CUPRINS nr. 145

ARHIVA

Provocările regimului democratic


Evoluţia ideii de participare democratică

 

MĂDĂLIN-BOGDAN RĂPAN

Abstract:
A journey through the historic universe of the ideas which have contributed to the consolidation of the participative democracy is necessary in order to perceive the major effects upon societies’ organization. These ideas have a strategic value within democratic societies, in which democratic competition is organized according to the principle of deliberation.

Keywords: people’s participation, democracy, freedom, vote, legitimate participation

Primele vlăstare ale ideii de participare a poporului în luarea deciziilor politice îşi au rădăcinile în antichitate, odată cu apariţia polis-ului grecesc. Apariţia altarelor publice în secolele IX-VIII î. Hr. dovedeşte nu numai statornicirea unor zone sacre a căror identitate dă forma colectivităţilor civice, ci şi integrarea în viaţa colectivităţilor a instituţiei esenţiale a sacrificiului, expresie palpabilă, reiterată constant, a solidarităţii şi participării. ,,Animalele jertfite de hiereis şi mageroi, delegaţi ai cetăţii şi reprezentând-o cu acest prilej, sunt împărţite între zei şi oameni, fixând mereu locul fiecăruia în univers, şi se încheie cu distribuirea de părţi egale din carnea sacrificată fiecărui participant în mod egal, aşa cum, după luptă, fiecare războinic homeric primea parte egală din prada de război. Gestul public, mereu repetat, al acestei împărţiri egale la care toţi cetăţenii au dreptul prin însuşi faptul că aparţin comunităţii civice exprimă cât se poate de concret noţiunea fundamentală de participare care sta la temelia cetăţii.”1

Apărută în urma rupturii de fundamentele tradiţionale ale dominaţiei politice din acea vreme (puterea era asociată cu imaginea autorităţii unui stăpân omnipotent), democraţia directă, înţeleasă ca prezenţă fizică simultană a cetăţenilor în acelaşi loc de adunare (agorŕ, piaţa centrală a ,,oraşului antic”) pentru a exercita funcţii publice, este rezultatul unui proiect politic care viza realizarea unei guvernări mai drepte.

,,Preluând tradiţia spaţiului comun în care deciziile căpeteniilor războinice deveneau publice, în centrul cercului în care se strângeau toţi războinicii – martor care confirmă hotărârile basileilor – agorŕ preia ansamblul de reprezentări şi practici participative care constituiau statutul de pairi al membrilor cetelor militare şi îi transpune asupra comunităţii cetăţeneşti.”2

Primele reforme pentru crearea unei societăţi guvernate de lege au fost realizate de Solon la începutul secolului al VI-lea î. Hr. cu scopul de a menţine pacea socială într-un moment în care distanţa dintre nobilimea îmbogăţită şi masele de ţărani creştea. El creează un Consiliu alcătuit din 400 de membri, câte o sută din fiecare gintă, instituind astfel principiul reprezentativităţii. De asemenea, este înfiinţat un tribunal popular (heliaia), cu rolul unei curţi de apel formate din cetăţeni (bărbaţi cu vârsta peste 30 de ani) aleşi anual prin tragere la sorţi, având calitatea de juraţi cu drept de vot, hotărârile sale fiind fără drept de apel şi cu titlu executoriu imediat. În acest fel, ,,poporul, ajungând stăpân pe vot, ajunge stăpân pe Constituţie”3.

După anul 560 î. Hr., statul atenian este marcat de o perioadă de tiranie, urmând ca procesul de democratizare să fie reluat de Pericle în 443 î. Hr. .

,,În scopul asigurării unei egalităţi reale între toţi cetăţenii, legislaţia sa aduce un nou principiu: retribuirea funcţiilor. Compensând timpul consacrat vieţii publice prin despăgubiri financiare, Pericle promovează participarea civică a celor mai umili, cei a căror existenţă, dedicată muncii, nu le lasă niciun pic de timp liber.”

,,Acţiunea sa este atât de amplă şi de hotărâtoare, încât secolul al V-lea î.Hr. este adesea supranumit de istoricii Antichităţii ,,secolul lui Pericle”.”4

Modelul democraţiei directe adus de Pericle este criticat de filozofi precum Platon sau Aristotel, aceştia considerându-l o formă de despotism, în care poporul devine aliatul de nădejde al demagogilor.

Aristotel pune în oglindă democraţia bazată pe libertate şi egalitate (în care săracii şi bogaţii sunt suverani în proporţie egală) cu democraţia, în care suveranitatea este atribuită mulţimii, care înlocuieşte legea cu decretele populare. El afirmă: ,,cu cât această egalitate a drepturilor politice va fi mai completă, cu atât democraţia va exista în toată puritatea sa; căci poporul fiind aici în majoritate şi părerea majorităţii formând legea, Constituţia aceasta este în mod necesar o democraţie”, concluzionând că ,,statul în care totul se face cu decrete populare nici nu este, la drept vorbind o democraţie, pentru că decretele nu pot hotărî niciodată într-un mod general.”5

Decăderea Greciei, cauzată de expansiunea puterii macedonene, face ca treptat hegemonia spaţiului mediteranean să fie deţinută de Roma, ca centru politic şi militar. Principiile raţiunii filozofice inventate de greci constituie temelia pe care se susţine edificiul instituţional al republicii romane.

Participarea poporului la ordinea politică a Romei este văzută de Cicero ca o condiţie esenţială, întrucât ,,bunul public” (res publica) este ,,bunul poporului”(res populi).

«Ca şi Polibiu, Cicero consideră că în republica romană ar trebui să existe ,,o autoritate superioară şi regală, o parte făcută pentru cei mari şi, de asemenea, treburi lăsate în seama judecăţii şi voinţei mulţimii”.El mai adaugă: ,,dacă în cetate nu există echilibrul drepturilor, funcţiilor şi sarcinilor, în aşa fel încât magistraţii să aibă destulă putere, consiliul celor mari destulă autoritate, poporul destulă libertate, regimul nu poate avea stabilitate” (Despre Republică, II).”» Pentru Cicero ,,libertas acordată cetăţenilor îi autorizează să-şi aleagă magistraţii şi senatorii, dar nu trebuie să ducă la promovarea unei guvernări populare. Populus rămâne inconstant, mereu manevrabil, incapabil să identifice interesul general. Are nevoie de şefi, de oameni superiori, pentru a-l conduce pe calea justiţiei şi moralei.”6

În secolul al XIII-lea, redescoperirea flilozofiei antice contribuie activ la deschiderea unei dezbateri privind legitimitatea puterii. Tot mai mulţi gânditori ai vremii îşi pun întrebarea: ,,Ce este o putere dreaptă?”, pornind de la criterii care nu sunt exclusiv religioase. Această întrebare dă naştere la dezbateri de o amploare deosebită, expunând teologia clasică primelor manifestări ale gândirii umaniste. Acolo unde poporul era considerat o mulţime ignorantă, unii văd, dimpotrivă, un organism capabil să consimtă la ordinea politică. Are loc o răsturnare a fundamentelor bazate pe Dumnezeu şi Natură, generalizându-se o nouă idee de justiţie, în care puterea principelui este limitată de interesul celor mulţi.

Odată cu Marsilio da Padova şi William Ockam, gândirea politică se deschide treptat către ideea de dreptate proprie cetăţii. Ea face din consimţământul poporului (şi nu din voinţa lui Dumnezeu) noua piatră de temelie a guvernării politice.

Marsilio da Padova face referire la o ,,monarhie electivă”, în care regele îşi va baza legitimitatea pe consimţământul popular. ,,Poporul ar ieşi astfel din pasivitate şi ar deveni ,,legislatorul”, întrucât ar fi de acum capabil să-şi exprime voinţa prin intermediul unei adunări de cetăţeni (cives) sau prin intermediul ,,părţii [sale] preponderente” (honorabilitas, formată din notabilităţile reprezentând poporul). Această voinţă s-ar exprima în ,,lege” (lex), pe care niciun principe nu ar putea-o ignora.”7

Filozoful franciscan William Ockam justifică puterea politică prin următoarea idee: ,,Dumnezeu lăsându-le oamenilor posibilitatea de a-şi alege o putere, legitimitatea oricărei guvernări se bazează logic pe adeziunea lor.”8

Tezele celor doi au reprezentat o sursă de inspiraţie pentru aceia care vedeau societatea umană independentă de ordinea divină, amplificând în Evul Mediu lupta dintre savanţii sensibili la ştiinţele noi, pe de o parte, şi ordinele ecleziastice stabilite la Roma, pe de altă parte.

În Franţa, Philippe Pot, reprezentantul nobilimii în timpul stărilor generale din 1484, poreclit ,,gura lui Cicero”, declara că ,,încă de la început, poporul a ales regi prin sufragiu şi i-a preferat îndeosebi pe oamenii care îi depăşeau pe alţii în virtute şi abilitate”9, concluzionând că ,,regele nu poate dispune el însuşi de lucrul public”.10

Războaiele religioase din secolul al XVI-lea conduc la un val de critici aduse monarhiei de monarhomahi, teoreticieni proveniţi majoritatea din rândul protestanţilor, care se opun curentului absolutist. În accepţiunea acestora, guvernarea legitimă trebuie să se sprijine pe un regim mixt, ideea de consimţământ popular în alegerea unui rege, pe care aceştia o aduc, nu face decât să asigure tranziţia la concepţia modernă a vieţii politice.

Theodorus Beza sublinia că ,,puterea regală, pentru a fi moderată, trebuie să fie încredinţată unui ,,magistrat” ales de popor, iar acest magistrat trebuie să acţioneze doar în scopul asigurării ordinii şi protecţiei tuturor.”11

În secolul al XVIII-lea, omul începe să fie perceput ca o fiinţă eliberată de orice autoritate, capabilă să reflecteze, să înţeleagă, dar şi să acţioneze asupra viitorului său. Această gândire aduce clarificări importante asupra modului de repartizare a puterilor şi pune bazele unei concepţii a drepturilor centrate pe ideea de libertate. Asistăm, aşadar, la naşterea liberalismului politic în Anglia sfârşitului de secol XVII, primele teorii punând accentul pe protejarea omului împotriva abuzurilor puterii. John Locke în Tratat despre cârmuirea civilă (1689) îşi propune să arate următoarele: ,,consimţământul faţă de puterea civilă (prin contract) nu-i poate constrânge pe oameni să-şi abandoneze drepturile naturale”;,, orice guvernare îşi are izvorul în consimţământul oamenilor care hotărăsc să se adune pentru a lupta împotriva dezordinii şi a fonda regulile unei vieţi armonioase”; ,,oamenii realizează un prim pact spre a consimţi la formarea societăţii, iar apoi convin printr-un alt pact şă-şi aleagă o guvernare”.12

Primii care au încercat să justifice, într-o proclamaţie universală, ideea că puterea îşi bazează întreaga legitimitate pe voinţa poporului sunt revoluţionarii francezi. În primele momente ale revoluţiei (1789), deputaţii din Adunarea Constituantă sunt, în majoritate, ostili participării directe a maselor la guvernare, însă proclamă, în mod solemn, suveranitatea poporului, în scopul politic de a se detaşa de societatea Vechiului Regim. În pofida reticenţelor a numeroşi deputaţi, s-a lansat ideea unei noi suveranităţi venite de jos. Ea justifică limitarea puterilor regale în 1791, apoi instaurarea republicii în 1792.”

Robespierre vede suveranitatea aparţinând poporului, fiind indivizibilă şi inalienabilă: ,,numai poporul unit în corp politic o poate exercita şi nicio facţiune a acestuia, niciun delegat nu îşi poate asuma exercitarea ei”.13

De asemenea, Robespierre nu este în asentimentul opţiunii liberale ce propovăduieşte echilibrul puterilor ca o garanţie a moderaţiei politice, fiindcă introduce puteri intermediare faţă de voinţa generală. Executivul, autorităţile locale, justiţia nu ar putea fi organe independente: nu sunt decât nişte ,,agenţi” care prelungesc voinţa poporului suveran.

Deputaţii francezi îşi extrag ideile din lucrarea cheie a lui Jean – Jaques Rousseau, Contractul social (1762), aceasta fiind considerată o prefigurare filozofică a Revoluţiei.

Rousseau este deosebit de încrezător în capacitatea poporului de a-şi exprima o părere colectivă. ,,Atâta timp cât mai mulţi oameni adunaţi laolaltă se consideră a fi un singur corp, ei nu au decât o singură voinţă, care tinde la conservarea lor comună şi bunăstarea generală.”14

Astfel, Rousseau numeşte ,,voinţă generală” decizia unanimă pe care o ia poporul pentru a obţine binele comun. Această voinţă este rezultatul unei deliberări, în cursul căreia fiecare îşi poate exprima punctul de vedere în problemele publice. ,,Nu există decât o singură lege care prin natura sa cere un consimţământ unanim: acesta este pactul social; căci asociaţia civilă este cel mai voluntar act din lume; fiecare om fiind născut liber şi stăpân pe el însuşi, nimeni nu poate sub un niciun fel de pretext să-l supună fără învoirea sa. A hotărî că fiul unui sclav se naşte sclav înseamnă a hotărî că nu se naşte om.”

,,În afară de acest contract primitiv, votul majorităţii îi obligă întotdeauna pe toţi ceilalţi. Este o urmare a contractului însuşi” ,,Voinţa constantă a tuturor membrilor statului este voinţa generală; prin ea sunt ei cetăţeni şi liberi”.15

Rousseau respinge ideea unui regim reprezentativ, spunând că ,,o adevărată democraţie n-a existat niciodată şi nici nu va putea exista vreodată. Este împotriva ordinii fireşti ca numărul mare să guverneze, iar cel mic să fie guvernat. Nu ne putem închipui un popor stând necontenit în adunare, ocupat cu treburile publice, şi lesne se poate vedea că n-ar putea institui pentru aceasta comisii, fără ca forma administraţiei să se schimbe.”16

Pentru el, numai ,,democraţia directă”, pe care o defineşte ca o guvernare întemeiată pe ,,participarea activă şi neîntreruptă a cetăţenilor la viaţa politică”, îi permite poporului să-şi păstreze neîntreruptă suveranitatea şi să nu fie deposedat de ea de o castă sau de un tiran. Într-un asemenea regim, ,,puterea executivă este suspendată, iar persoana celui din urmă cetăţean este tot aşa de sacră şi inviolabilă ca şi a primului magistrat, pentru că, acolo unde se regăseşte reprezentatul, nu mai există reprezentant.” Dar subliniază că democraţia directă este potrivită micilor comunităţi urbane sau rurale, fiind greu de conceput în cadrul marilor naţiuni ale secolului al XVIII-lea.

În antiteză, Emmanuel Sieyčs, unul din participanţii activi la revoluţia de la 1789, susţine că suveranitatea nu aparţine poporului, ca adunare de indivizi, ci naţiunii, ca persoană juridică unică, ce o exercită prin reprezentanţii săi. Astfel, după părerea lui Sieyčs, corpul politic unitar nu ia cu adevărat formă decât prin reprezentare, de care nu se poate disocia. Pentru el, reprezentanţii sunt cei care fac naţiunea să existe, şi nu invers.

,,Naţiunea neputând să se manifeste prin instituţiile populare, este necesar să aibă un statut juridic care să definească organele reprezentative abilitate să se exprime în numele său.” ,,Reprezentanţii îi sunt purtătorii de cuvânt, însărcinaţi să exprime voinţa generală. Putem astfel să definim guvernarea reprezentativă drept sistemul în care o minoritate de guvernanţi meniţi să reprezinte corpul social în ansamblul său este însărcinată, în virtutea unei delegări de putere liber consimţite de către cetăţeni, să vorbească şi să acţioneze în numele naţiunii.”17

Montagnarzii, susţinătorii suveranităţii populare, aprigi apărători ai egalităţii sociale, sunt ostili, din principiu, stabilirii unui sistem reprezentativ, întrucât acesta îi spoliază pe cetăţenii de rând, privându-i de partea de suveranitate. Ei militează pentru un sistem de guvernare populară care să permită poporului să intervină direct şi în orice clipă în problemele publice. Totuşi, din motive practice, ei admit că reprezentanţii pot fi aleşi, doar cu condiţia să li se limiteze autonomia: orice cetăţean trebuie să participe la alegeri (ceea ce implică un vot cu sufragiu universal), consultările electorale trebuie să fie frecvente şi repetate (spre a se evita ca reprezentanţii să-şi însuşească suveranitatea), iar mandatele sunt ,,imperative” (prescriu titularilor hotărârile pe care vor trebui să le ia; dacă reprezentanţii depăşesc acest mandat, poporul are dreptul să-i revoce oricând).

Proclamarea sufragiului universal constituie o etapă importantă în istoria construcţiei democratice în Franţa. Odată cu revoluţia de la 1848, păturile sociale cele mai modeste pot spera, în sfârşit, să fi reprezentate în instituţiile parlamentare, controlate din 1830 de marea burghezie. Însă această speranţă se năruie în câţiva ani, deoarece republica socială pe care o visau se prăbuşeşte.

Parcurgând retrospectiv etapele dezvoltării istorice, putem constata că deseori, în baza principiului electiv, s-au făcut încercări de a readuce în scena reprezentativă preceptul mandatului: prin intermediul votului, alegătorul conferă celui ales un mandat care nu poate fi neglijat de acesta din urmă. De aceea, reprezentantul este, în esenţă, un delegat. John Wahlke militează împotriva tezei cu privire la mandat ca o legătură strânsă dintre alegător şi cel ales. Conform concluziei savantului american, doar un număr neînsemnat de cetăţeni denotă existenţa intereselor ce ar corespunde clar noţiunii de ,,cerinţe politice” ori ,,aşteptări politice”. De asemenea, foarte puţini dintre cetăţeni manifestă poziţii chibzuite, coerente şi ferme cu privire la majoritatea chestiunilor care constituie obiectul politicilor publice.18

,,Mulţi cetăţeni duc lipsă de informaţia de care ar avea nevoie pentru a cunoaşte mai bine structurile şi procesele politice, dar şi actorii acestora, în vederea transmiterii către aceştia a cerinţelor şi năzuinţelor. Pe de altă parte, relativ puţini cetăţeni întreţin contacte cu reprezentanţii lor şi, în genere, prea puţină lume manifestă în mod special vreun interes faţă de activitatea decizională a unor astfel de reprezentanţi sau faţă de alte aspecte ale funcţionării ordinare a parlamentului (Wahlke, 1983).”19

Relaţia reprezentativă de tip electiv antrenează un reprezentant şi un colegiu, compus din mai mulţi alegători, uneori câţiva la număr, cel mai adesea, mii ori zeci de mii, mandatul ţinând de voinţa majoritară a acestora.

În acest context, trebuie să reţinem că criteriul decizional şi selectiv al democraţiei astfel înţelese nu este principiul majoritar extrem, ci principiul majoritar, temperat de garanţii pentru minorităţi electorale.

«Aşa cum a subliniat cu putere laureatul Premiului Nobel, economistul Sir Arthur Lewis (1965, pp. 64-65), guvernarea majorităţii şi caracteristica guvern-contra-opoziţie pe care o implică aceasta pot fi interpretate ca nedemocratice, pentru că sunt principii ale excluderii. Lewis arată că sensul primar al democraţiei este acela că ,,toţi cei care sunt afectaţi de o decizie trebuie să aibă şansa de a participa la luarea deciziei, fie în mod direct, fie prin reprezentanţi aleşi”. Cel de-al doilea sens este acela că ,,voinţa majorităţii va avea câştig de cauză”. Dacă aceasta înseamnă ca partidele învingătoare să poată lua toate deciziile guvernamentale, iar învinşii să poată critica, dar nu guverna, susţine Lewis, cele două sensuri sunt incompatibile; ,,a exclude grupurile învinse de la luarea deciziei violează clar sensul primar al democraţiei”.»20

Graţie contribuţiei succesive, datorată creştinismului, dreptului natural, constituţionalismului şi liberalismului, timpurile moderne au elaborat o concepţie a libertăţii individuale care, în plan politic, este în primul rând un ansamblu de garanţii ce se referă la puterea politică; în epoca modernă, ea îşi are expresia instituţională principală în stat. Libertatea epocii moderne trebuie deci înţeleasă, mai întâi de toate, ca libertate în raport cu statul, care garantează indivizilor protejarea anumitor spaţii de autonomie.

Unul dintre factorii cărora tradiţia politologică îi atribuie imposibilitate funcţionării în timpurile moderne a democraţiei directe, înţelese ca o prezenţă fizică a cetăţenilor adunaţi în acelaşi loc pentru a discuta şi a-şi exercita funcţiile publice, este amploarea, atât de ordin teritorial, cât şi de ordin demografic, a comunităţilor politice caracteristice timpurilor mai recente. Astfel, specificul instituţional al regimurilor democratice din epoca noastră este dat de adunările reprezentative, graţie cărora este posibilă depăşirea problemelor legate de marile distanţe în spaţiu şi de numărul mare al populaţiei.

După cum se poate observa, dinamica ideilor politice cu privire la participarea poporului are o evoluţie lentă şi sinuoasă, dând naştere la numeroase dezbateri între teoreticieni şi producând o serie de transformări profunde în istoria Europei. Modelul ideal de democraţie se lasă încă aşteptat, formele actualele de guvernare - cel consensualist şi cel majoritarist, aflate în concurenţă - trebuind să răspundă la provocările unei societăţi din ce în ce mai tehnologizate şi marcate de diversitate (etnică, religioasă etc.).

 


NOTE

1 Zoe Petre, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei. Premise istorice (I) (Bucureşti: Editura Erasmus,  1993), 92 – 93.
2 Petre, Civilizaţia, 95.
3 Aristotel, Statul atenian (Filipeştii de Târg, Prahova: Editura Antet XX Press), 27.
4 Olivier Nay, Istoria ideilor politicie, traducere de Vasile Savin (Iaşi: Editura Polirom, 2008), 49,50.
5 Aristotel, Politica, traducere de El. Bezdechi (Filipeştii de Târg, Prahova: Editura Antet XX Press), 138, 139
6 Nay, Istoria, 89.
7 Nay, Istoria, 161.
8 Nay, Istoria, 163.
9 Nay, Istoria, 224.
10 Nay, Istoria, 224 – 225.
11 Nay, Istoria, 230.
12 Nay, Istoria, 249, 250.
13 Nay, Istoria, 325.
14 Jean – Jaques Rousseau, Contractul social, traducere de H.H. Stahl (Filipeştii de Târg, Prahova: Editura  Antet XX Press), 94.
15 Rousseau, Contractul,97.
16 Rousseau, Contractul,63.
17 Nay, Istoria, 365 – 366.
18 Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, traducere de Victor Moraru (Iaşi: Editura Polirom, 2007), 260.
19 Fisichella, Ştiinţa, 261.
20 Arend Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, (Iaşi: Editura Polirom, 2006), 49.

 


MĂDĂLIN-BOGDAN RĂPAN
- Consilier, Ministerul Apărării Naţionale.

Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus