Recenzie

Istoria, o ştiință a trecutului?

---

Marc Bloch, Pledoarie pentru istorie
Traducere de George Cimpăianu, Cluj-Napoca, Tribuna, 2007, 232 pp.

---

În 1944 – anul în care contribuţia la Rezistenţa franceză şi descendenţa sa alsacian-evreiască i-au adus executarea de către Gestapo –, profesorul şi istoricul Marc Bloch dăduse deja, în mare parte, măsura complexităţii personalităţii sale. Fiu al unui apreciat profesor de istorie romană (Gustav Bloch), format la Lycée Louis-le-Grand iar apoi la École Normale Supérieure, bursier la Leipzig şi Berlin între 1908/09 (ceea ce i-a facilitat specializarea în istoria şi metodologia istorică germană), Marc Bloch s-a remarcat, din postura de conferenţiar al Universităţii din Strasbourg (1919-1936), prin lucrările sale privind societatea medievală, rituri şi credinţe, studiul comparativ al civilizaţiilor, istoria economică sau geografía istorică. Începută în timpul activităţii sale de la Strasbourg şi continuată pe parcursul celor trei ani (1936-1939) în care Bloch a preluat de la Henri Hauser catedra de istorie economică de la Sorbona, prietenia cu istoricul Lucien Febvre (pasionat, la rîndul său de istoria locală, a Franche-Compté, mai ales) s-a concretizat prin fondarea, în 1929, a revistei „Annales d’his­toire économique et sociale”, în jurul căreia a luat naştere, după 1945, ceea ce astăzi cunoaştem drept „Școala de la Annales”.

Împărtăşind convingerea lui Lucien Febvre, potrivit căreia, tinerii francezi ai perioadei interbelice se îndepărtau de istorie în favoarea altor ştiinţe sociale, mai puţin „rigide”, cei mai mulţi istorici nefiind altceva decît nişte „colecţionari de fluturi”¹, ce dau istoriei „mai degrabă iz de oratorie academică, decît de cabinet de lucru”(p.33), Bloch a pledat, de-a lungul carierei sale, pentru o istorie „mai cuprinzătoare şi mai umană”. Pentru o istorie conectată la evoluţia şi metodologia unor ştiinţe ca sociologia, lingvistica, geografia, în cadrul unui demers integrator al aspectelor sociale, politice, economice, religioase, culturale, care să situeze munca istoricului dincolo de „simpla tratare a surselor”(p.10).

Deşi rămasă neterminată, publicată postum în 1949, lucrarea „Pledoarie pentru istorie” dezvăluie cititorilor săi atît preocupările lui Bloch pentru probleme precum utilitatea şi legitimitatea istoriei, autenticitatea scopurilor sale, motivul şi contextul în care istoricul îşi practică meseria, cît şi angajamentul ştiinţific al unui intelectual pentru care istoria nu este „nici ceasornicărie, nici atelier de mobilă”, ci „o strădanie spre o mai bună cunoaştere, prin urmare, ceva în devenire” (p.34). De aceea, în întîmpinarea celor ce aşteaptă un ghid practic de scriere a istoriei, Bloch anvertizează încă din Introducere faptul că „a te mulţumi să descrii o ştiinţă ca atare, înseamnă întotdeauna a o trăda, într-o oarecare măsură. Este mult mai important a arăta cum speră ea să reuşească progresiv a se face”.

Pornind de la relaţia dintre istorie, oameni şi timp, de la axa prezent-trecut, şi referindu-se apoi la importanţa observaţiei, criticii, analizei şi utilizarea corectă a terminologiei istorice, Bloch îşi construieşte discursul din postura – mărturisită – a unui „meşteşugar căruia i-a plăcut întotdeauna să mediteze asupra îndatoririlor sale cotidiene, [...] a unui breslaş care a mînuit îndelung stînjenul şi nicovala” (p.40) şi care încearcă, prin prisma experienţei sale, să ofere o cheie de interpretare asupra ceea ce Fustel de Coulanges sau Bayle au definit, înaintea sa, drept „cea mai dificilă dintre ştiinţe”.

Este istoria o ştiinţă a trecutului? În debutul primului capitol, Marc Bloch combate ideea simplistă că trecutul ca atare ar putea fi obiectul unei ştiinţe, după cum vechii analişti înţelegeau, în mod rudimentar, să relateze de-a valma întîmplări legate între ele doar prin faptul că avuseseră loc cam în acelaşi timp (tratînd în mod egal eclipsele, cărderile de grindina şi evenimentele politice). Pentru Istoricul francez, dincolo de a fi obiectul vreunei ştiinţe, trecutul este, mai degrabă, terenul/cadrul de analiză şi interpretare a oamenilor, ei fiind aceia pe care istoria îşi propune (trebuie să-şi propună) să-i surprindă în complexitatea lor. Cel care nu înţelege această realitate riscă, de altfel, să nu fie decît o calfă a erudiţiei şi, nicidecum, un bun istoric ce „caută vînatul” (asemenea căpcăunului din poveste) acolo unde adulmecă miros de carne omenească (p.46). „Realitate concretă şi vie, antrenată de ireversibilitatea propriului său elan, timpul istoric este, dimpotrivă, plasma însăşi care înglobează fenomenele, tărîmul pe care ele pot fi înţelese” (p.48).

O ştiinţă guvernată, aşadar, de actori, nu de decorul în cadrul căruia aceştia îşi desfăşoară activitatea, declamîndu-si rolurile; o ştiinţă a oamenilor (şi a fenomenelor, ca „produse” ale oamenilor) în timp, în a căror cercetare trebuie să se plece de la cauze/începuturi/origini (termeni ce suportă, în funcţie de context, semnificaţii diferite), pentru se ancora, finalmente, în actualitatea prezentului. Referindu-se la legitimitatea istoricului de a se opri şi asupra evenimentele contemporane, precum şi a importanţei studierii trecutului spre o mai bună înterpretare a prezentului, Bloch susţine opinia potrivit căreia „ignorarea trecutului nu se limitează la a dăuna cunoaşterii prezentului; ea compromite, în prezent, acţiunea însăşi” (p.60). Facultatea de a înţelege viaţa, în toate dimensiunile ei, reprezintă – în viziunea sa –, o calitate esenţială a istoricului.

Observaţia, critica şi analiza istorică (pe care autorul le abordează în cel de-al doilea, cel de-al treilea şi cel de-al patrulea capitol) constituie pilonii de bază ai eseului lui Marc Bloch. Acceptînd imposibilitatea absolută a istoricului de a constata el însuşi faptele pe care le studiază, cunoaşterea trecutului fiind, deci, una indirectă (dependentă de o sumă de terţe fapte sau mărturii, precum şi de obligaţia istoricului de a verifica valididatea/autenticitatea/contextul apariţiei şi transmiterii informaţiilor), Bloch identifică în problema cunoaşterii indirecte un avantaj al istoriei „cuprinzătoare şi umane” (pe care Braudel o va defini, ceva mai tîrziu, sub forma conceptului de „istorie totală”) asupra celei evenimenţiale, favorizînd refacerea exactă a contururilor faptelor, spuselor, etc. (p.72). O trăsătură comună celor două ar fi, totuşi, faptul că istoria se naşte din interogaţie, altfel spus, din capacitatea istoricului de a chestiona, interoga şi clasifica în mod corect sursele, situaţie în care pregătirea academică, practica şi instrumentarul istoricului se dovedesc esenţiale.

Ea însăşi o „ştiinţă” (mai corect spus, o „deprindere”) în devenire, ce şi-a stabilit regulile treptat, învăţînd din experienţa abundenţei de falsuri din timpul evului mediu, critica istorică trăieşte, susţine Bloch, din „îndoiala” (obligatorie!) a istoricului asupra mărturiilor cu care operează, ce se pot dovedi falsuri în sens juridic sau falsuri prin omisiune. Felul în care istoricul citeşte, interpretează şi clasifică mărturiile, contextul social-politic-cultural-religios în care au apărut acestea, poate influenţa decisiv corectitudinea raţionamentului şi reconstituirea exactă/ fidelă a faptelor, aşa cum au fost. Mai mult – argumentează Bloch prin diferite exemple – nu ajunge să constaţi înşelătoria, ci trebuie să îi descoperi cauzele (p.115), acestea din urmă putînd dezvălui, în mod paradoxal, la rîndul lor, informaţii şi aspecte importante.

Depăşind pericolele pe care le presupun observaţia şi critica ca metode fundamentale ale istoricului, analiza aduce, la rîndul său, în discuţie, pe de-o parte, problema raportului dintre istoric şi faptele pe care acesta le analizează, a imparţialităţii acestui raport, iar pe de alta, „eterna” dilemă a limitelor de analiză ale demersului istoric. Să judeci sau să înţelegi? Să redai sau să interpretezi? Să condamni sau să tolerezi? Dincolo de supunerea onestă în faţa adevărului, savantul şi judecătorul se despart. „Cînd savantul a observat şi explicat – afirmă Bloch –, datoria sa s-a încheiat; judecătorului îi rămîne însă să dea sentinţa” (p.159). Sarcina istoricului este, astfel, aceea de a selecta şi tria faptele, de a lărgi, restrînge, deforma semnificaţiile, de a le analiza pe baza unui limbaj „capabil să contureze şi să măsoare faptele cu precizie, lipsit de ezitări sau echivoc” (p.178).

Chiar dacă, în prefaţa scrisă de Georges Duby, eseul este considerat a fi „învechit, prea catifelat, rigid, înglodat într-o încărcătură desuetă de tradiţii şi obişnuinţe”, cu siguranţă că din lucrarea lui Bloch se poate păstra efortul absolut remarcabil al autorului de a defini şi propune noi direcţii şi atitudini istoriografice, abundenţa exemplelor ce susţin argumentaţia, precum şi teza sa – din păcate, prea puţin detaliată în acest eseu rămas neterminat- conform căreia, faptele istorice sunt esenţialmente fapte psihologice, avînd în vedere natura profund mentală a condiţiilor sociale. Mentalităţile devin, astfel, punctul nodal al oricărei explicaţii în istorie.

„Învins de moment al unui destin nedrept”, după cum el însuşi se recunoaşte în dedicaţia adresată lui Lucien Febvre, Marc Bloch merită pe deplin respectul de care s-a bucurat în rîndul celorlaţi reprezentanţi ale Școlii de la Annales, ce au dezvoltat sau au reconfigurat ulterior unele concepte propuse în volumul neterminat. Gândit a fi un „simplu” eseu, Pledoarie pentru istorie n-a putut evita să devină o lucrare de bază, aproape un „tratat” al generaţiilor următoare.

Andrada Bălan
[The University of Bucharest]

NOTE

ANDRADA BĂLAN – Licenţă în Istorie (2006-2009), actualmente Masterandă în Istoria şi practica relaţiilor internaţionale la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.

 sus