Crize instituţionale – puterea legislativă

Evoluţii în electoratul românesc: de la FSN la PSD şi PD-L.
Cum a evoluat electoratul Frontului Salvării Naţionale? 

 

SORIN MITULESCU

The article is analysing the evolution of the electorate voting in its majority FSN in the 1990 elections. The political force that has obtained the majority of the votes in 1990 has been spleeted in two wings from the next elections and in the following electoral confrontations had tried to keep its supporters and also to add some new groups of electors. On 2008 there was three main political parties fighting on the stage and two of them were the successors of the ancient FSN. These two parties together are covering the same part of the total votes (65%) as FSN used to do in 1990, but with some more heterogenous composition. Comparativelly to 1990 there are many social and political aspects changed but a lot of the old political and moral troubles of the Romanian society remain without any solutions and are representing barrieres in the political development of the parties.

Keywords: electorate, catch-all-party, exit poll, stratification, political evolution

 

Începuturile electoratului FSN: unitatea populară

Din punct de vedere politic, în ultimii ani de dinainte de ’89 societatea românească era motivată de un singur ţel: înlăturarea cuplului Ceauşescu şi a acoliţilor săi de la conducere. Dacă rememorăm discuţiile politice informale din acea perioadă, acestea aveau ca maxim orizont schimbarea cuplului prezidenţial şi instaurarea unui comunism cu faţă umană, eventual pluralist şi democratic, reintroducerea conducerii colective la nivelul politic de vârf.  Evenimentele din decembrie ’89 şi continuarea lor în ianuarie au pus în evidenţă o unitate populară destul de solidă în faţa ameninţărilor vechiului regim dar şi o amorţeală morală care s-a instalat destul de repede, specifică de altfel populaţiilor din mai toate regimurile posttotalitare.¹

În seara lui 22 Decembrie 1989 Televiziunea anunţase dezintegrarea vechiului partid comunist monolitic şi înlocuirea sa printr-o „mişcare”  numită Frontul Salvării Naţionale, un fel de imitaţie a unor organisme similare care funcţionaseră deja în Ungaria, fosta RDG sau Cehoslovacia, mobilizînd persoane cu cele mai diverse orientări politice, dar adversari ai sistemului totalitarist şi adepţi ai transformării paşnice a dictaturii într-o societate civică democratică.² Pare ciudat astăzi cum societatea civilă nu a sesizat imediat la vremea respectivă că fie şi noţiunea de mişcare era una de sorginte totalitaristă în tradiţiile noastre politice. Experienţa istorică interbelică ar fi putut demonstra cu uşurinţă că pluripartidismul şi-a găsit sfârşitul tocmai ca urmare a apariţiei unor mişcări politice cu vocaţie totalitară – începând cu Frontul Renaşterii instituit de Carol al II-lea, continuând cu mişcarea legionară şi atingând apogeul în postura Frontului Democrat Popular cu ajutorul căruia comuniştii au reuşit acapararea puterii în 1946.

Însă, pe zi ce trecea, tot mai mulţi (chiar dacă nu majoritatea românilor)  începeau să acuze Frontul că reprezintă  un refugiu pentru foştii comunisti, că încearcă să păstreze puterea pe termen lung şi chiar că este continuatorul vechiului partid comunist, că urmăreşte să confişte Revoluţia. Acuzaţiile veneau mai ales din partea iniţiatorilor  partidelor „istorice”  care apar cu rapiditate pe scena politică şi a unei facţiuni a intelectualilor concentrată în jurul Grupului de dialog social. Sfîrşitul lunii ianuarie 1990 aduce deja primele polarizări în rîndul opiniei publice.  În aceste condiţii, FSN nu se mai poate prezenta doar ca „mişcare” pentru că riscă să se dezintegreze; liderii săi decid să îl transforme în partid politic înscriindu-l în lupta electorală. Un moment semnificativ a fost marcat de manifestaţia de la  28 ianuarie 1990, când – în exprimarea unui analist contemporan – «apare o bipolaritate păguboasă, patronată de fostul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale: oamenii Frontului vs. „cei care nu au mîncat salam cu soia, care au stat la căldură în străinătate, bătrîni care „le cade placa din gură”, fii de chiaburi şi legionari, cerşetori de putere».  Simpatizanţii Frontului Salvării Naţionale decişi să participe în alegeri ca partid se recunosc în muncitorii de la IMGB, ICTB, IMMR, IIRUC şi mai apoi în minerii sosiţi din Valea Jiului. Ei se exprimă  sintetic într-o formulă care va face carieră: „Moarte intelectualilor!”. Se ţin discursuri împotriva partidelor care vor să oprească  ascensiunea politică a Frontului: „Nu putem merge înapoi nici la capitalism nici la comunism... Nu vrem ca cei care au stat la căldură în străinătate să vină acum să ne dea lecţii. Frontul ne-a susţinut moralul în zilele cele mai negre. Dacă vom greşi nu-l vom mai vota. Dar PNŢ atunci trebuia să ne dea o mână de ajutor. De ce pe 22 Decembrie n-a sosit nici un reprezentant de-al lor?...”.³

Într-o astfel de atmosferă, alegerile din mai 1990⁴  s-au  desfăşurat sub influenţa experienţei dictatoriale recente şi a şocului provocat de multiplele şi rapidele schimbări deja produse. După cum observa P. Datculescu, reminiscenţele psihologice ale dictaturii şi tensiunile sociale ale tranziţiei au creat o puternică presiune populară în direcţia favorizării acelei alternative care părea să nu mărească fragilitatea şi aşa destul de crescută a existenţei colective şi individuale. În aceste condiţii, apreciază autorii citaţi, era normal ca FSN, definit ca un partid moderat-reformist să beneficieze de  adeziunea pronunţată a majorităţii electoratului. O părere oarecum diferită emite Daniel Barbu care explică  adeziunea la FSN a ţăranilor prin ţinerea acestora, în toată această perioadă, sub tutela statului şi a reţelelor de patronaj şi influenţă care au întrupat acest stat⁵.

Din sondarea intenţiilor de vot  realizată pentru prima dată în România în perioada martie- mai 1990 a rezultat o susţinere a FSN de cca. 65% din partea persoanelor de vîrsta a treia, de 67% din partea celor de 35-64 de ani şi de 57% din partea tinerilor. Femeile au fost mai favorabile decât bărbaţii candidaţilor FSN (70% faţă de 58%), iar populaţia din rural mai favorabilă decît cea din oraşe.  Dintre categoriile sociale, cei mai ataşaţi de FSN s-au dovedit a fi ţăranii (74%), muncitorii (68%) şi pensionarii (66%), în timp ce intelectualii au sprijinit FSN doar în proporţie de 37%. Teritorial, FSN a marcat „un maxim” de simpatizanţi în Oltenia, Muntenia şi Moldova şi un minim în Crişana şi Transilvania în timp ce  simpatiile Bucureştiului şi ale Banatului erau împărţite cu adversarul principal de atunci, PNL.

Dacă îi avem în vedere pe cei care efectiv au votat în 20 mai 1990 (conform rezultatelor sondajului „exit poll”), atunci situaţia este puţin diferită (probabil deoarece susţinătorii FSN au ieşit în mai mare măsură la vot, încrezători în succesul demersului lor): femeile au votat cu FSN în proporţie de 70% faţă de bărbaţi 63%; persoanele de vîrsta a doua şi a treia au votat FSN  în proporţie de 69-72%, faţă de tineri  care au votat cu Frontul numai în proporţie de 60%; în timp ce muncitorii şi pensionarii au votat în proporţie de 70% cu FSN, personalul cu studii superioare a votat  doar în procent de 51%⁶.

Deşi astăzi am putea să acceptăm şi ideea unui anumit procent de falsificare a alegerilor (mai ales în  mediul rural), aceasta  nu ar modifica probabil major  rezultatele şi nu ar putea contrazice caracteristica de catch-all-party care este atribuită FSN-ului din acea perioada⁷.

A urmat perioada Guvernului Roman cînd măsurile de reformă şi de liberalizare (chiar timide) au atins situaţia materială tocmai a acelor  pături sociale destul de largi care acordaseră votul lor pe baza unor promisiuni tipic social-democrate. Reacţiile sociale violente din acea perioadă au produs ecouri şi la nivelul clasei politice şi au creat tabere adverse în interiorul puterii FSN.

Despărţirea apelor

În 1992⁸, cele două proaspete ramuri ale FSN-ului erau deja caracterizate printr-un electorat specific. FDSN era preferat mult mai mult de electoratul cu nivel de trai scăzut sau de nivel mediu, în timp ce FSN găsea simpatizanţi în mod aproape egal în cele trei categorii de nivel de trai. Autorul citat menţionează în urma rezultatelor unui sondaj efectuat în iulie 1992 proporţia în care fiecare dintre cele trei grupări de nivel economic intenţionează să dea votul unui partid politic în alegeri:



Tabel 1 - intenţii de vot în 1990 (%)

Sursa: sondaj realizat în cadrul Oficiului de Studii şi Sondaje al SRTV⁹       

Aşa cum a grupat autorul citat straturile sociale, FSN făcea parte dintre formaţiunile cu electorat  împărţit în proporţii aproape egale între cei cu statut ridicat, mediu şi scăzut (la fel ca şi PNTCD dar şi PRM), în timp ce FDSN prezenta o diferenţiere categorică a electoratului, contînd în alegeri pe sprijinul prioritar al alegatorilor cu nivel de trai mai  scăzut.

Şi totuşi, din alte date furnizate de acelaşi autor rezulta că electoratele celor două formaţiuni nu erau încă atît de diferite cum poate ar fi dorit la momentul respectiv să se prezinte: se constata că atît în cazul alegătorilor FSN cît şi ai FDSN prevala informarea aproape exclusivă prin intermediul televiziunii (monopol al puterii în acea perioadă) spre deosebire de alegătorii PNTCD, PAC  sau ai Convenţiei  care se informau preponderent din presa scrisă.

Tabel 2 - Surse de informare (%)

Sursa datelor: sondaj realizat în cadrul Oficiului de Studii şi Sondaje al SRTV¹⁰

Datele primului sondaj postelectoral efectuat în octombrie 1992, după al doilea tur  al alegerilor arata că FDSN avea mai mulţi sprijinitori printre femei, persoane peste 40 de ani şi rezidenţi în mediul rural.

Tabel 3 - Declaraţii vot 1992 (%)

Sursa: sondaj realizat în cadrul Oficiului de Studii şi Sondaje al SRTV ¹¹

Pe baza acestor date autorul citat concluzionează că FDSN a fost adus la putere în 1992, mai ales de populaţia satelor şi în mod deosebit de ţărănime ceea ce va îngreuna sarcinile reformiste ale puterii, aceasta aflîndu-se sub influenţa unei pături sociale pentru care modernizarea constituie în mod obiectiv o ameninţare. În viziunea sa, portretul „alegătorului FDSN” este al unei persoane care nu a participat direct „la acţiunile din decembrie 1989”, vede în ruptura din decembrie 1989 o revoluţie (şi nu o simplă „lovitură de stat”),  are despre perioada postrevoluţionară o reprezentare mai  degrabă ezitantă şi marcată de  consimţire şi  aspiraţie spre continuitate. Starea sa de spirit generală este preponderent conciliatoare. Percepe noua putere ca o alternantivă operaţională a celei vechi, de unde dorinţa de a o sprijini. Manifestă un  impuls spre personificarea soluţiilor ce  îşi găseşte obiectul printre actorii care deţin puterea: „dl. Ion Iliescu”¹² La alegerile din 1996 şi 2000 se păstrează aceeaşi aderenţă a PDSR la electoratul din rural şi scăderea aderenţei pe măsură ce este vorba despre oraşele mijlocii şi mari. În schimb PD, după ce a trecut alegerile din 1992 cu un electorat asemănător cu cel al FDSN (concentrat tot în rural şi în oraşele mici şi mijlocii), devine prezent aproape egal în toate mediile rezidenţiale:

Tabel 4 - Camera Deputaţilor, 1996 şi 2000 (%)

Sursa: sondaje realizate de CURS, IMAS, Metro Media Transilvania¹³

Analiza exit-poll-ului din 2000 ne arată şi preferinţele alegătorilor în funcţie de nivelul lor de instrucţie: cei cu instrucţie elementară au votat preponderent cu PDSR, absolvenţii de liceu au votat echilibrat cu toate partidele, în timp ce absolvenţii de studii superioare au acordat voturi mai  ales formaţiunilor CDR 2000, PNL şi PD.

Alegerile din 2004  au segmentat şi mai puternic electoratul, acreditîndu-se ideea celor „două Românii” – una rurală, săracă, îmbătrînită şi neajutorată, punîndu-şi speranţele în  social-democraţie şi cealaltă avînd vocaţia prosperităţii şi aderînd la valorile liberale reprezentate prin Alianţa D.A. În 2004 PSD cîştigă 46% din voturile alegătorilor din comune la un scor general de 36,6% . PD, integrat în alianţa de dreapta nu mai primeşte  decît 22% din voturile electoratului rural la un scor general de 31%¹⁴. Cît priveşte provinciile istorice, PSD este votat majoritar în Muntenia, Moldova şi Oltenia, menţine un echilibru fragil cu Alianţa D.A. în Transilvania, Dobrogea şi  Crişana-Maramureş şi este clar depăşit în Banat şi în Bucureşti¹⁵.

Situaţia se menţine în linii mari şi în 2008 (tabel 5), în sensul că Alianţa PSD+PC este votată preponderent în mediul rural, dar diferenţa de procentaj între mediul urban şi mediul rural în favoarea PD pare să se fi atenuat.

Tabel 5 - Rezultate alegeri 2008 (%)

Sursa: date INSOMAR, Exit poll Alegeri Generale 2008¹⁶

Concluzia datelor prezentate mai sus poate fi sintetizată în graficul 1. Acesta prezintă evoluţia segmentării electoratului PSD după mediul de rezidenţă.

Grafic 1
Procentul alegătorilor PSD (FDSN) la ultimele 4 alegeri generale

Cea mai puternică ruralizare a electoratului acestui partid pare să se fi înregistrat în  2004. În  2008, PSD reuşeşte să echilibreze mai bine diferitele straturi sociale din electorat, recuperând o parte a electoratului urban, în acelaşi timp pierzând o parte a susţinătorilor din rural.

În acelaşi timp, PD-L, continuatorul în mare măsură a unei facţiuni din FSN, pare să-şi fi accentuat priza la electoratul urban, desigur şi prin contribuţia aripii liberale integrată în 2008 în partid.

Grafic 2
Procentul alegătorilor PD / PDL la trei dintre ultimele 4 alegeri generale

Concluzii

Dacă analizăm scena politică din 2009 în comparaţie cu cea din 1990 şi  1992 , vom putea constata  destule similitudini dar şi o serie de deosebiri. Principalele forţe care îşi dispută voturile electoratului de etnie română sunt în principal: o forţă politică de stânga (actualul PSD în locul FSN-ului 90 şi a FDSN) orientată către electoratul din straturile inferioare ale societăţii, o forţă de centru  (PDL în locul FSN – 92) care încearcă  să atragă toate straturile societăţii în egală măsură dar care în cele din urmă îşi găseşte aderenţii preponderent în straturile superioare şi urbane. Par să fi dispărut atât forţa politică ce se adresa preponderent elitei sociale şi intelectuale cât şi  forţele politice de  orientare naţionalistă, care au pierdut mult din susţinere (chiar dacă nu sunt complet  dispărute, cum au demonstrat ultimele consultări la urne pentru Parlamentul European).

Dacă urmărim compoziţia socială a susţinătorilor celor două forţe principale luate împreună, vom observa că proporţia de circa 65% cât  acoperă cele două partide menţionate şi care este aproape similară cu cea  obţinută  de FSN în 1990, este de data aceasta mai echilibrat repartizată între straturile sociale. Astfel, dacă în 1990 FSN avea susţinere de 70% în rândul muncitorilor şi pensionarilor şi de numai 51% în rândul specialiştilor cu studii superioare, în 2008 cele două continuatoare ale Frontului aveau susţinere de 66% în mediul rural şi de 68% în mediul urban şi probabil, la fel de echilibrată între categoriile sociale şi profesionale menţionate. Dar această acoperire masivă nu este lipsită de incertitudini.

De fapt dilemele partidelor politice se referă la gestionarea propriei lor imagini în faţa electoratului şi la atitudinile pe care ar trebui să le adopte pentru a-şi păstra electoratul tradiţional şi eventual pentru a adăuga noi susţinători. Ne aducem aminte în acest sens de o polemică purtată între liderii PSD, dacă preocuparea pentru „reformarea  morală” ar aduce la îndepărtarea susţinătorilor tradiţionali, „oamenii mai săraci”  nefiind sensibili la asemenea preocupări, ci  mai degrabă interesaţi de eficienţa politicilor publice şi sociale. Aşa cum recunoştea recent o voce aproape oficială a PSD, (F. Abraham, în Dilema Veche nr. 280/2009), „există... o tensiune naturală între valorile nucleului electoral al stîngii şi o parte din proiectele stîngii progresiste”. Nucleul electoral al stîngii româneşti este reprezentat de grupuri sociale ale căror valori sînt de tip conservator. Însă procesul general de sincronizare cu Uniunea Europeană a generat .... asumarea şi internalizarea ideologiei progresiste a stîngii occidentale cu teme cum ar fi problemele de gen, sau laicitatea. Acestea se dovedesc sînt inadecvate mai ales pentru lumea rurală şi mediul urban mic unde valorile dominante sînt conservatoare.Legătura dintre stînga politică şi nucleul său electoral conservator ar urma să păstreze prin „...idei şi proiecte legate de teoria redistribuirii avuţiei naţiunii, respectiv a intervenţiei statului prin politici de tip asistenţial şi regulator.”

Faptul că la ultimele alegeri PSD a pierdut o parte din electoratul său rural se explică mai puţin prin schimbarea mesajului sau prin abordarea unor noi componente ideologice cât mai degrabă prin slabirea unor legături clientelare datorită situării (cel puţin teoretic) în opoziţie.

De  cealalaltă parte, PD-L, ezitând în asumarea unei condiţii ideologice clare şi  mizînd pe formula eclectică de „popular”,  încearcă să atragă straturi electorale dintre cele mai diverse. Totuşi, prin aripa sa liberală şi prin priza încă existentă la o parte din societatea civilă, acesta prezintă interes relativ mai mare pentru straturile nonmanuale şi intelectuale din electorat.Aşa cum observau autorii unei recente analize asupra alegerilor din 2008, PD-L şi-a atras susţinerea unei părţi din electoratul PNL (votanţii de dreapta care au o părere bună despre preşedinte şi nu au fost de acord cu guvernarea susţinută de către PSD) dar şi  din electoratul PSD (dintre cei din mediul rural) şi din cel al PRM (cei care au încredere în Traian Băsescu şi nu au fost de acord cu susţinerea acordată de acest partid preşedintelui).¹⁷

Partidele politice de la noi par să fie  atente la societate mai ales din perspectiva strictă a comportamentului electoral al acesteia şi doar în mică măsură din perspectiva realizării unor aspiraţii mai profunde. Această strategie poate să reprezinte de fapt un obstacol atât în calea reformării partidelor respective cât şi în asumarea unor reforme sociale necesare. În ciuda repoziţionărilor  în electorat,  peisajul  politic românesc se arată în continuare marcat de aceleaşi  dileme care au confruntat elitele politice din Europa de Est încă din 1990: „cum să creezi o politică democratică în absenţa unei culturi tolerante la diferenţe sau capabilă să includă tendinţele în conflict fără să se recurgă la metode autoritariste de control şi coerciţie?... cum să înlocuieşti monopolul aproape total al statului asupra domeniului public cu  o formă diferită de organizare, în care logica exclusivă de tip leninist să poată fi înlocuită de fireasca găsire a compromisului? Cum să transformi virtuţile civile letargice sau chiar inexistente în energii sociale capabile să contribuie la limitarea arbitrarietăţii guvernamentale, fără a deveni o perpetuă sursă de nelinişte, anarhie şi nihilism?”¹⁸

Cu alte cuvinte, chiar dacă electoratul s-a schimbat şi partidele au evoluat, problemele politice şi morale ale societăţii nu şi-au găsit rezolvarea.

SORIN MITULESCU - Conferenţiar universitar dr., Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”.

 sus