Alegerile prezidenţiale 2009

Preşedintele României: instituţia cheie a sistemului constituţional românesc
 

BOGDAN DIMA

Abstract:
In this article we shall discuss the role of the President in the Romanian Government in forming and modifying parliamentary majorities, as well the importance of presidential elections comparatively with parliamentary elections. In Romania's post-communist electoral history, presidential elections have always been the main attraction point for all major political parties and their most prominent leaders. The article also aims to present the electoral, political and institutional effects brought by the change in the presidential office term from four to five years, while the office term for the Romanian MPs remained constant (four years).

Keywords: presidential elections, parliamentary elections, Government formation, Constitution, presidential powers

Şase runde de alegeri parlamentare şi prezidenţiale în România postcomunistă

În România au avut loc şase runde de alegeri prezidenţiale şi parlamentare începând cu 1990 până în prezent. Alegerile parlamentare s-au desfăşurat întotdeauna într-un singur tur, indiferent de sistemul de vot utilizat (proporţional pe listă – până în 2008 – sau uninominal mixt – începând cu alegerile parlamentare din 2008). În ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale, acestea s-au desfăşurat în două tururi de scrutin, cu excepţia celor din mai 1990, când Ion Iliescu, candidatul FSN a câştigat din primul tur cu 85,07% din numărul de voturi valabil exprimate¹.

Cu excepţia ultimelor alegeri generale, care s-au desfăşurat separat (parlamentarele în noiembrie 2008 şi prezidenţialele în noiembrie – decembrie 2009), toate celelalte cinci runde de alegeri generale au fost organizate concomitent, astfel încât primul tur al alegerilor prezidenţiale se desfăşura în aceeaşi zi cu alegerile parlamentare.

Până în turul II al alegerilor prezidenţiale din 2004, câştigătorul alegerilor prezidenţiale era candidatul a cărui formaţiune politică câştiga şi alegerile parlamentare (vezi Tabelul 1 şi Tabelul 2).

În 1990, Ion Iliescu a obţinut 12.232.498 voturi (85,07%), în timp ce FSN a obţinut 9.089.659² voturi (66.31%). Rezultatul obţinut de Ion Iliescu şi FSN a fost singular în istoria alegerilor prezidenţiale şi parlamentare. Un element crucial a fost decizia CFSN de a participa la alegeri, ceea ce a condus la radicalizarea raporturilor dintre FSN, ulterior FDSN, PDSR şi PSD (considerat a fi urmaşul partidului comunist) şi celelalte partide de opoziţie (care se defineau prin lupta anticomunistă). Faptul că FSN (FDSN, PDSR, PSD) şi Ion Iliescu au dominat alegerile parlamentare şi prezidenţiale în primii ani de la Revoluţie a generat şi necesitatea constituirii unei coaliţii care să reunească toate partidele de opoziţie, dar şi alte entităţi de factură civică, pentru a se opune cu succes partidului hegemon.

CDR şi, mai târziu, Alianţa D.A. PNL-PD sunt alianţe politice şi electorale care s-au format pentru a lupta împotriva celui mai mare partid care a dominat singur scena politică românească până la alegerile din 2004, alegeri care au marcat începutul unor procese complexe de modificare a sistemului de partide³.

Perioada 1992 – 2004
În anul 1992, Ion Iliescu a obţinut în primul tur 5.633.456 voturi (47,34%), în timp ce FDSN a obţinut 3.015.708 voturi (27,71%).

În 1996, în primul tur al alegerilor prezidenţiale, Ion Iliescu a obţinut mai multe voturi decât contracandidatul său, Emil Constantinescu, pentru ca în turul II să piardă în faţa candidatului CDR. În schimb, CDR a obţinut mai multe voturi la alegerile parlamentare decât PDSR, partidul lui Ion Iliescu (Vezi Tabelul 2).

În 2000, Ion Iliescu a câştigat alegerile atât în primul tur (4.076.273 voturi – 36,35%), cât şi în turul II, iar PDSR s-a situat pe primul loc la alegerile parlamentare (3.968.464 voturi - 36,61%).

Cu excepţia alegerilor din 1990, nici o formaţiune politică nu a reuşit să obţină majoritatea absolută a mandatelor în Parlamentul României. Din acest motiv, coaliţiile legislative şi executive au reprezentat regula de funcţionare a democraţiei româneşti.

România a avut până în acest moment nouă prim-miniştri cărora Parlamentul le-a acordat votul de încredere (unora de mai multe ori, în urma unor restructurări sau remanieri guvernamentale, precum şi în urma unor învestiri succesive)⁴, trei prim-miniştri interimari⁵ şi un prim-ministru demis⁶. Aceştia au condus mai multe guverne, întrucât au existat numeroase restructurări şi schimbări ale compoziţiei politice de-a lungul timpului.

Astfel, prim-miniştrii postcomunişti care au primit votul de învestitură în Parlamentul României au condus guverne care s-au bazat pe coaliţii executive sau/şi coaliţii legislative.

După primele alegeri din 1990, din Guvernul condus de Petre Roman au făcut parte o serie de politicieni liberali tineri din PNL-AT (Radu Boroianu, Viorel Cataramă). Politicieni liberali au făcut parte şi din Guvernul Stolojan, fiind vorba de o coaliţie executivă (participarea partidelor în formarea guvernului şi împărţirea posturilor în guvern), nu şi una legislativă (sprijinirea în parlament a guvernului, fie majoritar, fie minoritar, de către o coaliţie mai largă decât cea care a format guvernul)⁷.

În urma alegerilor parlamentare din 1992, FSN nu a mai obţinut suficiente voturi şi mandate pentru a domina Parlamentul, aşa cum a făcut-o în perioada 1990 – 1992. În căutarea unor formule guvernamentale, Preşedintele nou ales nu a reuşit să formeze o largă majoritate şi a recurs la soluţia unui guvern minoritar condus de un independent apropiat al Preşedintelui şi al formaţiunii sale (Nicolae Văcăroiu), guvern care a fost sprijinit în Parlament de o coaliţie legislativă denumită „patrulaterul roşu” (FDSN, ulterior PDSR + PRM + PUNR + PSM).

În 1996 are loc prima alternanţă la putere după 1990, CDR fiind formaţiunea care a obţinut cele mai multe voturi la alegerile parlamentare (3.692.321 voturi, 30,17% pentru Camera Deputaţilor şi 3.772.084 voturi, 30,70% pentru Senat). Emil Constantinescu, candidatul la Preşedinţia României şi liderul CDR, a câştigat turul II al alegerilor în faţa lui Ion Iliescu.

Guvernele care au urmat au fost guverne de coaliţie, dar crizele politice majore (ex.: ieşirea PD de la guvernare şi demisia premierului Victor Ciorbea, revocarea neconstituţională prin decret prezidenţial a premierului Radu Vasile, cea de-a şasea mineriadă din 1999), dublate de o serie de alţi factori complecşi (crize economice, sociale, chiar incompetenţa unor lideri, lipsa de comunicare dintre Preşedintele Emil Constantinescu şi CDR) au determinat destrămarea CDR înainte de alegerile generale din 2000 şi pierderea alegerilor de către formaţiunea succesoare, CDR 2000.

În 2000, candidatul PDSR, Ion Iliescu a câştigat alegerile prezidenţiale, învingându-l în turul II pe Vadim Tudor, iar PDSR a câştigat alegerile parlamentare (3.968.464 voturi – 36,91% pentru Camera Deputaţilor şi 4.040.212 voturi – 37,09% pentru Senat). În decembrie 2000, PDSR a semnat protocoale politice cu două forţe politice fondatoare ale fostei CDR, PNL şi UDMR. Preşedintele PNL, Valeriu Stoica, a rupt în mai 2001, în faţa Delegaţiei Reprezentanţilor Naţionali ai liberalilor, protocolul semnat cu PDSR şi a atacat coaliţia dintre PDSR şi UDMR, care a funcţionat până în noiembrie 2004.

Perioada 2004 – 2009
Anul electoral 2004 a marcat începutul unor modificări cruciale pentru sistemul politic, electoral şi constituţional din România. O serie de crize politice şi constituţionale dure⁸, dublate de o serie de modificări legislative cu privire la sistemul de vot⁹, precum şi o serie de propuneri de modificare a sistemului de guvernare şi a structurii Parlamentului¹⁰ au generat un nou sistem de partide, precum şi modificări instituţionale puternice în raporturile dintre puterile statului.

În urma alegerilor generale din 2004, Preşedintele ales (Traian Băsescu din partea Alianţei D.A. – PNL – PD) nu reprezenta şi formaţiunea (partid sau alianţă politică/electorală) care a câştigat alegerile parlamentare (U.N. PSD+PUR). Acest lucru nu se mai întâmplase până atunci la nici o rundă de alegeri generale.

După turul II al alegerilor prezidenţiale, majoritatea politică din Parlamentul României s-a format în funcţie de rezultatul alegerilor prezidenţiale. Parlamentarii PC (19 deputaţi şi 10 senatori), care au intrat în Parlament pe listele comune ale Uniunii Naţionale PSD+PUR au trecut de partea Alianţei D.A. PNL – PD şi au format, alături de UDMR şi minorităţile naţionale, un guvern de coaliţie condus de Călin Popescu Tăriceanu, preşedinte interimar al PNL, în urma retragerii lui Theodor Stolojan din cursa prezidenţială şi din funcţia de preşedinte al PNL la 2 octombrie 2004.

Perioada 2005 – 2008 s-a caracterizat prin conflicte instituţionale puternice, atât în interiorul executivului (Preşedinte versus prim-ministru), cât şi între formaţiunile politice parlamentare. Practic, în urma neînţelegerilor dintre Preşedinte şi prim-ministru, Alianţa D.A. – PNL – PD a fost ruptă, PD a ieşit de la guvernare, iar PNL, împreună cu UDMR au condus un guvern interimar, sprijinit în Parlament de către PSD.

În 2007, Preşedintele României a fost suspendat de Parlament şi s-a organizat referendum pentru demiterea Preşedintelui. Momentul referendumului din 19 mai 2007 pentru demiterea lui Traian Băsescu din funcţia de Preşedinte al României este momentul crucial care a marcat atât radicalizarea luptei dintre Traian Băsescu, sprijinit de PD-L, şi prim-ministrul Tăriceanu, sprijinit de PNL, UDMR şi PSD, cât şi modificarea opţiunilor electorale ale cetăţenilor şi, ulterior, modificarea sistemului de partide din România.

Rezultatele referendumului pentru demiterea Preşedintelui au indicat un suport masiv al populaţiei pentru Traian Băsescu, suport pe care, ulterior, l-a transferat PD(-L) – ului la alegerile europene din noiembrie 2007 şi în alegerile locale şi parlamentare din 2008.

Conflictul iniţial intraexecutiv dintre Preşedintele în funcţie şi prim-ministrul Popescu Tăriceanu s-a generalizat şi a devenit un conflict între instituţii, atingând punctul maxim în 2009, când Parlamentul a adoptat moţiunea de cenzură împotriva Guvernului condus de Emil Boc, preşedintele PD-L şi apropiat al lui Traian Băsescu.

În noiembrie 2008, s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare decalate de alegerile prezidenţiale şi primele alegeri parlamentare în conformitate cu noul sistem de vot, uninominal mixt, în baza căruia candidaţii partidelor sau candidaţi independenţi candidau în colegii uninominale.

Cele mai multe voturi au fost obţinute de candidaţii Alianţei PSD + PC (2.279.449 voturi – 33,09% la Camera Deputaţilor şi 2.352.968 voturi – 34,16% la Senat), la foarte mică distanţă de rezultatul obţinut de candidaţii PD-L (2.228.860 voturi – 32,36% la Camera Deputaţilor şi 2.312.358 voturi – 33,57% la Senat). PNL s-a situat pe locul III cu 1.279.063 voturi – 18,54% la Camera Deputaţilor şi 1.291.029 voturi – 18,74% la Senat).

În urma alegerilor parlamentare, PSD a încheiat „Parteneriatul pentru România” cu PD-L. Cele două partide au forma o coaliţie executivă şi legislativă unică în istoria postdecembristă a României, întrucât, împreună, PSD şi PD-L, controlau două treimi din Parlament (72,46% din Camera Deputaţilor – 229 deputaţi - şi 72,98% din Senat – 100 senatori)¹¹.

În urma unor puternice neînţelegeri între PSD şi PD-L, miniştrii social-democraţi au demisionat în bloc la data de 1.10.2009, iar partidul a trecut în opoziţie. Pe 13.10.2009, Parlamentul României a adoptat prima moţiune de cenzură din perioada postcomunistă, ceea ce a condus la demiterea Guvernului Boc.

Criza politică şi constituţională a continuat prin refuzul Preşedintelui de a numi în funcţia de prim-ministru pe Klaus Johannis, primarul Sibiului, care a fost propus de majoritatea formată în Parlament din PSD – PNL şi UDMR.

În urma acestui blocaj instituţional, alegerile prezidenţiale care s-au desfăşurat în noiembrie – decembrie 2009 au tranşat problema formării noului Guvern. Practic, câştigătorul alegerilor prezidenţiale determina şi formarea guvernului, pentru a se pune capăt stării de incertitudine şi crizei continue din politica românească.

Alegerile prezidenţiale din 2009 s-au desfăşurat în două tururi de scrutin şi au generat cel mai strâns rezultat dintre toate cele şase runde de alegeri prezidenţiale care s-au desfăşurat până în acest moment în România.

În turul I al alegerilor, Traian Băsescu a obţinut 3.153.640 voturi – 32,44% spre deosebire de Mircea Geoană care a obţinut 3.027.838 voturi, 31.15% (locul II). Crin Antonescu a obţinut 1.945.831 voturi - 20,02%.

În turul II al alegerilor, Mircea Geaonă a obţinut cu 14.738 voturi mai mult ca Traian Băsescu în circumscripţiile electorale din ţară, dar voturile din diaspora ale candidatului PD-L au răsturnat rezultatul final al alegerilor¹².

După ce Traian Băsescu a câştigat al doilea mandat de Preşedinte, PD-L a finalizat o coaliţie de guvernare şi legislativă cu UDMR, grupul independenţilor din Parlament¹³ şi grupul minorităţilor naţionale. Preşedintele l-a numit candidat la funcţia de prim-ministru pe fostul premier demis prin moţiune de cenzură, Emil Boc. Lista de miniştri şi programul de guvernare propus de acesta au fost votate de plenul Parlamentului la 23 decembrie 2009 cu 276 de voturi „pentru” şi 135 de voturi „împotrivă”.

Formarea guvernului în sistemul constituţional românesc

Cu excepţia dispoziţiilor Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea CFSN şi consiliile teritoriale ale FSN¹⁴, regulile care stau la baza formării guvernelor postdecembriste au fost aproape identice.

În ceea ce priveşte raportul dintre Preşedinte şi prim-ministru, până la adoptarea Constituţiei din 8 decembrie 1991, acesta s-a caracterizat prin faptul că Preşedintele desemna prim-ministrul (vezi art. 82, alin. (1), lit. a Decretul-lege nr. 92/1990¹⁵) şi nu propunea candidatul la funcţia de prim-ministru (vezi art. 102 Constituţia din 1991 şi art. 103 Constituţia republicată).

În schimb, prim-ministrul desemnat conform Decretului-lege nr. 92/1991 sau candidatul la funcţia de prim-ministru desemnat de Preşedinte conform Constituţiei din 1991 şi Constituţiei republicate din 2003 trebuia să supună spre aprobare Parlamentului structura Guvernului (art. 82, alin. (1), teza a II-a Decretul-lege nr. 92/1990), respectiv atât structura, cât şi programul de guvernare conform Constituţiei din 1991 (art.102, alin. 2) şi Constituţiei republicate (art. 103, alin. 2) .

Practic, procedura formării unui nou Guvern începe cu Preşedintele (numirea candidatului la funcţia de prim-ministru) şi se încheie în faţa acestuia (depunerea jurământului de către miniştrii care au primit votul de învestitură în Parlament). Parlamentul audiază în comisiile de specialitate viitorii miniştri şi acordă votul de încredere întregului Guvern în plen. Esenţială în această etapă este existenţa unei majorităţi parlamentare.

Sistemul constituţional de formare a Guvernului este unul specific republicilor semiprezidenţiale. Preşedintele, alături de Parlament sunt instituţiile reprezentative ale poporului suveran şi, în această calitate, au atribuţii de numire şi învestire a Guvernului.

Articolul 110, alin. (1) din Constituţia revizuită („Guvernul îşi exercită mandatul până la data alegerilor parlamentare generale”), coroborat cu art. 61. alin. 1 („Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”), indică voinţa legiuitorului constituant de a stabili un rol predominant al Parlamentului în sistemul instituţional românesc, inclusiv cu privire la formarea Guvernului. Or, alegerile prezidenţiale ante2004, dar mai ales alegerile parlamentare din 2008 şi cele prezidenţiale din 2009 au fixat un rol predominant pentru Preşedintele României în numirea Guvernului şi în constituirea unor majorităţi parlamentare de sprijin.

Pe de altă parte, următoarele alegeri parlamentare se vor desfăşura în 2012. Conform art. 100, alin. (1) din Constituţia republicată, după alegeri trebuie format un nou Guvern. Dar Preşedintele în funcţie la acea dată va putea influenţa puternic numirea unui candidat la funcţia de prim-ministru, atât timp cât următoarele alegeri prezidenţiale se vor desfăşura în 2013. Practic, anul care desparte alegerile parlamentare de cele prezidenţiale este un an electoral care poate provoca dezechilibre în raporturile de putere dintre executiv şi legislativ, aşa cum s-a întâmplat şi în anul politic 2009.

În România, practica electorală, alături de dispoziţiile constituţionale cu privire la numirea unui candidat la funcţia de prim-ministru, a determinat ca rolul Preşedinţilor să fie deosebit de important în formarea Guvernului, iar acest rol a crescut şi mai mult după alegerile generale din 2004.

Practic, toţi Preşedinţii postcomunişti au avut un cuvânt decisiv în numirea prim-miniştrilor postdecomunişti.

Conflictele puternice intraexecutive dintre Preşedinte şi prim-ministru care au caracterizat o bună parte din viaţa politică postdecembristă (Ion Iliescu versus Petre Roman, Emil Constantinescu versus Radu Vasile, Traian Băsescu versus Popescu Tăriceanu) au apărut ca urmare a unor evenimente ulterioare numirii în funcţie a premierilor. Raporturile de susţinere, încredere, chiar de prietenie dintre persoanele care deţineau la un moment dat funcţia de premier şi pe cea de Preşedinte s-au deteriorat în urma unor interese politice diferite, care au determinat conflicte politice puternice (vezi demisia lui Petre Roman ca urmare a celei de-a patra mineriade - septembrie 1991).

Însă, oricât de mare ar fi fost influenţa Preşedintelui în numirea prim-ministrului şi în formarea Guvernului, partidele politice parlamentare au păstrat întotdeauna un control asupra Guvernului. Au existat situaţii în care Preşedinţii aleşi, pentru a linişti partidele politice şi pentru a gestiona situaţiile de criză politică acută au acceptat prim-miniştri independenţi (Stolojan în 1991, Văcăroiu în 1992, Isărescu în 1999).

În plus, în octombrie 2009 a trecut prima moţiune de cenzură împotriva unui Guvern, cea mai dură formă de sancţiune politică pe care o poate aplica Parlamentul executivului. Propunerile ulteriorare de candidaţi la funcţia de prim-ministru făcute de Preşedinte nu au fost acceptate de Parlament (Lucian Croitoru nu a primit votul de încredere din partea Parlamentului, iar Liviu Negoiţă şi-a depus mandatul după alegerile prezidenţiale pentru a fi înlocuit cu Emil Boc).

Lăsând la o parte aceste excepţii, regula numirii unui prim – ministru a fost apartenenţa sa la partidul sau alianţa care l-a sprijinit pe Preşedintele ales în campania pentru alegerile prezidenţiale.

Astfel, Petre Roman, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Adrian Năstase, Popescu Tăriceanu şi Emil Boc făceau parte din partidul politic sau formaţiunea politică (alianţă electorală) care au sprijinit candidatura Preşedintelui ales de către cetăţeni. Premierii au primit atât încrederea Preşedintelui ales prin numirea lor drept candidaţi la funcţia de prim-minisru, cât şi votul de încredere al majorităţii parlamentare formate în jurul formaţiunilor politice din care făceau parte.

Alegerile prezidenţiale - cele mai importante alegeri din România

Alegerile prezidenţiale au fost şi sunt cele mai importante alegeri din România întrucât rolul politic al Preşedintelui României este foarte mare, rezultat unui cumul de factori care s-au manifestat începând cu primele zile ale noului regim democratic românesc: 
1. De la bun început (1990), liderul politic cel mai influent şi cel mai vizibil a fost votat cu o majoritate covârşitoare în funcţia de Preşedinte al României. Cu toate că prerogativele constituţionale nu sunt foarte mari, legitimitatea populară şi interesul cetăţenilor pentru acest tip de alegeri a transformat alegerile prezidenţiale în punctul terminus al conflictelor politice.
2. Ulterior, la funcţia de Preşedinte au candidat liderii cei mai vizibili şi cei mai puternici (politic) ai partidelor politice din România. Este o regulă nescrisă ca preşedinţii partidelor politice să îşi asume lupta pentru Preşedinţia României. Automat, aceste alegeri devin the heat point al conflictelor politice dintre formaţiunile politice.
3. Resursele partidelor (financiare, umane, materiale) sunt utilizate la maximum.
4. Modificarea duratei mandatului Preşedintelui României de la patru la cinci ani a sporit importanţa acestei funcţii în formarea majorităţilor parlamentare şi în alcătuirea Guvernului. Prerogativa constituţională pe care o are Preşedintele României de a numi candidatul la funcţia de prim-ministru, dublată de existenţa unui sistem de partide cu trei partide mari, care acoperă aproximativ 90% din mandatele parlamentarilor, accentuează influenţa pe care Preşedintele o are în numirea Guvernului. Practic, Preşedintele poate să forţeze formarea coaliţiilor şi poate să le destrame. Rolul politic şi influenţa pe scena politică a Preşedintelui este mult mai mare decât suma prerogativelor sale constituţionale formale.
5. În perioada 2005 – 2009, Curtea Constituţională, judecând mai multe conflicte juridice de natură constituţională, precum şi o serie de contestaţii cu privire la organizarea şi desfăşurarea referendumurilor consultative iniţiate de Preşedintele României a recunoscut Preşedintelui României o serie de prerogative care nu sunt expres prevăzute de Constituţie:
a. Refuzul motivat, o singură dată, de a numi în funcţie un ministru la propunerea prim-ministrului.
b. Posibilitatea de a iniţia şi organiza un referendum în aceeaşi zi cu alegerile (indiferent de natura lor) – vezi cazul 2007 (referendum pentru uninominal şi alegeri pentru Parlamentul European) şi 2009 (primul tur al alegerilor prezidenţiale şi referendum pentru un Parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la maximum 300).
c. Posibilitatea ca unele hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile să nu fie opozabile Preşedintelui României şi posibilitatea pentru Preşedintele României de a sesiza Curtea Constituţională cu conflicte juridice de natură constituţională (posibilitate pe care Preşedintele Băsescu a utilizat-o în raporturile cu puterea judecătorească).¹⁶
6. Prin atribuţiile sale, Preşedintele are o poziţie privilegiată putând lansa teme pe care ulterior să le controleze (de ex.: tema modificării Constituţiei, tema reformei statului, a Parlamentului unicameral, etc.)

Modificarea mandatului Preşedintelui României de la patru la cinci ani

În 2003, prin Legea de revizuire a Constituţiei¹⁷, mandatul Preşedintelui României a fost modificat, de la patru la cinci ani, în timp ce mandatul parlamentarilor (senatori şi deputaţi) a rămas nemodificat (patru ani).

În dezbaterile parlamentare cu privire la votarea legii de revizuire a Constituţiei, amendamentul la propunerea de modificare a mandatului Preşedintelui de la patru la cinci ani a fost respins la vot de către senatori.

Principalele argumente în favoarea unui mandat de cinci ani pentru Preşedintele României au vizat continuitatea vieţii politice astfel încât, în momentele de campanie electorală, autorităţile publice să nu fie complet şi total implicate în confruntarea politică, dar mai ales decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile parlamentare în scopul de a pune în evidenţă ofertele şi programele partidelor electorale prin separarea lor de candidaturile prezidenţiale, care au transferat interesul de la partidele politice la imaginea candidaţilor prezidenţiabili şi temele campaniei prezidenţiale¹⁸.

Efectele acestei modificări au depăşit cu mult intenţiile iniţiale ale celor care au propus-o. Începând cu alegerile prezidenţiale din 2004, instituţia Preşedinţiei a devenit din ce în ce mai puternică, iar alegerile prezidenţiale au determinat într-o măsură mult mai evidentă atât formarea majorităţilor în Parlament, precum şi constituirea guvernelor.

Controverse şi probleme

Modificarea mandatului Preşedintelui nu a condus la creşterea importanţei alegerilor parlamentare. Prezenţa la vot a scăzut constant începând cu primele alegeri din mai 1990 cu privire la toate tipurile de alegeri. Totuşi, la alegerile parlamentare din 2008 s-a înregistrat o prezenţa la vot mult mai mică decât la alegerile prezidenţiale din 2009, ceea ce indică o mai mare atractivitate pentru alegerile prezidenţiale. Or, cu cât prezenţa la vot este mai mare cu atât influenţa politică a celui ales este mai mare.

Prezenţa la vot la alegerile din noiembrie 2008 a fost de 39,20% (7.238.871 alegători s-au prezentat la urne din 18.464.274 înscrişi pe listele electorale; 6.886.794 voturi valabil exprimate pentru Camera Deputaţilor), în timp ce prezenţa la vot la alegerile prezidenţiale din 2009 a fost de 54,37% în primul tur (9.946.748 prezenţi la urne din 18.293.277 alegători înscrişi pe listele electorale; 9.718.840 voturi valabil exprimate) şi 58,02% în turul II (10.620.116 prezenţi la urne din 18.303.224 alegători înscrişi pe liste; 10.481.568 voturi valabil exprimate).  

Totuşi, privind comparativ, prezenţa la vot pentru alegerile prezidenţiale din 2009 a fost mai scăzută decât prezenţa la vot în alte runde de alegeri prezidenţiale (vezi Tabelele 1 şi 2).

De obicei, candidatul la alegerile prezidenţiale a obţinut mai mult decât formaţiunea care l-a sprijinit şi care a prezentat o listă de candidaţi proprii la alegerile parlamentare (Iliescu în 1990 faţă de FSN, Iliescu în 1992 faţă de FDSN, Iliescu în 1996 faţă de PDSR, Iliescu în 2000 faţă de PDSR, Adrian Năstase şi Traian Băsescu în 2004 faţă de U.N. PSD+PUR şi Alianţa D.A. PNL – PD). Singura excepţie a fost Emil Constantinescu în 1996, care, în turul I al alegerilor prezidenţiale a obţinut mai puţine voturi decât CDR în alegerile parlamentare.

În ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale din 2009, din cauza unei prezenţe la vot ridicate, Mircea Geoană şi Traian Băsescu au obţinut un număr absolut de voturi mai mare decât cel obţinut de candidaţii PSD şi PD-L la alegerile parlamentare din 2008. Din punct de vedere procentual, însă, Mircea Geoană a fost sub procentul obţinut de PSD la alegerile parlamentare, iar Traian Băsescu a obţinut aproximativ acelaşi procent ca şi candidaţii PD-L la alegerile uninominale din 2008 (vezi Tabelele 1 şi 2). 

Trecerea de la sistemul de vot proporţional pe listă la sistemul uninominal mixt a scăzut importanţa campaniei unitare la nivel naţional a partidelor politice, în timp ce programele şi ofertele partidelor au fost adaptate la nivel local, în funcţie de specificul fiecărui colegiu şi de personalitatea fiecărui candidat. Practic, argumentul cu privire la necesitatea scoaterii alegerilor parlamentare de sub influenţa alegerilor prezidenţiale, dublat de adoptarea sistemului de vot uninominal mixt, a avut ca efect scăderea mizei naţionale a campaniei electorale a partidelor politice. 

Preşedintele în funcţie a putut să influenţeze formarea coaliţiei PD-L – PSD şi numirea în fruntea Guvernului a unui prim-ministru obedient. Ulterior, criza politică determinată de revocarea ministrului PSD Nica prin decret al Preşedintelui la propunerea prim-ministrului Emil Boc a dovedit că Preşedintele poate influenţa nu numai formarea majorităţilor şi a coaliţiilor executive şi legislative, ci şi ruperea acestora.

De altfel, acţiunile politice care s-au desfăşurat după alegerile parlamentare din 2008 au fost subsumate logicii campaniei electorale pentru alegerea Preşedintelui, ceea ce a stimulat crizele politice şi constituţionale ale anului 2009. 

Toţi Preşedinţii postcomunişti s-au implicat în jocurile politice ale partidelor parlamentare încercând să acumuleze cât mai multă putere, ceea ce a contribuit la creşterea constantă a importanţei acestei instituţii. Această influenţă sporită a Preşedintelui în viaţa politică nu are o acoperire în prerogativele formale oferite de Constituţie, ceea ce a determinat apariţia numeroaselor conflicte intraexecutive, dar şi a conflictelor dintre puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Practic, preşedinţii postcomunişti au încercat să îşi maximizeze resursele de putere pe care le acorda Constituţia, iar în această încercare au inventat subterfugii politice şi constituţionale care au condus la un dezechilibru al sistemului de checks and balances.

În ceea ce priveşte mandatul egal de patru ani pentru Preşedinte şi parlamentari, acesta asigura o mai mare predictibilitate cu privire la acţiunile politice ale Preşedintelui şi ale partidelor parlamentare, precum şi o importanţă politică şi electorală mai mare pentru alegerile parlamentare în raport cu turul II al alegerilor prezidenţiale. Chiar dacă unic în istoria alegerilor prezidenţiale, putem lua ca exemplu turul II al alegerilor din 1996, când Emil Constantinescu, candidatul formaţiunii care a obţinut locul I în alegerile parlamentare (CDR în 1996), a câştigat alegerile în faţa lui Ion Iliescu care obţinuse cel mai mare număr de voturi în turul I al alegerilor prezidenţiale.

Bineînţeles, nu vom face aici o analiză a contextului instituţional, politic, social, economic în care s-a produs prima alternanţă la putere şi nici a factorilor extrem de complecşi care au generat ascensiunea şi decăderea CDR¹⁹. Facem doar o serie de constatări pe baza rezultatelor comparate dintre alegerile prezidenţiale şi parlamentare din România postcomunistă, coroborate cu dispoziţiile constituţionale care reglementează formarea Guvernului.

În plus, formaţiunea care se afla la putere, precum şi Preşedintele ales din partea formaţiunii respective puteau fi ţinuţi responsabili împreună pentru modul în care au guvernat în mandatul lor. Acesta era unul dintre efectele mandatului de patru ani comun pentru Preşedinte şi parlamentari, care a condus la cele trei mari alternanţe la putere din 1996, 2000 şi 2004.

Nu în ultimul rând, există riscul coabitării (preşedintele reprezintă o anumită formaţiune politică, iar prim-ministrul reprezintă o altă formaţiune politică, situaţie care poate genera conflicte puternice de natură politică cu efecte asupra stabilităţii şi eficienţei guvernamentale).

Spre deosebire de alegerile parlamentare şi prezidenţiale care se desfăşurau în acelaşi moment, alegerile prezidenţiale decalate din noiembrie – decembrie 2009 marchează o nouă creştere a influenţei Preşedintelui în formarea Guvernului şi în determinarea unor noi majorităţi parlamentare, tendinţă care nu se încadrează în spiritul Constituţiei şi care a accelerat ruperea echilibrului dintre cele trei puteri ale statului.

BOGDAN DIMA - Doctorand Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti, Managing partner DDHM Strategic Consulting Group.

 sus