Creştin democraţia

Influenţa negativă a statului minimal nozickian asupra libertăţii pozitive

 

ALEXANDRU VOLACU
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
In this paper I intend to demonstrate that the libertarian minimal state proposed by R. Nozick has a detrimental influence on the positive liberty of its citizens. The central argument revolves around the negative consequences which natural monopolies imposed by private agents in the libertarian free-market have on the welfare of citizens and through this mechanism on their positive liberty. By contrast I argue that a situation where economies of scale are monopolized by the state and not by private agents determines the emergence of a superior socio-economical situation as the state does not become trapped in a prisoner’s dillemma game, unlike private agents which will have incentives to adopt free-rider strategies and exploit all sectors over which they hold a monopoly.

Keywords: free-rider, libertarianism, minimal state, monopoly, positive liberty

Deşi perspectivele libertariene asupra problemelor dezbătute în teoria politică diferă în privinţa multor aspecte unul dintre punctele în care acestea converg este diminuarea nivelului de implicare al statului in societate. Cu toate acestea, putem identifica chiar şi în interiorul teoriilor libertariene divergenţe de opinii referitoare la necesitatea existenţei statului. În acest sens, două dintre poziţiile cele mai influente le aparţin lui Murray Rothbard şi Robert Nozick. Conform lui Rothbard, statul reprezintă agresorul central al unei societăţi prin capacitatea sa de a interveni, prin mijloace considerate legale, împotriva drepturilor naturale ale indivizilor şi în special prin restricţiile pe care statul le impune asupra drepturilor de proprietate ale indivizilor. De asemenea, Rothbard consideră că statul este o structură „criminală”, „tâlhară” şi „promotoare a sclaviei” datorită faptului că acesta are capacitatea de a impune cetăţenilor săi războiul, încorporarea şi perceperea abuzivă de taxe, remarcând faptul că un comportament similar al acestora ar fi pedespsit, fiind considerat imoral si ilegitim¹. Astfel, Rothbard consideră ca orice structură similară statului este inacceptabilă şi că orice bun colectiv produs în prezent prin existenţa statului poate fi produs cu o eficienţă superioară şi mai mult decât atât poate fi produs moral deoarece nu încalcă axioma non-agresiunii² exclusiv prin mecanismele pieţei libere. Spre deosebire de acesta, Nozick consideră că existenţa statului minimal, care are exclusiv o funcţie protectivă, este justificată moral. În argumentarea acestei poziţii Nozick elaborează un model teoretic evolutiv conform căruia în starea naturală³ indivizii vor forma asociaţii de protecţie care în cele din urmă, fie prin cartelizare fie prin eliminarea competitorilor, vor deveni asociaţii de protecţie dominante într-un anumit teritoriu, deţinând monopolul asupra violenţei. Aceste asociaţii dominante de protecţie sunt numite de Nozick state ultraminimale⁴, a căror emergenţă este inevitabilă datorită caracterului indivizilor din starea naturală⁵, însă acestea trebuie extinse astfel încât să ofere servicii de protecţie tuturor indivizilor aflaţi pe teritoriul unde agenţia monopolizează violenţa, nu doar celor care aderă explicit la ea, deoarece situaţia în care această tranziţie nu s-ar realiza ar fi impermisibilă moral⁶. Extinderea acestor structuri este specifică statului minimal, văzut de Nozick ca o construcţie necesară, cu precizarea însă că funcţia de securitate este în viziunea sa singura atribuţie acceptabilă pentru un stat şi că mecanismele pieţei libere trebuie utilizate pentru toate celelalte funcţii socio-economice.

Este clar că ambele modele teoretice menţionate în rândurile precedente încearcă să minimalizeze rolul statului considerând fie că însăşi existenţa acestuia fie că implicarea acestuia dincolo de realizarea funcţiei de protecţie a indivizilor este inacceptabilă deoarece ar constitui o încălcare a libertăţii indivizilor (concept fundamental în filosofia libertariană) prin nerespectarea principiilor propuse de Rothbard pentru asigurarea respectării drepturilor naturale: prinicipiul proprietăţii asupra sinelui, principiul non-agresiunii împotriva non-agresorilor şi principiul îndreptăţirii în apropiere⁷. Astfel, nocivitatea statului în viziunea libertariană derivă în principal din încalcarea libertăţilor individuale prin acţiunile întreprinse de acesta. Pentru a putea face o evaluare corectă a acestei afirmaţii trebuie să analizăm însă interpretarea libertariană a conceptului de libertate. Conform lui Rothbard libertatea este o „condiţie în care drepturile de proprietate asupra sinelui şi asupra proprietăţilor sale materiale legitime nu sunt invadate sau agresate”⁸. Putem remarca o similaritate remarcabilă între această definiţie şi cea pe care o formulează Isaiah Berlin pentru conceptul de „libertate negativă”, anume neintervenţia vreunui individ sau grup de indivizi în sfera de activitate a unei persoane⁹, construită la rândul ei în baza principiului vătămării¹⁰. Astfel, putem concluziona că libertatea, în sensul acordat de Rothbard, are o direcţie unidemensională, referindu-se exclusiv la absenţa unor forţe externe coercitive iar în acest sens existenţa statului poate constitui într-adevăr un impediment major în dezvoltarea libertăţii individuale. Totuşi, această dimensiune nu reprezintă veridic, conform teoriei influente a lui Berlin, conceptul de libertate în totalitatea formelor sale de manifestare. Pornind de la această distincţie şi considerând în acord cu Rothbard şi Nozick că absenţa statului favorizează amplificarea componentei „negative” a libertăţii, miza lucrării este de a identifica posibilele consecinţe ale unei construcţii sociale minimal-libertariene¹¹ asupra libertăţii „pozitive”, definită drept „capacitatea individului de a fi propriul său stăpân”¹² sau „puterea de a acţiona în anumite feluri în funcţie de voinţa individuală”¹³.

Pentru a reliefa aceste consecinţe voi construi în rândurile următoare un scenariu teoretic evolutiv de tip probabilist aplicabil pieţei complet nerestricţionate specifică societăţii libertariene. În cadrul acestui demers pornesc de la două asumpţii teoretice esenţiale: 1. indivizii sunt actori raţionali (în sens instrumental) care caută să îşi maximizeze beneficiile¹⁴ şi 2. cele trei principii enunţate anterior¹⁵ sunt respectate (fie prin natura morală a indivizilor fie prin intervenţia asociaţiilor private de protecţie).

Un scenariu similar, dar operând într-un alt segment al bunurilor colective, este deja construit de Nozick şi prezentat în prima parte a textului, acesta explicând cum interacţiunile dintre indivizii aflaţi în starea naturală vor produce în cele din urmă un monopol al violenţei într-un anumit teritoriu, „statul minimal” devenind singura agenţie responsabilă de producerea bunului colectiv „securitate”. Dar de ce nu am putea extinde acest rezultat al interacţiunilor dintre indivizi şi la alte domenii? Argumentul lui Nozick pentru care aceasta situaţie nu este aplicabilă şi în alte sectoare este unul centrat pe emergenţa agenţiei monopoliste. Astfel, Nozick consideră ca următoarele trei motive sunt caracteristice exclusiv bunului „protecţie”, iar implicit, în aceste condiţii modelul nu poate fi aplicat şi în alte domenii: caracterul relativ al bunului oferit, faptul că nu pot coexista servicii de protecţie „maximale” în competiţie şi faptul că nici un client al serviciilor de protecţie nu se poate mulţumi să achiziţioneze bunul mai ieftin deoarece achiziţionarea acestuia este irelevantă dacă agenţia de protecţie nu este suficient de puternică încât să ofere bunul „maximal”, acest lucru conducând în cele din urmă la achiziţionarea de către toţi clienţii a bunului maximal oferit de agenţia de protecţie cea mai puternică¹⁶.

Totuşi, privind lucrurile dintr-o perspectivă economică putem constata că există posibilitatea ca şi alte tipuri de monopoluri să se nască pe o piaţă complet liberă. O circumstanţă evidentă care poate favoriza şi chiar determina unilateral emergenţa unei situaţii de monopolizare a producţiei de bunuri este inegalitatea dintre actori în ceea ce priveşte deţinerea resurselor naturale. Acest argument derivă direct din principiul îndreptăţirii în apropiere („homesteading”), formulat de Rothbard, conform căruia indivizii au dreptul inalienabil de a „deţine proprietăţile create sau extrase dintr-o stare a naturii anterior nefolosită şi nedeţinută”¹⁷. Astfel, monopolul asupra resurselor naturale este justificat moral, existenţa sa în practică fiind inevitabilă în cazul în care unul dintre actori este capabil de a-l întreţine deoarece nu există vreo instituţie guvernamentală sau de o altă natură capabilă să îl blocheze. În cazul deţinerii controlului total asupra unei resurse naturale monopolul asupra bunului produs ca urmare a valorificării resursei este unul evident, însă acesta constituie doar un mod (mai degrabă incidental) de monopolizare a unui segment al pieţei. Mult mai probabilă este situaţia în care resursele nu sunt monopolizate însă segmentul pieţei are anumite caracteristici intrinseci care conduc la o competiţie restrânsă între actori pentru producerea bunului respectiv. Exemple de astfel de segmente sunt comunicaţiile, curentul, energia, etc. În acest tip de industrii, în care după stabilizarea relativă a pieţei¹⁸ numărul de actori rămaşi pe piaţa producătorilor bunurilor este mic, este probabil ca datorită raţionalităţii actorilor să se se producă unul din urmatoarele două scenarii: 1. monopolizarea segmentului de piaţă de către un competitor care deţine anumite avantaje în comparaţie cu ceilalţi (în termeni de resurse, tehnologie, capacităţi de implementare, etc.) şi îşi permite să utilizeze anumite practici anti-competitive (precum reducerea preţurilor sub un anumit nivel acceptabil pentru ceilalţi competitori) înlăturându-i astfel de pe piaţă pe aceştia sau 2. cartelizarea anumitor firme care să îi înlăture de pe piaţă pe ceilalţi actori, acţionând ulterior în acelaşi sens ca şi un monopolizator. Desigur, acestea sunt situaţiile dezirabile pentru anumiţi actori de pe piaţă, însă unul dintre cele două scenarii nu este obligatoriu în urma interacţiunilor competitorilor deoarece aceştia pot să nu aibă forţa necesară pentru a obţine astfel de rezultate. Există totuşi posibilitatea emergenţei unor monopoluri pe o piaţă liberă şi în segmente care nu produc exclusiv bunul „protecţie”. Problema principală însă este dacă aceste monopoluri nu sunt doar faze tranzitorii iar mecanismele pieţei libere sunt cele mai bune instrumente pentru a le anihila, poziţie susţinută de libertarieni¹⁹, sau dimpotrivă piaţa liberă este ineficientă în acest sens. Deşi este cert faptul că monopolurile nu pot rezista la nesfârşit, fiind limitate în timp şi spaţiu, totuşi în acele segmente ale pieţei menţionate mai sus natura industriilor are anumite particularităţi, precum o curbă inelastică a cererii combinată cu absenţa bunurilor rivale şi bariere de intrare pe piaţă foarte ridicate, care favorizează menţinerea îndelungată a unui monopol odată ce acesta este obţinut. Astfel, este extrem de dificil (şi iraţional) pentru un competitor nou să îşi asume costurile foarte ridicate necesare construcţiei instrumentelor specifice domeniului de activitate (precum reţele de canalizare, căi ferate, reţele de telefonie, etc.), ţinând cont de capacitatea agenţiei care deţine monopolul de a elimina concurenţa de pe piaţă prin reducerea temporară a tarifelor sub preţul acceptabil firmei noi. În continuare voi numi aceste monopoluri, care au capacitatea de a rezista în timp foarte dezvoltată, „monopoluri consolidate”, pentru a le diferenţia de monopolurile care din cauza anumitor factori, precum incapacitatea firmelor de a elimina noii intraţi pe piaţă, dezvoltarea unor tehnologii alternative care extind piaţa, etc., nu sunt capabile de a menţine situaţia de monopol pe termen lung.

O poziţie importantă în privinţa monopolurilor este cea deţinută de Rothbard, care susţine că de fapt nu există „monopoluri” deoarece chiar dacă tarifele practicate de firmele respective sunt mai mari decât cele normale într-o piaţă competitivă, faptul că există clienţi care achizitionează bunurile respective demonstrează că atât producătorii cât şi consumatorii câştigă in urma tranzacţiei²⁰. Astfel, pentru Rothbard monopolurile neimpuse de stat sunt perfect justificate moral, în alte condiţii consumatorii având opţiunea de a boicota produsul respectiv. Considerând însă consumatorii ca fiind raţionali iar grupul consumatorilor unui bun ca fiind un grup latent, putem afirma, urmând linia teoretică a lui Olson că acest grup va fi incapabil de a produce acţiunea colectivă necesară boicotării. Mai mult, fiecare individ va fi stimulat sa adopte o strategie de tip „free-rider” şi nu va contribui la producerea bunului colectiv, acesta nefiind în cele din urma produs ca urmare a imposibilităţii generării acţiunii colective²¹ (Olson, 1965, p.51). Astfel, nici macăr în cazul în care firmele monopoliste ar exploata consumatorii prin impunerea unor preţuri nejustificat de mari grupul consumatorilor nu ar boicota achiziţionarea bunurilor.

Există deci, conform acestor scenarii, posibilitatea ca interacţiunile de pe o piaţă liberă neregulată să producă monopoluri consolidate, capabile de a menţine în timp tarife mult mai ridicate decât ar fi dictate de preţul pieţei. Dar emergenţa acestor scenarii are o frecvenţă redusă deoarece există atât condiţii favorabile emergenţei monopolurilor şi ulterior a monopolurilor consolidate în cadrul segmentelor pietei precizate mai sus cât şi condiţii care pot împiedica această evoluţie.

Să presupunem deci că la nivelul unei pieţe P care are caracteristicile menţionate mai sus (curbă a cererii inelastică combinată cu absenţa bunurilor rivale şi bariere de intrare foarte ridicate) există în urma stabilizării pieţei şi excluderea agenţiilor necompetitive mai multe firme aflate în competiţie. Cu o probabilitate de x% interacţiunile dintre aceste firme se vor concretiza în conservarea status-qvo-ului (rezultatul A) iar cu o probabilitate de y% interacţiunile dintre firme se vor concretiza în emergenţa unui monopol (rezultatul B). Chiar şi ţinând cont de faptul că x>y²² există probabilitatea ca într-un anumit moment o anumită firmă să monopolizeze piaţa. Mergând mai departe, considerăm z% probabilitatea ca monopolul produs să fie un „monopol consolidat” (rezultatul C). De asemenea, această situaţie va fi caracteristică doar unora din cazurile totale, astfel y>z. Mai mult, considerăm x>y>z, în sensul în care există o diferenţă majoră între cele 3 probabilităţi. Conform acestor calcule pare justificat să considerăm că la un moment aleatoriu t, P va fi caracterizată de existenţa unei competiţii între mai multe firme (deoarece rezultatul A are şansele cele mai mari să se producă). Există însă o caracteristică specială a rezultatului C care face ca această propoziţie să fie falsă, anume că odată cu producerea sa interacţiunile de pe piaţă se încheie, în sensul că probabilitatea ca monopolul să fie spart iar rezultatul A (adică întoarcerea la status-qvo-ul iniţial) să se mai producă este de x~0% şi poate fi considerată neglijabilă. Astfel, deşi z<y<x, datorită faptului că în urma producerii singulare a rezultatului C şansele ca C să se producă în continuare tind spre 100% rezultatul C are şanse mult mai mari să caracterizeze P la orice moment t selectat aleatoriu după o anumită perioadă de stabilizare a pieţei.

Conform acestor calcule rezultă că în urma unor perioade prelungite de interacţiuni la nivelul pieţei nerestricţionate o mare parte (sau chiar toate) dintre segmentele pieţei care au acele caracteristici menţionate mai sus se vor afla într-o situaţie de monopol consolidat. Situaţia produsă de piaţa liberă va fi în acest scenariu una în care există monopoluri multiple asupra unei parţi semnificative a utilităţilor publice. Care va fi totuşi impactul acestor monopoluri asupra indivizilor? Desigur, efectul evident al existenţei unui monopol (care reprezintă de altfel şi raţiunea care stă la baza creării sale de către producător) este creşterea artificială a preţului pentru bunul oferit. Consecinţele existenţei unor monopoluri multiple vor amplifica astfel efectele economice negative produse asupra consumatorilor prin existenţa unui singur monopol, în mod proporţional cu numărul de monopoluri.

Conform celor prezentate mai sus rezultă deci că pe o piaţă liberă caracterizată de absenţa oricăror instrumente coercitive guvernamentale este foarte posibil ca anumite utilităţi, care în general sunt monopolizate de stat pe piaţa contemporană sau sunt monopolizate prin intervenţia statului, să fie monopolizate de firme private.

Acceptând scenariul de mai sus ca fiind veridic revin la ipoteza lucrării, anume daca există un efect defavorabil a acestei situaţii asupra libertăţii pozitive individuale? Pentru a răspunde la această întrebare voi pleca de la afirmaţia lui Milton Friedman care consideră că „monopolul inhibă libertatea efectivă prin negarea alternativelor individuale în ceea ce priveşte comerţul particular”²³. Aşadar, chiar şi în situaţia în care există un monopol singular, conform acestei abordări normative, libertatea „efectivă” a individului concretizată prin posibilitatea acestuia de a alege dintr-un set de alternative este împiedicată. Să luăm în considerare atunci existenţa unui set de monopoluri a bunurilor în care fiecare actor care deţine monopoluri încearcă să îşi maximizeze propriile beneficii. Într-o asemenea situaţie consecinţele nu se vor mai repercuta doar asupra libertăţii „efective” (care poate fi considerată ca reprezentând o componentă inclusă în conceptul de libertate pozitivă), ci asupra libertăţii pozitive în ansamblu deoarece maximizarea intereselor fiecăruia dintre monopoliştii de pe piaţă va conduce în mod automat la restricţionarea oportunităţilor individuale ale consumatorilor. Raţionamentul din spatele acestui argument este simplu: firma A care deţine monopolul asupra bunului X va ridica artificial preţurile pentru bunul X într-o asemenea masură încât să obţină un profit cât mai mare. Acest raţionament va fi urmat însă şi de firma B care deţine monopolul bunului Y şi în acelaşi mod de fiecare agenţie monopolizatoare de pe piaţă. Presiunea exercitată asupra consumatorului de creşterile artificiale a preţurilor va fi astfel enormă deoarece consumatorii nu pot evita achiziţionarea acestor bunuri care sunt „esenţiale” în perioada contemporană (apă, curent, gaze, etc.). Totodată, presiunea va fi constantă din doua motive: 1. curba cererii pentru tipul de bunuri produs de către industriile care au cel mai dezvoltat potenţial de monopolizare este inelastică iar astfel monopoliştii nu au stimulente să reducă preţul şi implicit câştigul lor şi 2. deoarece fiecare firmă ar intra într-un joc de tip dilema prizonierului²⁴ cu toate celelalte firme, neavând stimulentele necesare cooperării (în sensul unei reduceri generale a tarifelor) deoarece fie celelalte firme nu îl vor reduce şi astfel va înregistra pierderi considerabile fie celelalte firme îl vor reduce şi astfel o diminuare a tarifului ar conduce la un nivel inferior de câştig pe fondul îmbunătăţirii situaţiei economice a consumatorilor. Totuşi, reprezentând actori raţionali, nici unul dintre agenţii privaţi nu va coopera iar astfel se va produce cel mai prost rezultat pentru consumatori, toate firmele menţinându-si tarifele ridicate.

În cele din urmă, presiunea economică la care sunt supuşi consumatorii de această situaţie de monopoluri multiple reprezintă în sine o constrângere de facto a indivizilor, aceştia pierzându-şi „puterea de a acţiona în anumite feluri în funcţie de voinţa individuală”²⁵ deoarece status-qvo-ul îi constrânge să acţioneze într-un anumit fel, dictat de agenţiile monopoliste. Astfel, libertatea pozitivă, în sensurile acordate de Berlin acestui termen, caracterizată de acţiunea individului „conform propriilor orientări”, „nedirijat de natura exterioară” şi statutul individului de „instrument al propriei sale voinţe”²⁶ derivat din existenţa libertăţii pozitive sunt incontestabil prejudiciate deoarece individul devine instrumentul voinţei firmelor monopolizatoare, acţionând dirijat de natura interacţiunilor economice de pe piaţă. Intervenţia statului în schimb, dezavuată de Rothbard şi Nozick datorită încălcării libertăţii individuale, ar avea în acest sens un efect benefic deoarece ar putea în prima fază să reducă efectele nocive produse sau chiar să spargă monopolurile prin reglementarea pieţei şi/sau să devină monopolizator al acelor segmente ale pieţei. Diferenţa între monopolul privat şi monopolul statal este una fundamentală deoarece statul nu are interesul de a maximiza interese sectoriale extrăgând profitul maxim posibil din fiecare segment al pieţei cum este cazul in statul minimal nozickian, ci mai degrabă caută să îşi maximizeze profitul prin exploatarea globală a consumatorilor, pentru care este nevoie ca aceştia să aibă o situaţie financiară relativ acceptabilă. Problema free-riderilor dispare în acest context, statul permiţându-şi să menţină preţuri reduse pe anumite sectoare pentru a-şi maximiza profitul pe alte sectoare mai profitabile.

În concluzie, există o probabilitate ridicată ca libertatea pozitivă să fie într-adevăr afectată în sens negativ într-o societate libertariană de tip nozickian. Mecanismul prin care această situaţie se poate produce este creat de apariţia monopolurilor consolidate asupra bunurilor „esenţiale”, care după cum am arătat în această lucrare este probabilă pe termen lung în industriile cu bariere ridicate de intrare şi o cerere inelastică combinată cu absenţa bunurilor rivale în consum. Astfel, datorită intereselor sectoriale particulare ale deţinătorilor monopolurilor într-o piaţă complet liberă consumatorii se vor afla într-o situaţie mult mai proastă decât în cazul în care ar exista anumite reglementări guvernamentale ale pieţei deoarece chiar şi în cazul în care statul ar monopoliza sectoarele respective interesul acestuia ar fi comun în privinţa tuturor bunurilor şi ar conduce la impunerea unor tarife acceptabile, statul nefiind prins într-un joc de tip „dilema prizonierului” care împiedică deţinătorii monopolurilor private să coopereze. Fiind constrâns datorită naturii bunurilor produse de aceste firme să accepte multiplele tarife crescute nejustificat indivizii sunt caracterizaţi atât de o lipsă de alternative cât şi de o pierdere a capacităţii de a acţiona în funcţie de propria voinţă deoarece oportunităţile acestora devin aproape nule (sau semnificativ diminuate în orice caz) ca urmare a blocării lor în sistemul tarifelor artificiale practicate de firmele monopoliste.

Astfel, în mod paradoxal, construcţia socială libertarian-minimală de tip nozickian caracterizată prin existenţa unei pieţe complet libere, care are ca scop principal maximizarea libertăţii individzilor, poate determina cu o probabilitate considerabilă producerea unor situaţii în care o anumită dimensiune a libertăţii (cea pozitivă) va fi sistematic sacrificată.

Bibliografie

BERLIN, Isaiah, „Two Concepts of Liberty”, în Isaiah Berlin, Four Essays on Liberty, Oxford: Oxford University Press, 1969.
FRIEDMAN, Milton, Capitalism and Freedom, Chicago: University of Chicago Press, 1962.
LOCKE, John, Al doilea tratat despre cârmuire, trad. de S.Culea, Bucureşti: Nemira, 1999.
MILL, John Stuart, Despre libertate, trad. A. P. Iliescu, Bucureşti : Humanitas, 1994.
MIROIU, Adrian, Fundamentele Politicii (Vol.I). Preferinţe şi alegeri collective, Iaşi: Polirom, 2006.
MIROIU, Adrian, Fundamentele Politicii (Vol.II). Raţionalitate şi acţiune colectivă, Iaşi: Polirom, 2007.
MIROIU, Adrian, Introducere în filosofia politică, Iaşi: Polirom, 2009.
NOZICK, Robert, Anarchy, State and Utopia , Oxford: Blackwell Publishers, 1974.
OLSON, Mancur, The Logic of Collective Action, Cambridge: Harvard University Press, 1965.
ROTHBARD, Murray, For a New Liberty: The Libertarian Manifesto, New York: Macmillan Publishing Co, 1973.
ROTHBARD, Murray, Man, Economy and State: A Treatise on Economic Principles, Auburn: Ludwig Von Mises Institute, 2001.
UNGUREANU, Daniel-Mihai, „Paradoxuri Libertariene în Teoria Alegerii Sociale” (teză de doctorat, Facultatea de Stiinte Politice - SNSPA, 2009).

 sus