Statul minimal, Statul social

Ce fel de stat ne dorim?
Ieşirea din vechile paradigme

 

DAN MIHALACHE
[Dimitrie Cantemir Christian University]

IULIA HUIU
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
The article examines the current state architecture in Romania and analyses its main features, by answering to the questions „what kind of state we have” and „what kind of state we don’t have”. Its intention is to reassess the whole conception about the state and provide a new vision, which exceeds the old paradigms.

Keywords: state, fair social delivery, social state, minimal state, dis-oriented state

Prezentul articol îşi propune o radiografie realistă asupra actualei stări de fapt din România, din perspectiva construcţiei statului. Ca şi în cazul altor teme majore privind construcţia sistemului politic, şi în cazul statului putem constata, la mai bine de 20 de ani după schimbarea de regim din 1989, că nu a avut loc o dezbatere coerentă şi argumentată cu privire la ce fel de stat se vrea a fi construit pentru România. Forţele politice care s-au succedat la putere au eşuat, cel puţin într-o măsură semnificativă, în a furniza o viziune articulată, pe termen lung, cu privire la stat, incluzând aici paşii concreţi pentru a ajunge la o anumită configuraţie. Abordările s-au rezumat mai degrabă la enunţarea unor deziderate (stat social, stat minimal, retragerea statului din economie etc.) şi la promovarea punctuală a unor politici sectoriale într-o direcţia sau alta, fără ca acestea să conducă la realizarea practică a modelul de stat dorit.

Dezbaterea despre stat a fost resuscitată de criză şi de răspunsurile guvernării în raport cu aceasta. „Campania” pe tema statului a dobândit conotaţii propagandistice şi s-a transformat într-un fel de substitut pentru măsurile anti-criză. Pe acest fond, teoria oficială a devenit aceea că nu lipsa măsurilor anti-criză e cauza situaţiei dificile în care se află România, ci faptul că statul român este „excesiv de social.” Din punct de vedere al comunicării politice, campania s-a centrat asupra teoriei „statul gras” şi a îmbrăcat forme diverse, mergând până la culpabilizarea în bloc a unor grupuri sociale (pensii militare prea mari, număr prea mare de mame care primesc ajutoare pentru creşterea copilului, număr prea mare de bugetari¹).

Pornind de la evaluarea contextului actual, am dorit să propunem o altă viziune, care să exceadă vechile paradigme şi abordări şi să răspundă provocărilor prezentului. În acest scop, nu ne-am aplecat în mod particular asupra teoriilor deja existente cu privire la diferite forme pe care le poate îmbrăca statul (stat minimal, stat social), literatura de specialitate² furnizând în acest sens un substanţial material teoretic, descriptiv şi analitic. Ci am ne-am propus să oferim răspunsul nostru la câteva întrebări pe cât simple, pe atât de complexe şi relevante pentru prezent: cum este statul astăzi în România sau mai degrabă cum nu este şi cum ar trebui să fie.

Cum este şi cum nu este statul în România de azi

Perioadele de criză pot fi privite ca etape de testare. Se testează soliditatea instituţiilor, regimului şi statului. Se testează încrederea publică nu doar în oamenii care conduc vremelnic o ţară, ci în înseşi instituţiile democraţiei. În situaţii de criză ies la iveală defectele, inconsistenţele şi construcţiile prost făcute. Dacă ne referim la stat, putem constata că paradigmele în care a fost gândit acesta, în registru istoric, au fost invalidate, în proporţii şi pe segmente diferite, ele nemaireuşind să ofere modele şi soluţii adecvate. Atât statul asistenţial, cât şi statul minimal, dar şi „a treia cale”³ sunt astăzi concepte care se cer a fi reajustate. În fapt, criza poate constitui nu doar o provocare, ci şi un moment oportun pentru regândirea rolului şi „conţinutului” statului.

O asemenea dezbatere este una complexă, cu multe nuanţe, atât din perspectivă ideologică, referitoare la locul şi rolul statului, cât şi din unghiul realităţii concrete, al experienţei directe şi nemijlocite a fiecăruia dintre cetăţeni cu statul⁴. Lipsa oricărei construcţii şi viziuni face ca astăzi, în România, să fie mai uşor să spunem cum nu este statul, decât ce fel de stat, pe ce fel de fundamente avem.

România nu este un stat social⁵ sau un stat al bunăstării (welfare state). Modelul social european, conţine câteva caracteristici, sintetizate de Giddens⁶, pe care statul român nu le are sau nu le are în această combinaţie şi cu efectele scontate: un stat dezvoltat⁷, care intervine, se implică, funcţionând pe nivele relativ mari de taxare; un sistem asistenţial robust, care oferă protecţie socială efectivă într-o anumită măsură pentru toţi cetăţenii, dar în special pentru cei aflaţi în nevoie; limitarea sau stoparea inegalităţii economice⁸ şi altor forme de inegalitate. Într-adevăr, avem nivele relativ mari de taxare, ceea nu se reflectă însă în servicii publice de calitate. Aşa cum avem forme inedite de inegalitate, în condiţiile în care egalitatea de şanse, meritocraţia, incluziunea rămân, în bună parte, la nivel de principiu sau retorică şi îşi găsesc mai greu corespondent în realitatea curentă. Şi simultan ne aflăm în faţa unei formă diferite de inegalitate – cea dată de apartenenţa sau ne-apartenenţa la o zonă politică privilegiată, ceea ce devine sursă de inegalitate economică.

În mod evident, România nu tinde către ipostaza de stat minimal. Intervenţiile politicului în economie sunt la ordinea zilei, direct, la propriu şi indirect, prin legislaţie. Chiar dereglementarea, debirocratizarea, retragerea statului din anumite zone şi externalizarea serviciilor fie au rămas pe hârtie, fie, dacă au fost demarate ca proiecte, sunt într-un stadiu încă incipient şi nici nu pare a exista acordul politic pentru a le duce la bun sfârşit. La rândul său, mediul privat a fost puternic afectat de politicile economice şi fiscale din ultima perioadă,⁹ iar numărul celor care se consideră antreprenori sau care aparţin clasei de mijloc este, la ora actuală, extrem de redus.¹⁰

România nu este nici un stat preocupat de o reală protecţie socială¹¹, care oferă asistenţă socială adecvată sau care investeşte în ea, dar nici un stat care încurajează munca sau iniţiativa privată. S-ar putea spune, mai degrabă, că statul descurajează munca plătind-o prost sau punând piedici mediului privat şi încurajează mentalitatea de asistat.

Statul e mic şi incapabil atunci când vine vorba de asigurarea unor servicii publice de calitate¹², de numărul insuficient al profesorilor şi medicilor, dar mare prin presiune şi corupţie, sufocant prin reglementări şi norme. Un stat care vrea să aibă control, dar este imprevizibil. Avem un stat ineficient, care acordă uneori nejustificat ajutoare sociale, dar îi tratează cu totală lipsă de respect pe profesori şi medici, printr-un nivel de salarizare extrem de scăzut în raport cu importanţa socială şi umană a acestor profesii.

Practic, în România anului 2011, statul ia ce este nefuncţional şi controversat din toate abordările. Intervine excesiv acolo unde trebuie să lase mecanismele pieţei să funcţioneze singure, suprareglementează acolo unde este nevoie de libertate de acţiune şi nici nu gestionează bine zonele unde ar fi nevoie de o intervenţie dacă nu mai fermă, cel puţin mai eficientă – cum ar fi siguranţa publică.

Nu oferă nici egalitate de şanse reală, nici solidaritate socială, nu ţine cont de valoarea individuală, nici de calitatea şi cantitatea muncii şi nu este nici echitabil. Nu poate fi vorba nici de meritocraţie, de recunoaşterea valorii individului şi nici de echitate într-un sistem în care oameni bine pregătiţi, cu studii superioare, nu găsesc un loc de muncă, în schimb operează în ascensiunea pe scara socială alte criterii, care ţin de apartenenţa la cercuri de influenţă, corupţie sau de nivelul de venituri.

Dacă ar fi să sintetizăm toate acestea într-o descriere a statului, aşa cum arată el în România de azi, am putea spune că este un stat „dez-orientat”, care şi-a pierdut direcţia şi forma, un stat greşit „proporţionat”.

Etatiştii resping concepţiile minimaliste şi libertariene despre stat, considerând că următorul pas după „retragerea” statului este anarhia. Concepţiile liberale acuză intervenţia excesivă a statului, care poate conduce la îngrădiri ale drepturilor şi libertăţilor individului. Cazul cel mai periculos şi haotic este însă acela al statului „diform”, care nu funcţionează în nişte parametri stabiliţi, fie ei minimali sau asistenţiali. Statul imprevizibil, fără direcţie, în care cetăţenii nu mai ştiu termenii „contractului social.” Suntem în faţa unui stat disproporţionat, indiferent din ce unghi ne uităm. Prea intruziv în economie şi prea mic la capitole fundamentale, care definesc gradul de civilizaţie, cum sunt educaţia şi sănătatea şi care depăşesc raportările de ordin ideologic stânga-dreapta. Ne aflăm în absenţa unei viziuni asupra statului, într-o stare de confuzie, care se reflectă în contra-performanţa serviciilor publice, în disfuncţiile relaţiei între cetăţean şi stat sau între stat şi mediul privat şi care conţine, în sine, germenii unor clivaje periculoase pe aceste falii.

„Reconstrucţia” statului – o nouă abordare

Soluţia la ieşirea din acest impas nu se mai află în abordările „clasice” despre stat, ci în „reinventarea” statului, în construirea unei alternative deopotrivă la statul social şi la statul minimal. Pe noi fundamente şi concepte, în contextul unei crize generalizate. Soluţia este, în opinia noastră, este un stat care suplu şi eficient în raport cu mediul economic, dar care să asigure concomitent prestaţii sociale corecte.

Statul social a fost conceput pentru o lume care nu mai există, cea a ocupării depline şi a familiilor stabile. Sistemul politicilor macroeconomice, schemele de asigurare socială ale statului şi serviciile finanţate prin taxe sunt sub o presiune crescândă şi nu mai au capacitatea de a răspunde în mod efectiv unei arii largi de probleme sociale – lipsa de locuri de muncă pe termen lung, droguri, analfabetism¹³. Dat fiind că statul social nu are caracteristicile necesare pentru a gestiona problemele sociale moderne, se vorbeşte inclusiv în societăţile care au aplicat, în mod tradiţional, modelul social european, despre o nouă abordare pentru a ieşi din impas, de inovare socială¹⁴ pentru a dezvolta o nouă filozofie, practică şi organizare a bunăstării. Această nouă abordare trebuie să conducă la dezvoltarea unui nou sistem, care să-i încurajeze pe oameni să aibă controlul propriilor vieţi, în locul celui actual, care-i menţine pe oameni într-o stare de dependenţă şi sărăcie.¹⁵

Noi vedem reconstruirea statului pe mai multe dimensiuni:

1. Rescrierea misiunii statului, un nou contract social

Termenii „contractului social” trebuie regândiţi pe câteva principii şi pornind de la înţelegerea faptului că statul este în slujba cetăţeanului şi nu invers. Trebuie să răspundem mai întâi la întrebarea „ce fel de stat vrem să avem” şi chiar dacă, ideologic vorbind, răspunsurile vor fi diferite, se poate gândi un cadru general comun. Diferenţele de abordare între viziunea dreptei şi a stângii pot fi exprimate prin politici publice, dar până acolo avem nevoie să rescriem fundamentele. Putem începe de la a institui în mod real „domnia legii”.

Viziunea noastră are în vedere un stat ce respectă individul – atât în sens pur liberal, atunci când vorbim despre libertăţile lui sau despre încurajarea iniţiativei, cât şi în sens social, referindu-ne la protecţia celor aflaţi în nevoie, fie că vorbim despre un pensionar, fie despre un întreprinzător privat. Respectul pentru individ trebuie să se vadă începând de la comportamentul celui mai înalt reprezentant al statului şi până la interacţiunea cu cel mai mic funcţionar de la ghişeu.

Rescrierea contractului social mai presupune, în opinia noastră, două elemente. În primul rând un stat în care să ne simţim în siguranţă, la propriu şi la figurat, ceea ce implică reducerea pe cât posibil a gradului de incertitudine în ce priveşte perspectivele pe termen scurt, mediu sau lung (mai ales în contextul în care cercetările de piaţă indică un grad ridicat de pesimism la nivelul societăţii¹⁶). Şi în al doilea element, un stat predictibil, cu un cadru legislativ stabil, în care regulile nu se schimbă în timpul jocului, care oferă garanţia unui just raport între obligaţiile cetăţeanului (taxe şi impozite) şi drepturile sale individuale.

2. Un stat cu prestaţii sociale corecte

Este, în opinia noastră nevoie, de un stat care să asigure echilibrul social. Nu în termeni egalitarişti, nu un stat asistenţial, ci unul capabil să acorde prestaţii sociale corecte. Nu pomeni publice pentru asistaţi, ci plăţi echitabile pentru munca prezentă (în cazul bugetarilor) sau cea anterioară (în cazul pensionarilor). Cu alte cuvinte, un stat care răsplăteşte meritele, valoarea şi contribuţia.

O confuzie ideologică face ca, din perspectiva unora, din necunoaştere sau în mod deliberat, abordarea liberală să fie echivalată cu absenţa preocupării pentru zona socială, care ar fi exclusiv atributul stângii. Ceea ce face, în consecinţă, ca orice referire la social să fie automat etichetată, în parametri ideologici, ca fiind de stânga. În opinia noastră este eroare majoră de interpretare. Pe fond, stânga gestionează sărăcia şi problemele prezentului, în timp ce dreapta are ca focus construcţia viitoare, prosperitatea şi progresul societăţii în ansamblu. Acest aspect nu exclude, ci, dimpotrivă, include zona socialului.

În acest context, este necesară o distincţie suplimentară, între sursa finanţării şi conţinutul sau miza unei activităţi. Nu tot ce este finanţat de către stat înseamnă asistenţă socială. Sunt sectoare bugetare indispensabile pentru o societate care a ajuns la un anumit grad de dezvoltare. Ca un exemplu concret, deşi finanţate de stat, meseriile de profesor şi medic sunt considerate, structural, liberale, iar importanţa acordată educaţiei sau calitatea serviciilor medicale sunt direct proporţionale cu gradul de civilizaţie al unei societăţi. În acest caz, evaluarea de tip stânga-dreapta ar fi nu doar limitativă, ci ar fi fundamental viciată. Tot ca un exemplu complementar, sunt oameni utili societăţii care nu au calităţi de antreprenor. Din diverse motive, nu toţi vor face o afacere, nu toţi vor fi întreprinzători privaţi, ceea ce nu-i încadrează automat la stânga şi nici nu-i aruncă, în mod nediferenţiat, într-o zonă blamabilă de personaje care „se înfruptă” nemeritat de la bugetul de stat.

Neglijarea componentei sociale ar fi, în plină criză, o eroare strategică. Este foarte adevărat că statul trebuie redimensionat, însă a proceda la întâmplare şi fără o analiză atentă pe fiecare sector poate consecinţe grave. Redimensionarea statului poate să îmbrace forme diferite. Ne referim la dimensionarea în raport cu importanţa strategică a sectoarelor şi la găsirea unei proporţii adecvate. Sunt zone din care este necesară retragerea statului şi altele în care statul este subdimensionat. Un mediu privat stimulat, lăsat să-şi autoregleze mecanismele, scutit de povara impozitărilor excesive şi de stresul zilei de mâine, poate asigura o creştere economică sustenabilă, locuri de muncă, investiţii, ceea ce înseamnă implicit şi mai mulţi bani la stat, din care pot fi susţinute sectoare precum sănătatea şi educaţia.

3. Un stat „prietenos”, „non-invaziv”cu cetăţeanul, ca individ, dar şi cu mediul afaceri

Un stat în care „instituţiile de forţă” sunt în slujba cetăţeanului, nu deasupra lui. Un stat care se face respectat nu prin diferite tipuri de presiune, ci prin eficienţă şi deschidere. Vorbim cu nonşalanţă despre faptul că telefoanele sunt ascultate, iar serviciile secrete intervin decisiv în procese electorale. Apreciem ca extrem de grav nu doar faptul că aceste lucruri se întâmplă, ci mai ales că au un gradul de tolerare şi acceptare uriaş. Asemenea practici, specifice regimurilor nedemocratice au devenit normalitate în România, fac parte din cotidian, iar reacţia la ele oscilează între amuzament, nepăsare şi aprobare tacită. Reminiscenţele mentalităţii comuniste, dublate de discursul populist, explică neînţelegerea esenţei raportului dintre stat şi cetăţean şi a prevalenţei drepturilor şi libertăţilor individuale. Acestea ar trebuie să fie unitatea de măsură şi nu predispoziţia statului de a folosi orice mijloace crede de cuviinţă pentru a-şi asigura controlul.

Aceeaşi predispoziţie „intruzivă” şi de control se manifestă şi în relaţia statului cu mediul de afaceri. „Relaxarea” acesteia ar avea consecinţe pozitive pentru ambele părţi. La fel ca şi creşterea predictibilităţii. Rezultatul ar fi un climat favorabil sectorului privat, care ar genera locuri de muncă, investiţii şi creştere economică, iar statul ar beneficia de pe urma scoaterii la suprafaţă a economiei subterane şi a creşterii gradului de colectare.

4. Abandonarea „prejudecăţilor despre stat”

„Dezorientarea” persistă şi atunci când ne uităm la concepţiile despre stat, la percepţiile contradictorii. Pe de o parte, există, pe unele segmente de public, o aşteptare tacită ca statul să furnizeze soluţii generale, iar mentalitatea de asistat este încă predominantă în unele mediile cu nivele de educaţie şi informare scăzute. În mod paradoxal însă, pe de altă parte, găseşte suficientă audienţă şi o retorică de tip populist, conformă căreia „statul este prea mare”, dimensiunea lui fiind înţeleasă numeric, prin cifra angajaţilor plătiţi de la buget şi nu evaluată prin prisma eficienţei, utilităţii şi necesităţii, diferit pe domenii de activitate. Prin urmare, în raportarea la stat se conjugă aceste două tipuri de pre-concepţii, ambele cu consecinţe negative şi generatoare de nemulţumire, inacţiune şi alienare. În termeni axiologici însă, statul nu este nici bun, nici rău în sine.

Această zonă care implică educarea publicului şi informarea este probabil cel mai dificil de gestionat, însă are un rol extrem de important în „normalizarea” raporturilor din stat şi cetăţean, dacă avem drept cadru de referinţă democraţia consolidată.

În loc de concluzii

Elementele pe care le-am sintetizat în paginile de mai sus pot constitui reperele centrale ale unui program mai amplu şi mai detaliat care să vizeze reconstrucţia statului pe noi fundamente, ţinând cont atât de experienţele ultimilor 20 de ani, cât şi de provocările prezentului, dar mai ales de nevoia unei noi direcţii şi perspective de viitor.

Bibliografie

BOSCHEE, Jerr, „Social Inovation and Social Enterprise: A Powerful Combination”, in Social Enterprise Reporter, March 2007.
DRUCKER, F. Peter, Innovation and Entrepreneurship. Practice and Principles , Harper Business, 1993.
GIDDENS, Anthony, A treia cale. Renaşterea social-democraţiei, prefaţă Dan Pavel, traducere de Cătălin Constantinescu (Iaşi: Polirom, 2001);
GIDDENS, Anthony, A treia cale şi criticii ei, traducere de Cătălin Constantinescu, Iaşi: Editura Polirom, 2001.
GIDDENS, Anthony, Europe in the Global Age , Polity Press, 2007.
GOODIN, E. Robert, Reasons for Welfare. The Political Theory of Welfare State (Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 1988.
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calitatea vieţii în România 2010, Bucureşti, 2010.
Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, Raportul social al ICCV. După 20 de ani: opţiuni pentru România , Bucureşti, 2010.
KAISER, Seeleib Martin, Welfare State Transformations: Comparative Perspectives Palgrave Macmillan, 2008.
LEADBEATER, Charles, The Rise of Social Entrepreneur, www.demos.co.uk/publications/socialentrepreneur.
MARTIN, L. Roger, OSBERG, Sally „Social Entrepreneurship: The Case for Definition”, Stanford Social Innovation Review, Spring 2007.
SHAPIRO, Daniel, Is Welfare State Justified?, Cambridge University Press, 2007.

DAN MIHALACHE – doctor în știinţe politice, lector asociat la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”. În prezent îndeplinește funcţia de consilier politic al președintelui Partidului Naţional Liberal. A fost consilier al primului-ministru, deputat și membru al Parlamentului European.

IULIA HUIU – politolog, doctorand în sociologie. Este coautor al volumelor: Dan Pavel, Iulia Huiu, „Nu putem reuși decât împreună.” O istorie analitică a Convenţiei Democratice. 1989-2000, Editura Polirom: Iași, 2003; Sursele Securităţii informează. Documente din arhiva CNSAS, Editura Humanitas: București, 2008; Personalităţi ale exilului românesc în arhivele Securităţii, Editura Corint: București, 2007.

 sus