CUPRINS nr. 143

ARHIVA

Editorial


Prezidenţialismul romānesc şi alegerile.
De la Iliescu la Băsescu
 

DAN PAVEL

Absract:
The Romanian post-communist political system is somehow vicious; it has been gradually moulded as to allow the president’s executive powers to overrule the Constitution and the laws in force. Eventually, the presidential powers came out a lot larger and stronger than normally allowed by any coherent democracy. In other words, there has always been a breach in deterring the action of the bicephalous executive power. Still, there have also been constant attempts, sometimes successful, sometimes not, to “contain” this power, often employed in an abusive manner.

Keywords: political system, executive power, democracy, president

 

Īn sistemul politic postcomunist din Romānia, puterea prezidenţială a fost īntotdeauna (şi rămīne) mai mare decīt o permiteau cadrul formal-constituţional şi legile existente. Este o putere mai mare şi mai incontrolabilă decīt este normal īntr-o democraţie. Cu alte cuvinte, limitarea democratică a acestei părţi a puterii executive bicefale a fost īntotdeauna deficitară. Ceea ce nu īnseamnă că nu au fost şi īncercări, uneori reuşite, de a „conţine” o putere manifestată adesea abuziv. Tentativele de limitare suplimentară a puterii executive prezidenţiale s-au īnscris pīnă acum īn cīteva categorii:
• sortite eşecului, de cele mai multe ori;
• prea timide, prea adesea, īn ciuda unor contexte favorabile;
• tentative reuşite, punctuale, de limitare constituţională şi/sau legală a puterii preşedintelui;1
• tentative radicale de limitare a puterii prezidenţiale, īnsă personalizate, partizanale, de punere la punct a preşedintelui, prin proceduri parlamentare.2

Principiul democratic check-and-balances a fost pus de la bun īnceput sub semnul īntrebării īn Romānia postcomunistă, datorită istoriei instituţiei prezidenţiale şi mai ales modului īn care ea a īnceput să funcţioneze – „momentul 0” al democraţiei. Prestigiul, influenţa, autoritatea şi puterea „părintelui fondator” al republicii postcomuniste, Ion Iliescu, erau imense şi deja consolidate īnaintea votării primei Constituţii democratice, cea din 1991. Īn mare parte, ele au fost cīştigate īn timpul evenimentelor cu efecte revoluţionare din decembrie 1989. Iar victoria din primul tur obţinută de Iliescu īn alegerile prezidenţiale din mai 1990, cīnd a obţinut 85% din voturile celor prezenţi la vot, īn condiţiile unor alegeri care au reprezentat recordul absolut de participare electorală din postcomunism, au consolidat şi mai mult puterea respectivei instituţii, prin īntărirea puterii personale a „preşedintelui fondator”. Constituţia din 1991 nu a făcut decīt să consfinţească ceea ce Iliescu obţinuse deja şi să păstreze anumite aspecte ale puterii sale īntr-o asemenea ambiguitate īncīt să nu poată fi controlate. Iar exemplul cel mai flagrant este cel al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), de fapt un „al doilea guvern”, la dispoziţie Preşedintelui, care īl convoacă la Palatul Cotroceni şi la care succesoriii lui Iliescu nu au renunţat. Chiar dacă ulterior, toate aceste avantajate au părut a se diminua, totuşi influenţa, autoritatea şi puterea preşedinţilor care l-au urmat sau l-au precedat pe Iliescu au depăşit mereu cadrul legal-constituţional.

Aparent, singura excepţie de la regulă a fost preşedintele Emil Constantinescu. Īn ciuda faptului că a rămas īn memoria colectivă drept un lider „slab” (ori „mai slab” decīt ceilalţi preşedinţi), totuşi fostul Rector al Universităţii Bucureşti a condus Romānia cu mīnă forte şi şi-a impus punctele de vedere ori opţiunile īn situaţiile cruciale, de care ulterior s-a cam uitat. Cīnd īi comparăm pe cei trei preşedinţi de pīnă acum, nu trebuie să uităm că deşi a stat cel mai puţin la putere, Constantinescu s-a confruntat cu cele mai puternice provocări economice, politice (naţionale şi internaţionale), cărora le-a făcut faţă cu riscul de a nu-şi mai asuma şi provocarea ultimă, cea electorală, pentru un al doilea mandat. Spre deosebire de Iliescu şi Băsescu, Constantinescu nu s-a agăţat de putere şi nici nu şi-a pregătit campania electorală de preşedinte īn funcţie astfel īncīt să se autofavorizeze pentru a cīştiga un nou mandat, cu toate că avea mijloace suficiente la īndemīnă.

Una dintre prejudecăţile cu privire la importanţa alegerilor prezidenţiale provine din atribuirea de legitimitate funcţiei alese prin voturile cele mai multe ale cetăţenilor. Legititimatea prin vot este una minimală şi se leagă strict de momentul alegerii, precum şi de consecinţele votului pentru ocuparea funcţiei respective, fără a conferi ulterior vreun drept de abuz asupra puterii. Şi Adolf Hitler a avut legitimitatea votului. Era īnsă o legitimitate limitată. Dacă legitimitatea ar proveni exclusiv din numărul de voturi şi din obţinerea unei majorităţi, ar īnsemna să īngropăm democraţia chiar īnainte de a se naşte. Altminteri, democraţia se īngroapă singură, treptat, īn timp, chiar prin contribuţia directă şi nepreţuită a celor aleşi cu cel mai mare număr de voturi.

Limitarea puterii prezidenţiale a fost un eşec al primelor două decenii de tentative de democratizare a Romāniei. Nu a fost un eşec izolat. A fost un caz particular al tentativei eşuate de limitare a puterii executive īn general. Aceste eşecuri repetate sīnt simptome clare ale deficienţei democratice. Dezechilibrul şi subordonarea puterilor īn stat este o caracteristică structurală a sistemului politic romānesc, care din această cauză este īncă departe de a fi o democraţie consolidată şi un stat de drept3. Una dintre misiunile generaţiilor prezente şi viitoare de politicieni şi militanţi civici care cred īn democraţie este să găsească soluţii procedurale, instituţionale, constituţionale, legale pentru limitarea puteriii şi influenţei preşedinţilor Romāniei. Ea trebuie să se desfăşoare concomitent şi īntr-un efort conjugat cu acela de găsire a soluţiilor pentru limitarea puterii executive īn general, ale cărei influenţe exagerate le-am analizat īn alte texte.

Imperativul democratizării nu coincide īnsă cu „planurile” politicienilor, īn frunte cu fostul preşedinte Băsescu, reales īn funcţie tocmai datorită agendei sale de īntărire a puterii prezidenţiale şi de subminare a democraţiei. Preocupat de „reformarea statului”, fostul şi actualul preşedinte tratează instituţiile democraţiei drept „obstacole” īn calea planurilor sale. Cel mai elocvent exemplu este cel al Parlamentului, pe care vrea să-l reducă de la forma sa bicamerală, imperfectă şi perfectibilă, la o formă unicamerală, o instituţie condusă de un subordonat provenit de preferinţă din propriul partid şi pe care să o poată dizolva cu uşurinţă. Pīnă se vor lămuri lucrurile cu privire la intenţiile schimbătoare ale politicienilor, analiza funcţionării puterii prezidenţiale trebuie să se bazeze pe faptele şi acţiunile certe, empiric testabile. Iar demersul comparativ ne poate ajuta.

Analiza comparată este un demers necesar („la puterea a doua”) īntr-o cultură politică din care criteriile şi standardele sīnt personalizate, relativizate sau chiar eliminate. Comparaţia dintre preşedinţi nu ar trebuie să fie un demers strict personalizat, chiar dacă unii dintre noi īi cunosc direct pe respectivii cetăţeni aleşi, iar alţii nu i-au văzut niciodată de aproape, ceea ce nu-i īmpiedică să le atribuie calităţi sau defecte inexistente. Dincolo de interesul pentru personajele politice care au fost la un moment dat candidaţi la preşedinţia Romāniei, iar o parte dintre ele chiar au ocupat postul respectiv, miza instituţională se leag㠖 la un prim nivel - de īnţelegerea mutaţiilor care s-au petrecut la nivelul puterii executive. La nivel mai profund, miza analizei instituţionale este īnţelegerea acestor mutaţii īn cadrul procesului democratizării. Un asemenea demers a īncercat (şi a reuşit) Richard Neustadt īn America postbelică, concentrīndu-se asupra puterii prezidenţiale, aşa cum a fost ea exercitată vreme de o jumătate de secol de către „omul cel mai puternic din lume”.4 Chiar dacă īn cazul Romāniei „materialul empiric” pentru un asemenea demers este īncă subţire, īn sensul că s-au succedat pīnă acum la putere doar trei preşedinţi, iar ultimul abia şi-a īnceput al doilea mandat, analiza trebuie īncepută. Precum īn politică, şi īn analiza politică este crucial „de unde” īncepe demersul şi „cum”. Īn caz c㠄se īncepe cu īnceputul”, cum spune un automatism verbal, nu este tot una dacă se ia īn considerare īntīietatea logică ori cea cronologică. Ele coincid rareori. Abordarea sincronică a sistemului ne permite să observăm că importanţa exagerată acordată Preşedinţiei īntr-o ţară precum Romānia nu vine din respectul faţă de instituţia īn sine, ci provine din personalizarea funcţiei. Īn general, importanţa exagerată acordată de către presă unui subiect nu este sinonimă cu īncrederea. Īn particular, importanţa acordată preşedinţiei Romāniei nu a fost niciodată sinonimă cu īncrederea īn respectiva instituţie. Īn republica postcomunistă, contribuţia preşedinţilor la democratizarea ţării şi la instaurarea statului de drept a fost cu mult mai modestă decīt ar fi permis-o influenţa, autoritatea şi puterea exagerată a deţinătorului postului respectiv. Chiar dacă am avut pīnă acum trei ocupanţi ai postului extrem de diferiţi ca persoane, există o constantă unificatoare a activităţii acestora: acţiunea īn beneficiul forţelor ori actorilor individuali sau colectivi care i-au propulsat la putere, partidele, coaliţiile, grupurile de interese, clanurile, „la famiglia”, eventual „camarila”, oligarhii (denumiţi mai nou „moguli”), uneori asociaţii ale societăţii civile, grupuri de presă.

Toţi factorii enumeraţi mai sus au fost vizibili īn campaniile electorale prezidenţiale din ultimele două decenii. De aceea, alegerile prezidenţiale şi consecinţele acestora au avut o semnificaţie modestă din punctul de vedere al efectelor instituţionale ale exercitării īn sine a puterii prezidenţiale. Spre deosebire de alegerile parlamentare şi de exercitatea puterii la nivelul legislativ ori la nivelul guvernelor de pīnă acum, unde abordarea de tip „policy-oriented” a partidelor a echilibrat abordarea de tip „office-seeking”, alegerile prezidenţiale şi exercitarea puterii prezidenţiale au fost orientate predominant către o abordare de tip „office-seeking” (şi „office-keeping”). Lupta şi campaniile electorale prezidenţiale autohtone s-au īnscris fără excepţie īn categoria politicii de tip „office-seeking” / ”office-keeping”, pentru că lupta pentru obţinerea şi menţinerea funcţiei de Preşedinte al Romāniei a īnsemnat preponderent lupta pentru controlul resurselor şi funcţiilor īn stat5. De aceea, agenda democratizării instituţiilor şi reformei statului de drept a avut un rol marginal.

Obţinerea funcţiei de Preşedinte al Romāniei a īnsemnat dobīndirea cheii pentru controlului total al statului, care īnsemna controlul guvernului, ministerelor, agenţiilor guvernamentale, administraţiei centrale şi locale, economiei de stat, controlul bugetului de stat şi a distribuirii/redistribuirii resurselor către clientela economică, dar şi către masele de manevră electorală, controlul serviciilor secrete, armatei şi diplomaţiei, controlul Parlamentului şi justiţiei, „celelalte” două puteri īn stat, de fapt ambele subordonate partidului aflat la guvernare şi preşedintelui ţării. Desemnarea primului ministru, selectarea miniştrilor şi a celorlalţi birocraţi superiori, numirea şefilor serviciilor secrete, a magistraţilor cheie din puterea judecătorească, a diplomaţilor şi generalilor īn funcţiile din armată, servicii secrete, poliţie, jandarmerie, precum şi a altor demnitari īn stat, au fost şi au rămas prerogativele (directe sau indirecte, legale sau paralegale) ale şefului statului, care confirmă dimensiunea „office-seeking” a instituţiei respective īn sistemul nostru politic. Ion Iliescu a inaugurat şi consacrat modelul Conducătorului Absolut al regimului postcomunist, cel de care depindea īntregul proces de controlare a resurselor economice şi de autoritate a statului, care a permis fie privatizările strategice scandaloase, care la rīndul lor au facilitat apariţia marilor averi postcomuniste, fie menţinerea īn viaţă a unor domenii şi activităţi economice complet nerentabile, ambele făcute īn beneficiul noii oligarhii politico-economice, compuse din foştii nomenclaturişti, foştii securişti, foştii birocraţi comunişti din administraţia centrală şi din economia socialistă, care alcătuiau „rezerva de cadre” a fesenismului, cărora şi se adăugau marii oportuniştii politici şi economici ai schimbării regimului politic, īn frunte cu aşa-zişii „revoluţionari”, dar şi „oamenii de iniţiativ㔠capabili să īncalce orice reguli pentru a se īmbogăţi rapid din „afaceri protejate” cu statul.

Ca principiu analitic, puterea unui preşedinte este potenţată īntr-un mod nedeterminat īntr-un sistem politic īn care principiul separării puterilor īn stat este deficitar sau chiar nu funcţionează. Spre deosebire de Constantinescu, care deseori a declarat că nu este treaba lui de a se amesteca īn chestiunile puterii judecătoreşti şi ale puterii legislative, Iliescu şi Băsescu nu au avut asemenea reţineri. Cei doi au acţionat īnsă diferit: Iliescu a avut iniţial la dispoziţie o putere aparent nelimitată, din care a pierdut puţin cīte puţin; Băsescu s-a luptat īmpotriva „pericolului” ca Adrian Năstase să devină un al doilea Iliescu, dar cīnd a ajuns la putere şi-a mărit treptat influenţa şi autoritatea, īncercīnd īn permanenţă să controleze tot mai mult din executiv, legislativ şi juridic.

Īn toate campaniile electorale prezidenţiale, din 1990 pīnă īn 2009, au fost vehiculate temele luptei politice īmpotriva controlului absolut al resurselor şi al funcţiilor, distribuite şi redistribuite de şeful executivului din Palatul Cotroceni. Īn general, aceste teme au fost şi sīnt vehiculate de către politicienii din opoziţie. Cīnd ajung la putere, discursul lor se schimbă, iar lupta pe care au dus-o este dată uitării. Īn campania din 2009, lupta īmpotriva dominaţiei lui Băsescu a căpătat şi accente mai personale, datorită faptului că acesta īşi promovase īn mod vizibil familia şi „apropiaţii”, fie īn Parlamentul European, fie īn Guvernul Romāniei (cazurile EBA/Elena Băsescu şi Elena Udrea fiind doar cele mai vizibile), īncercīnd să mascheze această politică de clan prin promovarea unui mesaj reformist, democratic. Modul īn care s-a produs controlul resurselor şi funcţiilor ori reīmpărţirea acestora, după fiecare campanie de alegeri prezidenţiale, īn particular după fiecare „alternanţă guvernamentală”, poate fi urmărit īn mod cvasiriguros, pentru că s-a făcut evident, chiar dacă nu neapărat transparent. Selectarea cadrelor de către partide, iar īn particular de către şeful suprem al partidelor sau coaliţiilor ajunse la putere, devenit şi şeful statului, este un subiect de sine stătător. Materialul documentar este imens, dar nu mă voi apleca asupra lui, fiind convins că sīnt o mulţime de „cercetători” interesaţi de subiect şi care pot ţine seama de ipotezele de arheologie a temei enunţate aici. O sugestie suplimentară cu privire la subiect este legată de urmărirea legăturilor īntre finanţarea campaniilor electorale prezidenţiale şi mecanismele de asigurare a caracterului de „supreme office-seeking power” al Preşedinţiei Romāniei, mai ales ale surselor neoficiale de bani şi ale cheltuielilor nedeclarate şi nelegale ori chiar ilegale. Conexiunile dintre aceste fenomene s-au manifestat printr-un fel de principiu al vaselor comunicante. Cei care manevrau „sistemul de ecluze” dintre aceste domenii au fost personaje din rezerva de cadre fesenistă a lui Ion Iliescu, care includea liste „interminabile”, folosite inclusiv de forţele care s-au īntors īmpotriva celui care īi promovase, şeful suprem, īn războiul lor de control al resurselor şi funcţiilor (dintre care unele personaje sīnt de notorietate publică, vezi cazurile unor politicieni precum Roman, Meleşcanu, Stolojan, Băsescu şi „echipele” lor).

Campania prezidenţială din 2009 le-a părut multora teribilă, dar aparenţele sīnt īnşelătoare. Sīnt mai multe criterii care pot fi utilizate. Īn primul rīnd, criteriul mizei politice, care īntr-o democraţie se măsoară mai īntīi prin indicatorii de consolidare a instituţiilor democratice. Se poate uşor demonstra despre campania prezidenţială din 2009 că a fost cu mult sub tensiunea campaniilor electorale prezidenţiale din 1990, 1992, 1996, 2000 sau 2004, cīnd mizele politice au fost incomparabil mai ridicate, iar democraţia era pusă şi mai tare „īntre paranteze”. Cine se īndoieşte de acest lucru trebuie să reconstituie contextul politic al fiecăreia dintre campaniile de mai sus, să vadă care erau principalii candidaţi şi ce forţe reprezentau ei, capacitatea de mobilizare a acestora, temele de precampanie şi cele de campanie, care erau clivajele politice din respectivele perioade, precum şi care au fost consecinţele respectivelor alegeri.6 Chiar dacă Ion Iliescu a cīştigat detaşat alegerile din 1990, cu un sprijin popular covīrşitor (85%), alegerea sa a īnsemnat cea mai mare īnfrīngere pentru democraţie. Alegerile din acel an reprezintă un exemplu clar cu privire la modul īn care legitimitatea politică nu trebuie să fie legată strict de numărul de voturi obţinute de un politician ales. „Părintele fondator” al FSN s-a confruntat atunci cu cea mai teribilă contestare a sa, nu doar direct, īn campania electorală, unde contracandidaţii săi Ion Raţiu şi Radu Cāmpeanu (veniţi de la Londra şi Paris) au explicat degeaba alegătorilor ce reprezenta liderul FSN, dar şi indirect, din partea liderului informal al opoziţiei, Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD, precum şi din partea manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii, care era purtătoarea ethosului „Proclamaţiei de la Timişoara”.7 Īn 1990 s-au jucat toate mizele cruciale pentru despărţirea de comunism şi democratizare, iar actorii şi forţele democratice au pierdut. Sīnt mulţi cei care n-au īnţeles nici atunci, nici acum, faptul că alegerea lui Iliescu cu un sprijin popular atīt de masiv a īnsemnat sfīrşitul oricăror acţiuni hotărīte de despărţire de trecutul comunist (de la legea lustraţiei şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică pīnă la condamnare comunismului ca regim criminal şi „procesul comunismului”). Or, şansele de a rezolva principial, corect, asemenea probleme legate de trecut ţin de rapiditatea lor, de tratarea lor la timp, īn primii doi ani după schimbarea de regim politic. Cu cīt se desfăşoară mai tīrziu, cu atīt sīnt mai inutile, mai nedrepte şi mai dăunătoare. Ceea ce Iliescu trebuia să facă şi nu a făcut īntre 1989 şi 1992 a īncercat să facă Băsescu, după 2004.

Īn campaniile electorale din 1992 s-a declanşat īnceputul procesului īndelungat al răsturnării raporturilor de forţe. Neputincioase īn lupta cu un preşedinte „iubit de popor” şi cu partidul hegemonic condus de acesta, pe 26 noiembrie 1991, 14 partide şi organizaţii ale societăţii civile (cele trei „partide istorice”, plus noile formaţiuni politice, inclusiv UDMR), s-au unit pentru a forma Convenţia Democratică (ulterior, din Romānia), avīnd drept simbol „cheia”, iar ca lider informal şi formal pe Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD.8 A fost o teribilă īncleştare, pentru care s-a luptat „tranşee cu tranşee”, localitate cu localitate, judeţ cu judeţ, iar īn 1992 au fost cucerite primele mari oraşe, iar Iliescu a fost forţat să dispute turul al doilea al prezidenţialelor cu Emil Constantinescu, candidatul CDR. Lupta pentru funcţia de Preşedinte al Romāniei a devenit decisivă, pentru că semnifica lupta disproporţionată īntre un lider charismatic, populist, susţinut de „popor”, şi un lider al forţelor democratice, care au luptat din greu pentru „a īntoarce” mentalităţile unui electorat care īnvăţa să recunoască valorile democraţiei īntr-un ritm extrem de lent, dar şi extrem de vizibil. Miza politică şi democratică a īnlăturării de la putere a lui Iliescu şi a FSN/FDSN, organizatorii celor patru „mineriade”, era covīrşitoare. Era o miză care se lega de continuarea democratizării Romāniei, apropierea de NATO şi UE, tranziţia către capitalism şi statul de drept, ş.a.m.d., dominīnd atīt alegerile din 1992, cīt şi pe acelea din 1996. Iar incredibilul s-a produs. Miza politică şi democratică a alegerilor din 1996, cīnd CDR a cīştigat toate alegerile (locale, parlamentare, prezidenţiale) şi s-a produs „prima alternanţă guvernamentală”, a fost recunoscută pe plan internaţional, iar victoria forţelor democratice a fost salutată ca atare.

La vremea respectivă, unul dintre cele mai controversate subiecte politice era acela al mandatelor de preşedinte şi candidaturilor preşedintelui īn funcţie Ion Iliescu, care părea „de neīnlocuit”. Or, Iliescu condusese FSN-ul şi Romānia, cu un „mandat revoluţionar”, īntre 22 decembrie 1989 şi mai 1990, ceea ce i-a conferit o legitimitate de tip special; obţinuse un al doilea mandat prin alegerile din „Duminica Orbului”, pentru perioada 1990-1992, precum şi un al treilea mandat pentru perioada 1992-1996. Datorită faptului că noua Constituţie, care limita numărul de mandate la două, fusese adoptată īn 1991, Iliescu a considerat că primul său mandat „constituţional” a fost cel din perioada 1992-1996, iar īn 1996 candida pentru cel de-al doilea mandat. Or, forţele opoziţiei contestau vehement această numărătoare caragialescă. Vehement şi inutil, pentru că justiţia īi dăduse mereu dreptate preşedintelui īn funcţie al Romāniei. Īn primele două sau trei mandate, Iliescu nominalizase īn funcţie trei premieri: Petre Roman, un politician inventat de şeful statului, de profesie inginer, dintr-o familie de militanţi comunişti, de tradiţie cominternistă, care fusese de două ori desemnat pentru respectiva funcţie, cu toate că nu avea nici o calificare politică pentru funcţia respectivă, prima dată īn decembrie 1989, a doua oară īn mai 1990; Theodor Stolojan, un tehnocrat comunist din domeniul finanţelor, recuperat pentru rezerva de cadre a fesenismului, pentru a-l īnlocui pe fostul premier (ingratul Roman, eliminat de la putere printr-o mineriadă) şi a organiza alegerile din 1992; Nicolae Văcăroiu, din acelaşi domeniu şi aceeaşi rezervă de cadre ca şi precedentul, primul premier cu un mandat integral, de patru ani, pe timpul căruia au fost tergiversate marile şi indispensabilele reforme, s-a acumulat un deficit economic imens şi s-au pus desăvīrşit reţelele noii oligarhii clientelare.

Coşmarul puterii lui Iliescu şi a formaţiunii hegemonice conduse de el (care şi-a schimbat īn această perioadă denumirea din Frontul Salvării Naţionale īn FDSN, PDSR, PSD) a părut a se fi īncheiat īn 1996, prin venirea la putere a „coaliţiei celor trei coaliţii”, compusă din CDR, USD (compusă din două partide membre ale Internaţionalei Socialiste – PSDR şi schismaticul PD, rupt din FSN) şi UDMR. Convenţia Democratică fusese īnsă pregătită doar pentru prima dintre misiunile autoasumate (īnlăturarea de la putere a FSN/PDSR şi a lui Iliescu), dar nu şi pentru păstrarea şi gestionarea puterii. Preluarea puterii de la partidul hegemonic şi Iliescu nu a fost deloc simplă, iar numeroasele partide componente ale coaliţiei au īncercat să-şi īmpartă resursele care stătuseră pīnă atunci doar la dispoziţia partidului hegemonic. Luptele pentru resurse şi cramponarea de putere a principalelor partide de guvernămīnt au avut darul de a menţine coaliţia vreme de patru ani, dar şi de a o submina. Noul preşedinte Constantinescu a ratat ocazia unei reforme constituţionale, devenind īn schimb vulnerabil electoral, īn ciuda politicii sale curajoase faţă de intervenţia NATO īn Kosovo, precum şi faţă de provocările celor două mineriade care au ameninţat nu doar puterea, ci chiar democraţia. Noua putere a avut o serie de realizări remarcabile, īnsă erorile comise de Convenţie şi Emil Constantinescu au atīrnat mai greu īn percepţia publică, şi i-au adus īnapoi la putere pe Iliescu şi PDSR-ul său, fără ca aceştia să fi avut merite deosebite. Ca urmare a retragerii din cursă a preşedintelui Constantinescu, īn turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2000 s-au confruntat veşnicul Ion Iliescu şi liderul populisto-extremist Corneliu Vadim Tudor, senator şi preşedintele Partidului Romānia Mare. Acesta din urmă īi băgase īn sperieţi pe foştii susţinători democratici ai CDR, astfel īncīt īn turul al doilea mulţi dintre foştii adversari ai lui Iliescu au ajuns să-l voteze pe acesta, īn conformitate cu teoria opţiunii pentru răul cel mai mic. Toţi aceia au uitat să mai numere candidaturile şi mandatele lui Iliescu. Prin reīntoarcerea la putere a lui Iliescu şi a PDSR s-a consumat ceea ce Huntington numeşte „the two turnover test” („testul dublei alternanţe”).

Din nou preşedinte, Ion Iliescu s-a preocupat ceva mai mult de imaginea cu care urma să rămīnă īn istorie, ceea ce nu l-a īmpiedicat să-i dea mīnă liberă premierului Adrian Năstase, noul preşedinte al PDSR (transformat īn PSD īn acea vreme), pentru o politică autoritară de consolidare a puterii. Mai pragmatici decīt predecesorii şi inamicii lor politici, pesediştii au avut meritul de a iniţia o reformă constituţională, care – din punctul de vedere al limitării puterii executive prezidenţiale – a avut meritul de a interzice explicit preşedintelui să mai demită primul-ministru (Constantinescu a desemnat īn patru ani trei premieri), dar a mărit mandatul prezidenţial la cinci. Prevederea din urmă a fost „cu adresă”, pentru că pesediştii erau siguri că viitorul preşedinte va fi Adrian Năstase, caz īn care prelungirea mandatului ar fi reprezentat un avantaj īn viitoarele alegeri parlamentare. Refacerea rapidă şi consolidarea puterii feseniste a condus la un nou coşmar democratic, exact ca la īnceputul anilor 90. Pe acelaşi model de rezistenţă şi luptă comună īmpotriva partidului hegemonic lansat de Convenţia Democratică s-a format Alianţa DA, compusă īnsă numai din două elemente componente, două partide - PNL şi PD. Campania prezidenţială din 2004, care nu a mai fost dublată de victoria īn alegerile parlamentare a Alianţei DA, a readus īn actualitate miza politică a campaniilor din 1992 şi 1996. Īnlocuirea candidatului liberal Stolojan cu primarul Bucureştiului, Traian Băsescu, s-a dovedit o formulă inspirată, care a dus la victorie şi la un nou preşedinte al Romāniei. Noul preşedinte l-a numit ca premier pe succesorul lui Stolojan la conducerea PNL, Călin Popescu Tăriceanu. S-a produs astfel cea de-a treia alternanţă guvernamentală.

După scandalul prelungit din cadrul Alianţei DA, iar īn particular dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu, a devenit evident că una dintre formele de limitare a puterii executive a preşedintelui era puterea executivă a primului ministru. Or, această tensiune intraexecutivă degenerată īn conflict permanent se petrecea tocmai īn condiţiile īn care īn cercurile de influenţă simbolică din jurul preşedintelui erau emise proiecte privind cīştigarea majorităţii īn parlament şi alcătuirea unui guvern majoritar monocolor. Cīnd Băsescu s-a trezit pus īn situaţia suspendării de către Parlament, chiar dacă prin respectiva procedură forţele coalizate īmpotriva sa plăteau anumite poliţe, reacţia preşedintelui şi a susţinătorilor săi a fost de demonizare a membrilor puterii legislative, iar īn ultimă instanţă a parlamentului.

Scăderea constantă a mizei politice a alegerilor prezidenţiale s-a reflectat şi īn scăderea continuă a participării electorale. Īn Romānia, pentru cei mai mulţi dintre cetăţeni, prezenţa la vot este şi singura formă de participare politică. Formele clasice ale participării politice şi sociale sīnt aproape necunoscute pentru „omul de rīnd”, pentru cetăţeanul obişnuit, astfel īncīt chiar calitatea de „cetăţean” poate fi pusă la īndoială. Teoria democraţiei participative nu se poate aplica īn Romānia postcomunistă. Cel puţin deocamdată. Sīnt foarte puţini dintre semenii noştri care au participat īn viaţa lor la o grevă politică sau la un marş de protest, la o demonstraţie politică scurtă sau de durată (demonstraţia maraton din Piaţa Universităţii, īn primăvara lui 1990, īnăbuşită prin violenţa criminală a trupelor paramilitare ale minerilor, rămīne paradigmatică, dar şi extrem de īndepărtată de „sensibilitatea civic㔠de acum), la iniţierea unei petiţii sau măcar la semnarea ei. Ideea că cetăţenii s-ar putea asocia īn vreun fel şi acţiona (īn vreuna dintre modalităţile enumerate sau īn alt fel) pentru a influenţa Guvernul, Parlamentul ori administraţia publică, este absolut străină mentalităţilor autohtone. Ea nu a intrat īncă īn cultura politică a maselor sau a diferitelor comunităţi locale. Nu se poate vorbi despre o cultură civică, adică despre cultura politică a participării. Oamenii nu sīnt īn stare să-şi strīng㠄gunoiul din jurul blocului” sau „de pe scară”, să cureţe zăpada cīnd ninge abundent pe trotuarele din faţa blocurilor comune sau a caselor particuluare, şi nici măcar să protesteze īmpotriva numeroaselor surse de poluare a aerului, apei, de poluare fonică sau de altă natură, chestiuni care le afectează direct viaţa, viaţa lor şi a familiilor, copiilor acestora. Forme de protest ecologic sau feminist sīnt străine vieţii oamenilor obişnuiţi, indiferent de condiţia lor socială. De ce enumăr toate aceste forme de participare socială şi politică? Pentru că s-a putut observa īn timpul campaniilor electorale ale ultimilor ani forme de participare politică particulare, care ar putea fi interpretate drept un fel de renaştere a societăţii civile sau a participării, īn general sau īn particular.

Make no mistake!!! Nu este vorba despre participare voluntară la campanii electorale, fie că este vorba despre campanii locale, parlamentare ori prezidenţiale! Este vorba despre forme ale pseudoparticipării politice. Observatorii partizani ai vieţii noastre politice se fac că nu observă cīt de dăunătoare este mobilizarea simpatizanţilor principalelor partide prin intermediul formelor de compensare financiară, materială sau prin altfel de mijloace care nu au nimic de-a face cu voluntariatul. Or, īn campania pentru alegerile prezidenţiale din 2009, fenomenul mobilizării pecuniare sau prin constrīngeri administrative a „simpatizanţilor” la mitinguri de simpatie faţă de anumiţi candidaţi prezidenţiali ar fi trebuit nu doar studiat, ci documentat penal. La fel şi fenomenul mitei electorale, a cărui amplitudine nedeterminată este o sursă de constante semne de īntrebare cu privire la soliditatea democraţiei autohtone. La nivelul alegerilor prezidenţiale, īn două decenii, democraţia autohtonă s-a mişcat īntre formele de manipulare electorală practicate de FSN īn alegerile prezidenţiale din 1990 şi formele de mobilizare pecuniară şi prin constrīngere, īn alegerile prezidenţiale din 2009.

Tabelul I
Prezenţa la vot şi procentul de alegători la cele şase runde ale alegerilor prezidenţiale din Romānia postcomunistă, īn perioada 1990-2009

Anul alegerilor

Număr alegători – tur I

Procent alegători – tur I

Număr alegători – tur II

Procent alegători – tur II

1990

14.826.616

86,19%

 

 

1992

12.496.430

76,28%

12.153.810

74,19%

1996

13.088.388

76,01%

13.078.883

75,09%

2000

11.559.458

65,3%

10.184.715

57,5%

2004

10.794.653

58,5%

10.112.262

55,2%

2009

 9.946.748

54,37%

10.620.116

58.02%

La alegerile prezidenţiale din 2009 s-a īnregistrat şi prezenţa cea mai scăzută la vot din perioada postcomunistă, cel puţin dacă ne referim la primul tur de scrutin. Ca tendinţă, prezenţa la vot la alegerile prezidenţiale din Romānia (care pīnă īn 2004 se ţineau concomintent cu alegerile parlamentare) a scăzut constant, īn cifră absolută şi īn cifră relativă (vezi tabelul I). Ca abatere de la această tendinţă, să observăm faptul că prezenţa la vot īn turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2009 a fost mai mare decīt īn primul tur, ba chiar mai mare decīt īn turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2004. Această abatere de la tendinţa semnalată poate avea mai multe explicaţii, īnsă le amīn pentru un articol ulterior.

Puterea prezidenţială din Romānia nu reprezintă un motor al consolidării democratice. Marile fapte politice din anii şi deceniile care urmează vor trebui să se fie legate de găsirea unor soluţii instituţionale, constituţionale, procedurale, pentru diminuarea şi chiar eliminarea riscurilor reprezentate de această putere insuficient monitorizată şi controlată de celelalte puteri īn stat. Este vorba despre eforturi colective, din partea unor forţe diverse, unite nu doctrinar, ci doar ideologic, prin ideologia supremă a vremurilor noastre – teoria democraţiei. Altminteri, indivizi cu spirit aventurier, care au ajuns preşedinţi datorită manipulării populiste a maselor, vor găsi ei soluţii pentru subminarea democraţiei şi subordonarea instituţiilor democratice unor scopuri personale, de grup sau clan sau – īn cel mai bun caz – de partid.

 

NOTE

1 Una dintre puţinele tentative reuşite de limitare a puterii prezidenţiale s-a concretizat īn introducerea unui paragraf nou īn Constituţia reformată din 2003, care prevede o interdicţie explicită: „Preşedintele Romāniei nu-l poate revoca pe primul ministru” [art. 107, (2)]. Introducerea acestei interdicţii īn legea fundamentală a fost o consecinţă a crizei constituţionale provocate de fostul preşedinte Constantinescu prin demiterea fostului premier Radu Vasile īntr-o manieră pe care toţi specialiştii şi politicienii au apreciat-o ca fiind la limita constituţionalităţii. Această schimbare a făcut posibilă terminarea mandatului de patru ani de către premierul Călin Popescu Tăriceanu (2004-2008), spre disperarea preşedintelui Traian Băsescu.
2 De fapt, este vorba despre un singur caz, cel legat de suspendarea din funcţie de către Parlamentul Romāniei a Preşedintelui Traian Băsescu. Este relevant faptul că deşi fostul Preşedinte Ion Iliescu s-a găsit de mai multe ori īn situaţia īn care ar fi putut fi suspendat, opoziţia democratică nu a avut suficientă forţă pentru a face acest lucru. Īn cazul lui Băsescu, motivele suspendării sale ar fi putut fi considerate grave numai dacă textele constituţionale şi legale erau mai clare ori dovezile mai convingătoare. Tocmai de aceea, acele motive au fost „pe muchie de cuţit”, iar suspendarea urmată de referendumul popular i-au adus lui Băsescu un surplus de popularitate tocmai cīnd el intrase īn declin.
3 Pentru o analiză instituţională a crizei puterii executive din Romānia, vezi Dan Pavel, “Criza executivului, criza democraţiei”, Sfera Politicii, Anul XVII, Nr. 139, (2009).
4 Vezi Richard Neustadt, Presidential Power and the Modern Presidents. The Politics of Leadership from Roosevelt to Reagan (New York, Toronto, Oxford: The Free Press, Macmillan, 1990). Neustadt şi-a publicat prima ediţie a cărţii īn 1960, concentrīndu-se asupra comparaţiilor dintre Roosevelt, Truman şi Eisenhower. Ulterior, cartea a cunoscut cīteva ediţii succesive, pe măsura ocupării postului de la White House de preşedinţii Kennedy, Johnson, Ford, Carter şi Reagan.
5 Acest tip de abordare a politicului īşi are originea īn demersurile unui gīnditor obsedat de rational choice şi care a fost sintetizat de expresia „Parties formulate policies in order to win elections, rather than win elections in order to formulate policies”. Vezi Anthony Downs, An Economic Theory of Democracy (New York: Harper and Row, 1987), 28.
6 Analiza detaliată a mizei politice a fiecărei runde de alegerilor prezidenţiale (şi parlamentare) din 1990, 1992, 1996 şi 2000, se găseşte īn Dan Pavel, Iulia Huiu, „Nu putem reuşi decīt īmpreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice (1989-2000) (Iaşi: Polirom, 2003). Tot acolo se găsesc şi cifrele relevante cu privire la participarea politică şi participarea civică a electoratului.
7 Pentru modul īn care se raporta Corneliu Coposu la Ion Iliescu şi FSN, vezi Dan Pavel, interviu cu Corneliu Coposu, „Istoria se reia de unde s-a pornit? Partidul celor 71 de procente”, īn numărul 2 al revistei 22, Anul I, 27 ianuarie 1990. Am inclus interviul īn Dan Pavel, Cine, ce şi de ce? Interviuri despre politică şi alte tabuuri (Iaşi: Polirom, 1998).
8 Am făcut această precizare privind apartenenţa UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din Romānia), ca membru fondator al CDR, pentru că observ cum se repetă īn anii din urmă īn media automatismul cu privire la prezenţa „veşnic㔠la putere a formaţiunii maghiarilor. Īn cartea mea despre Convenţie am explicat pe larg simbolismul „cheii”, precum şi rolul extraordinar jucat de Corneliu Coposu.

 


DAN PAVEL - Predă ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A īnfiinţat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe-Politice, Administraţie Publică şi Jurnalism, īmpreună cu Emil Boc şi Vasile Puşcaş. Fost redactor-şef adjunct şi fondator al publicaţiilor 22, Sfera Politicii, Polis. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romānia. Īn prezent, coordonează firma de consultanţă politică, DDHM Strategic Consulting.  

Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus