la guvernare sau rămânerea în opoziţie.

Cel mai cunoscut model de formare a coaliţiilor este cel a lui William Riker (1962). Acesta teoretizează ceea ce se va numi coaliţia minimal câştigătoare. Autorul pleacă în argumentaţia sa de la definirea partidelor ca urmărind obţinerea de funcţii. Astfel, modelul lui se rezumă la „Într-un joc cu n persoane, de sumă nulă, unde costurile marginale sunt permise, unde jucătorii sunt raţionali şi au informaţie perfectă, se formează numai coaliţii minim câştigătoare […] În situaţii sociale similare la jocuri cu n persoane, de sumă nulă, unde costurile marginale există, participanţii crează coaliţii atât de largi cât cred ei că asigură câştigul şi nu mai mari”². Modelul teoretizat de William Riker priveşte partidele ca actori unitari şi susţine ideea că o coaliţie câştigătoare va cuprinde atâtea partide cât pentru a se asigura majoritatea, dar nu mai multe, astfel încât beneficiile să nu se împartă şi cu partide care nu sunt necesare asigurării majorităţii.

Rafinările modelului lui Riker se referă mai ales la compoziţia partidelor care fac parte din coaliţia de guvernare. Gamson (1961) introduce expresia de „minimum de locuri” prin care autorul arată că o coaliţie minimal câştigătoare va cuprinde partide ale căror membrii vor însuma o majoritate parlamentară, dar această majoritate va fi cea mai mică posibilă. Gamson numeşte modelul său coaliţia „ieftină” câştigătoare care este „acea coaliţie minimal câştigătoare cu cele mai apropiate resurse totale de punctul de decizie.”³

O altă rafinare a teoriei minimal câştigătoare se referă la expresia „minimum de partide”. Această teorie este dezvoltată de Michael Leiserson şi susţine că atunci când există diferite soluţii minimal câştigătoare, se va forma coaliţia minimal câştigătoare care cuprinde cel mai mic număr de partide. Această teorie are la bază argumentul că între mai puţine partide, procesul de negociere al beneficiilor are loc mai rapid, şi există şanse mai puţine să apară conflicte în coaliţiile ce includ un număr minimal de partide⁴.

Toate aceste teorii au la bază asumpţia că partidele urmăresc obţinerea de funcţii. O serie de critici la acest tip de teorii au apărut din perspectiva definirii partidelor ca urmărind implementarea unui anumit set de politici⁵.

Primul model de formare a coaliţiilor care a luat în considerare comportamentul de implementare a unui anumit set de politici a partidelor a fost cel teoretizat de Robert Axelrod (1970). În formularea modelului său, autorul pleacă de la asumpţiile că: partidele folosesc funcţiile ocupate pentru a implementa politici, preferinţele pot fi reprezentate pe o singură dimensiune şi preferinţele cu privire la politici sunt unice. O altă asumpţie importantă a lui Axelrod este aceea că partidele tind să guverneze minimizând conflictul de interese dintre membrii coaliţiei de guvernare, utilitatea guvernării unui partid fiind invers proporţională cu variaţia de poziţii cu privire la implementarea anumitor politici ale celorlalte partide de la guvernare. Consecinţa acestei asumpţii este aceea că partidele vor tinde să formeze coaliţii cu partidele cele mai apropiate ideologic de acestea. Modelul propus astfel de Axelrod este cel al coaliţiei minim conectate. Acesta susţine că, dacă două partide vor dori formarea unei coaliţii, vor include în aceasta partidele care se află între ele, chiar dacă nu au nevoie de ele pentru a asigura majoritatea legislativă. Motivul pentru care autorul propune acest tip de model este faptul că atât timp cât partidele vor fi conectate ideologic între ele se asigură coerenţă guvernării.

Leiserson adoptă de asemenea, o poziţie teoretică faţă de formarea coaliţiilor care ia în calcul comportamentul de implementare a unui set de politici. El introduce expresia de „distanţa minimală” prin care stipulează că partidele vor dori să facă parte dintr-o coaliţie minimal câştigătoare cu diversitate ideologică minimală. Astfel, din setul de coaliţii minimal câştigătoare posibile, se va forma coaliţia cu cea mai mică distanţă ideologică dintre cele două extreme⁶.

Un model care renunţă în totalitate la criteriul de obţinere a funcţiilor, este cel a lui Abram De Swaan (1973). Acesta introduce expresia de „distanţă de politici minimală”, prin care prezice că dintre toate coaliţiile câştigătoare se va forma o coaliţie în care membrii consideră ca aceasta va adopta politica cea mai apropiată posibil de politica preferată a lor⁷.

Aceste modele reprezintă câteva dintre teoriile existente pentru studiul coaliţiilor guvernamentale având la bază argumentele teoriei alegerii raţionale. Abordarea de tip alegere raţională în studiul coaliţiilor a dus la formularea unor modele teoretice greu aplicabile în cercetările empirice datorită asumpţiilor tari de la care acestea pleacă.

Unul dintre aceste tipuri de contraargumente aduse, spre exemplu, lui William Riker este faptul că autorul consideră partidele ca actori raţionali, ceea ce implică deţinerea informaţiei perfecte cu privire la alternativele dorite. În acest sens, condiţia de incertitudine, presupusă de Koehler (1975), modifică forma coaliţiei dezirabile aşa cum este văzută de Riker. Incertitudinea rezultă atât din faptul că partidele nu au informaţie perfectă asupra strategiilor adoptate de către celălalte partide, dar şi din faptul că partidele politice au interesul de a altera informaţiile accesibile partidelor care participă la jocul formării coaliţiilor. „Astfel, selecţia de către conducere a unei strategii de coaliţie minim câştigătoare constă în alegerea uneia dintre două posibile abordări. În primul rând, liderii pot încerca să aproximeze numărul de posibili participanţi şi apoi să construiască o coaliţie care să fie egală cu 50%+1 din aceşti participanţi. În al doilea rând, atunci când astfel de estimări sunt imposibile sau predispuse erorilor, conducerea poate hotărî să formeze coaliţia cea mai mică pentru asigurarea succesului. Aceasta va include 50%+1 din cei eligibili să voteze, sau, altfel spus, o majoritate constituţională. Aceasta, singurul element la intersecţia dintre setul tuturor coaliţiilor minimal câştigătoare posibile şi setul tuturor coaliţiilor sigur câştigătoare, este coaliţia maximal minim câştigătoare”⁸.

În privinţa modelelor care au la bază definirea partidelor ca urmărind implementarea unui anumit set de politici, principalele rafinări ale acestora se referă la poziţionarea unidimensională a partidelor pe axa ideologică. Astfel, criticile se referă la faptul că pe scena politică reală spaţiul ideologic este multidimensional. Autori precum Crombez, Carruba şi Volden au dezvoltat modele de formare a coaliţiilor în care spaţiul este multidimensional⁹. Problema cu aceste modele este faptul că cercetarea empirică este îngreunată de procesul poziţionării partidelor politice în spaţiul multidimensional.

Tipuri de coaliţii în Europa Centrală şi de Est

În această lucrare voi identifica ce tipuri de coaliţii s-au format în Europa Centrală şi de Est în perioada 1990-2010. Astfel, voi lua în considerare guvernele care au avut la bază coaliţii de partide din Bulgaria, Republica Cehă, Slovacia, Polonia, Ungaria, România, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania. Aceste zece state reprezintă ţările fost comuniste care au aderat la Uniunea Europeană.

În această analiză au fost incluse 82 de coaliţii guvernamentale formate în statele studiate în perioada 1990-2010.

În ceea ce priveşte culegerea datelor pentru identificarea coaliţiilor am folosit studiul realizat de Courtenay Ryals Conrad şi Sona N. Golder¹⁰ privitor la cele formate până în 2008 şi website-urile oficiale ale statelor studiate pentru coaliţiile formate până la începutul anului 2010. Am coroborat aceste date cu cele existente în baza de date ParlGov¹¹. Am exclus din această cercetare guvernele interimare şi guvernele formate dintr-un singur partid.

În ceea ce priveşte numărul mandatelor parlamentare ale partidelor guvenamentale am folosit datele furnizate de Universitatea din Essex¹² pentru perioada 1990-2002 şi pe cele furnizate de European Election Database¹³ pentru perioada ulterioară.

Pentru identificarea poziţiei ideologice a partidelor parlamentare din statele studiate am folosit scorul RILE (Right-Left) al partidelor politice, furnizat de „Comparative Manifestos Project”¹⁴ (CMP) pentru perioada 1990-2009. Metoda care stă la baza scorului RILE este analiza de conţinut a documentelor programatice a partidelor politice. Metoda de calculare a acestui indicator folosită de cei de la CMP a fost dezvoltată de către Michael Laver şi Ian Budge (1992). Aceasta constă în analiza factorială a celor şapte variabile indicator, fiecare reprezentând un domeniu de politici publice din schema de categorii şi cuprizând 28 de puncte de referinţă. Din această analiză au fost extraşi doi factori care corespund cu distincţia dintre Stânga şi Dreapta. Toate unităţile de referinţă sau variabilele indicator corespunzând fie factorului „Stânga”, fie factorului „Dreapta” au fost incluse în respectiva scală. Scala finală a fost construită prin scăderea dimensiunii „Stânga” din dimensiunea „Dreapta”¹⁵.

În următorul tabel se găsesc tipurile de coaliţii care respectă criteriile enunţate mai sus – minimal câştigătoare, minimum de locuri, minimum de partide, minimal conectate, distanţa nimimală şi distanţa minimală de politici – în cele 82 de cazuri studiate.

Tabel – Tipuri de coaliţii în Europa Centrală şi de Est

După cum putem observa numărul total al coaliţiilor diferă de numărul total al tipurilor de coaliţii formate. Un tip de explicaţie pentru această diferenţă este faptul că o formulă guvernamentală care stă la baza unui cabinet poate respecta mai multe condiţii în acelaşi timp. De exemplu, cabinetul condus de Emil Boc în perioada 22.12.2008-1.10.2009 era compus din două partide – PD-L şi PSD. Acesta este o coaliţie minimal câştigătoare pentru că nici unul dintre partide nu ar fi contat pe o majoritate parlamentară astfel încât să formeze singur guvernul, iar în cadrul coaliţiei nu au fost incluse mai multe partide decât au fost necesare să asigure majoritatea parlamentară. Fiind compus doar din două partide, cabinetul condus de Emil Boc respectă şi condiţia enunţată de Michael Leiserson, aceea a minimului de partide, dar nu o respectă pe cea enunţată de Gamson, a minimului de locuri, întrucât cele două partide de la guvernare însumau 229 din 330 de mandate în Camera Deputaţilor şi 100 din 137 de mandate în Senat. Formula guvernamentală care ar fi respectat şi condiţia de minimum de locuri ar fi fost o coaliţie formată din PSD şi PNL care împreună ar fi însumat 179 din 330 de mandate în Camera Deputaţilor şi 77 din 137 de mandate în Senat.

Pe de altă parte, anumite cabinete nu respectă niciunul dintre criteriile enunţate de teoreticienii coaliţiilor. Un exemplu în acest sens este cabinetul sloven condus de Janez Drnovsek în perioada 12.01.1993-29.03.1994. Acesta avea la bază o coaliţie supradimensionată formată din patru partide – LDS, ZLSD, SKD şi SDSS¹⁶. Distanţa ideologică dintre cele mai depărtate partide de la guvernare fiind de 75,67, această formulă nerespectând niciuna dintre condiţiile de urmărire a unui set de politici enunţate.

Concluzii

Teoriile privind formarea coaliţiilor au în comun faptul că încearcă să ofere o explicaţie comprehensivă asupra modului în care acestea ar trebui să se formeze astfel încât să asigure stabilitatea guvernamentală.

Modelele care au la bază teoria alegerii raţionale se concentrează pe modelarea coaliţiilor astfel încât acestea să asigure câştigul în jocul formării acestora, indiferent dacă acest câştig se traduce prin obţinerea de funcţii sau prin producerea unui bun public preferat. Ceea ce nu explică acest tip de modele este viabilitatea coaliţiilor. Cercetarea de faţă se concentrează pe cabinetele care au fost formate prin coaliţii. În statele studiate, cabinetele formate nu au avut la bază numai coaliţii, o parte din ele fiind formate numai dintr-un singur partid. În cazul guvernelor majoritare formate dintr-un singur partid explicaţia este faptul că acestea nu au avut nevoie de includerea altor partide în guvern pentru asigurarea majorităţii parlamentare. Spre deosebire de acestea, existenţa guvernelor minoritare formate dintr-un singur partid nu este explicată de niciun model de tip alegere raţională privind formarea guvernelor.

O altă limită a acestor modele face referire la faptul că, aşa cum am văzut din analiza realizată, setul de coaliţii valabil posibile este prea mare pentru a putea face predicţii asupra lui. De asemenea, acest tip de modele consideră că procesul de formare a coaliţiilor are loc într-un spaţiu liber de orice tip de constrângeri intituţionale. În realitate, în procesul de formare a coaliţiilor sunt implicaţi mai mulţi actori şi instituţii (Șeful Statului, Parlamentul sau sistemul electoral), în afara partidelor politice.

Bibliografie
DINAS, Einas şi GEMENIS, Kostas, „Measuring parties’ ideological positions with manifesto data – A critical evaluation on the competing methods”, în Party Politics OnlineFirst, publicat pe 3 Decembrie 2009, doi:10.1177/1354068809343107.
DÖRING, Holger şi MANOW, Philip, Parliament and government composition database (ParlGov): An infrastructure for empirical information on parties, elections and governments – Version 10/02, 2010,disponibilă on-line pe www.parlgov.org.
GAMSON, William M., „A Theory of Coalition Formation”, în American Sociological Review, Vol. 26, Nr. 3, Jun., 1961.
KOEHLER, David H., „Legislative Coalition Formation: The Meaning of Minimal Winning Size with Uncertain Participation”,în American Journal of Political Science, vol.19, nr.1, 1975.
POPESCU, Marina şi HANNAWAY, Martin, Project on Political Transformation and the Electoral Process in Post-Communist Europe, disponibil on-line pe http://www.essex.ac.uk/elections/.
RIKER, William, The Theory of Political Coalitions, New Haven: Yale University Press, 1962.
RYALS CONRAD, Courtney şi GOLDER, Sona,„Measuring government duration and stability in Central Eastern European democracies”, în European Journal of Political Research, 49, 2010.
VOLDEN, Craig şi CARRUBA, Clifford J., The Formation of Oversized Coalitions in Parliamentary Democracies, în „American Journal of Political Science”, vol 48, nr.3 2004.
VOLKENS, Andrea, LACEWELL, Onawa Promise, REGEL, Sven, SCHULTZE, Henrike şi WERNER, Annika (eds.): The Manifesto Data Collection, Social Science Research Center Berlin (WZB), December 2009, disponibilă on-line pe http://manifestoproject.wzb.eu/.
De WINTER, Lieven şi DUMONT, Patrick, „Parties into Government: Still many Puzzles”, în KATZ, Richard S. şi CROTTY, William (eds.), Handbook of Party Politics, Sage Publications Ltd., London, 2009.
www.nsd.uib.no/european_election_database/

NOTE

 sus