Crize instituţionale – puterea executivă

Conflicte şi convergenţe politice în societatea italiană în a-II-a jumătate a secolului XX
 

SABIN DRĂGULIN

Both the modern and the contemporary history of the Italian society have been continuously spanned by the right-left split and, even after 150 years of history, these issued fractures and fissures are still visible. In this respect, the present study brings forth an analysis of the most important political variables which have been incessantly taking over the political arena since the end of the World War Two, up till present.

Keywords: cleavage, right-left split, society, fault

 

Alegerea unei teme intitulate Conflicte şi convergenţe politice în societatea italiană în a-II-a jumătate a secolului XX răspunde dorinţei autorului de a studia spaţiul politic italian de la jumătatea secolului XX.

Lucrarea îşi propune să observe şi să analizeze natura conflictelor şi convergenţelor politice ale societăţii italiene de la jumătatea secolului XX. Din studierea fenomenului italian am observat existenţa unei polarizări la nivelul societăţii. Analiza cauzelor care stau la baza acestui fenomen a demonstrat că are rădăcini adânci. Societatea italiană este divizată la nivel politic între două opţiuni majore: stânga şi dreapta.

În fenomenul complex cunoscut sub numele de „Risorgimento” (1847-1860) pot fi identificate începuturile dreptei şi stângii italiene. Dreapta ideologică a imaginat procesul de modernizare în sensul unei transformări graduale. Aceasta a pus accentul pe menţinerea înstituţiilor Vechiului Regim. Stânga ideologică dorea ca prin menţinerea spiritului revoluţiei burgheze de la 1789 să transforme societatea. Dorinţa revoluţionarilor francezi a fost să elibereze omul de sub tiranie. Transformarea societăţii este văzută ca un proces venit de jos, de la nivelul maselor, în sus, la nivelul instituţiilor statului. Diferenţa fundamentală dintre cele două căi de modernizare era dată de tipul de proces care trebuia urmat. Conservatorii au ales calea reformelor graduale, impuse de sus, stânga ideologică dorea impunerea acestora prin intermediul unei revoluţii. Revoluţia a fost considerată motorul transformării societăţii. Adepţii acestei viziuni doreau instaurarea unui regim republican. În concepţia acestora naţiunea trebuia să se regenereze printr-un sacrificiu de sânge pentru a putea să rupă legăturile cu trecutul. Spaţiul politic italian s-a axat pe aceste coordonate: pe de o parte avem conservatorii care provin din rândul catolicilor, a liberalilor conservatori sau a socialiştilor moderaţi, ce sprijineau instituţiile statului, pe de altă parte avem revoluţionarii care provin din rândul cercurilor naţionaliste, revoluţionare, republicane, anarhiste, etc şi care doreau schimbarea totală a societăţii şi a naturii statului.

Dualitatea acestor opţiuni se va menţine până la izbucnirea primului război mondial. Întrarea în război a Italiei este o consecinţă a acestui război ideologic. Zona conservatoare a populaţiei dorea menţinerea neutralităţii. Adepţii metodelor revoluţionare doreau participarea la război, considerând că numai printr-un sacrificiu de sânge se putea impune o schimbare a mentalităţii. Perioada interbelică a înregimentat aceste opţiuni prin apariţia a două mişcări de mase: fascismul şi comunismul. Al doilea război mondial clarifică şi delimitează în mod clar dreapta şi stânga italiană. Încheierea războiului aduce cele două opţiuni faţă în faţă în confruntare directă în plan electoral. Înfrângerea fascismului va aduce pe scena politică din peninsulă două mari partide: Democrazia Cristiana (DC), ca reprezentantă a dreptei idologice şi Partidul Comunist Italian (PCI) ca reprezentant al stângii ideologice.

Societatea civilă italiană ostilă regimului fascist a încercat să se reorganizeze cu scopul recâştigării drepturilor civile. Încercările de a coagula o astfel de mişcare au dat naştere un nou partid în anul 1942. Rădăcinile ideologice ale acestui partid provin din Partidul Popular Italian (PPI) care fusese desfiinţat de fascişti. Fondatorul DC este Alcide De Gasperi. Acesta în octombrie 1942 împreună cu reprezentanţi importanţi ai mişcărilor catolice ca don Luigi Sturdzo, Mario Scelba, Aldo Moro, Giulio Andreotti, Amintore Fanfani înfiinţează acest partid. Acest partid este sprijinit de importante grupuri financiare fapt care îi va permite finanţarea unei mişcări de rezistenţă paralelă cu aceea organizată de comunişti ce ajungea la sfărşitul războiului să numere aproximativ 300.000 de oameni.¹

Partidul Comunist Italian(PCI) a aparut pe scena politică începând cu anul 1943 şi s-a revendicat de la valorile sociale ale stângii democratice care lupta pentru înbunătăţirea condiţiilor de muncă ale salariaţilor, ridicarea nivelului de trai, asigurări de sănătate şi protecţie socială. Acest partid a preluat moştenirea ideologică a Partidului Comunist din Italia înfiinţat în anul 1921 în urma sciziunii care a avut loc în interiorul mişcării socialiste şi care a fost interzis de regimul fascist în 1926. Partidul Comunist Italian a sprijinit şi organizat mişcarea de rezistenţă îndreptată împotriva Republicii de la Salo şi a naziştilor. Brigăzile Garibaldi s-au evidenţiat în perioada anilor 1943-1945 prin acţiuni de luptă armată împotriva fasciştilor şi a naziştilor. Prestigiul câştigat de aceştia în această perioadă s-a reflectat în creşterea adeziunilor faţă de PCI de la 500.000 de membri în 1944 la 1.700.000 în 1945. Consolidarea definitivă a acestui partid de mase a avut loc după 1947 când va primi în rândurile sale aripa dizidentă socialistă devenind astfel pentru o perioadă de jumătate de secol unul dintre cele mai importante partide de mase existente pe eşicherul politicii peninsulare. La acest moment istoric PCI se putea considera primul partid de mase.

Partidul de mase, aşa cum arată Duverger, trebuia să rezolve două probleme specifice legate de integrarea unei noi clase. Prima dintre acestea privea „educarea” acestor mase populare în sensul unei apartenenţei faţă de partid deoarece în sens contrar acestea ar fi votat persoane cunoscute care până atunci făceau parte din partide diferite. A doua problemă priveşte „finanţarea” partidului, un partid nou avea nevoie de fonduri pentru a exista, în mod tradiţional partidele primeau subsidii de la particulari care dispuneau de o avere importantă, în cazul partidului comunist era prea puţin probabil că ar fi beneficiat de astfel de fonduri şi de aceea s-a inventat formula carnetului de partid care implica plata unei cotizaţi.²

Înfrângerea fascismului şi încheierea ostilităţilor nu a reprezentat în mod automat pacificarea ţării deoarece lupta pentru putere a deschis un front intern între grupurile de rezistenţă comuniste şi cele democratice. Italia s-a confruntat cu un război civil deosebit de dur care după anumite estimări provocase deja în primăvara anului 1945 nu mai puţin de 50.000. de morţi. Problema care se punea era cine va conduce Italia după război, comuniştii sau democrat-creştinii?³

În prima fază, între iunie 1944 şi mai 1947, au existat mai multe guverne de uniune naţională la care au participat şi comuniştii. În timpul celui de-al patru-lea guvern, condus de Alcide De Gasperi, democrat creştinii au hotărât înlăturarea de la guvern a comuniştilor şi a socialiştilor, tranşând în acest fel sciziunea dintre mişcarea de tip democratic şi cea de tip marxist leninist. Clarificarea celor două poziţii aruncă Italia în pragul unui război civil şi deschide un clivaj la nivelul societăţii bazat pe diferenţe ideologice. Ministrul de Interne Mario Scelba în timpul a două reuniuni care au avut loc pe 3 şi 4 decembrie 1947 cu liderii DC arăta că este iminentă declanşarea unui război civil în Italia, comunişti aşteptând doar confirmarea de la Moscova. Viziunea politică a Moscovei de la începutul anului 1948 nu era însă favorabilă declanşării unui război civil în Italia de aceea liderii PCI au fost îndrumaţi să participe la alegerile parlamentare.⁴

Campania pentru alegerile din 1948 a fost deosebit de dură, DC aflându-se în opoziţie cu Frontul Democratic Popular care era alcătuit din comunişti şi socialişti. Campania electorală s-a axat pe tema tipului de regim care ar urma să fie introdus în Italia după alegeri; democratic-capitalist occidental sau totalitar-stalinist-comunist. Procesul electoral a fost influenţat de doi factori: primul a fost activismul bisericii catolice care s-a pronunţat împotriva comuniştilor printr-o campanie susţinută şi al doilea lovitura de stat din Cehoslovacia care a demonstrat adevăratele planuri ale Moscovei. Rezultatul alegerilor a desemnat câştigătorii, DC primind 12.700.000 de voturi reprezentând 48,5% din totalul voturilor exprimate iar Frontul Democratic Popular ceva mai mult de 8.000.000. de voturi reprezentând 31%. Rezultatul alegerilor din 1948 a tranşat pentru o jumătate de secol cele două tabere: câştigătorii reprezentaţi de DC şi învinşii reprezentaţi în special de PCI.

În anii ‚50, partidele politice din peninsulă se vor afirma ca partide ideologice de masă capabile să realizeze o integrare socială prin intermediul propagandei şi a ideologiei militante. La acea dată existau patru forţe politice importante: Partidul Comunist Italian (PCI), Partidul Socialist Italian (PSI), Creştin Democraţia(DC), şi Mişcarea Socilaistă Italiană(MSI). Ideologia era un instrument important şi eficient prin care partidele se legitimau în faţa electoratului. „Războiul rece” a fost un alt factor care a încadrat partidele în anumite linii de acţiune politică. Opoziţia dintre partide se încadra în strategia menţinerii unei subordonări ideologice faţă de cele două superputeri ale momentului: S.U.A, şi Uniunea Sovietică. Partidele politice italiene ale acelor timpuri moşteneau experienţa fascismului, a războiului civil ca şi a realităţilor internaţionale ale războiului rece. Rezultatul acestor acţiuni a determinat crearea a două blocuri politice care aveau ca puncte de referinţă Democraţia Creştină (DC) şi Partidul Comunist Italian (PCI), ce se bazau pe un discurs ideologic, rigid şi conflictual.

Exacerbararea celor două poziţii a condus la o organizare paralelă a societăţii prin intermediul unei structuri de tip capilar. DC este sprijinită de americani primind fonduri pentru partid în timp ce PCI chiar dacă se distanţează de sovietici după criza din Ungaria 1956, continuă să primească subsidii din partea fratelui mai mare până la căderea comunismului.⁵ Campania pentru alegerile din 1948 a fost deosebit de dură, DC aflându-se în opoziţie cu Frontul Democratic Popular care era alcătuit din comunişti şi socialişti. Campania electorală s-a axat pe tema tipului de regim care ar urma să fie introdus în Italia după alegeri; democratic-capitalist occidental sau totalitar-stalinist-comunist. Procesul electoral a fost influenţat de doi factori: primul a fost activismul bisericii catolice care s-a pronunţat împotriva comuniştilor printr-o campanie susţinută şi al doilea lovitura de stat din Cehoslovacia care a demonstrat adevăratele planuri ale Moscovei. Rezultatul alegerilor a desemnat câştigătorii, DC primind 12.700.000 de voturi reprezentând 48,5% din totalul voturilor exprimate iar Frontul Democratic Popular ceva mai mult de 8.000.000. de voturi reprezentând 31%. Rezultatul alegerilor din 1948 a tranşat pentru o jumătate de secol cele două tabere: câştigătorii reprezentaţi de DC şi învinşii reprezentaţi în special de PCI. Victoria forţelor democratice din 1948 a produs o netă disociere politică între cele două opţiuni ale electoratului, cei doi mari actori politici DC şi PCI nemaiavând o colaborare la formarea unui alt guvern. DC va dispare de pe scena politică în anul 1993 când procesul anticorupţie iniţiat de judecătorul Antonio Di Pietro intitulat „Mani Pulite” a decapitat întreaga structură a partidului. Dispariţia partidului a permis desprinderea mai multor aripi. Două dintre aceste, Uniunea Creştin Democrată (UDC), se va alia ulterior cu centru-dreapta condusă de Silvio Berlusconi iar Margherita a fuzionat mai târziu cu DS formând Partidul Democratic.

PCI s-a poziţionat ca o opoziţie la DC menţinându-şi o legitimitate importantă în plan politic. Lupta armată a rezistenţei şi dorinţa organizării unui „partid nou” teoretizat de Parmiro Togliatti prin combinarea tradiţiei leniniste cu crearea unui partid de mase prin intermediul unei vaste reţele de asociaţii situate în diverse sectoare ale societăţii au reprezentat sursele legitimităţii sale politice. Crearea acestor asociaţii avea ca scop activizarea membrilor din teritoriu pentru a demonstra că menirea acestui partid este acela de a răspunde intereselor populaţiei. Totodată înfiinţarea organizaţiilor în teritoriu a permis acestora să dezvolte politica atragerii de membri şi deci colectarea de mai multe fonduri pentru partid.

Togliatti dorea construirea unui „model italian al comunismului”, prin realizarea unei alianţe între PCI şi Partidul Socialist Italian (PSI). Izbucnirea crizei din ‚56 când tancurile sovietice au invadat Budapesta a determinat încheierea oricărui tip de colaborare între socialişti şi comunişti. Partidul condus de Togliatti a continuat să promoveze linia centralismului democratic. Răspândirea capilară a partidului în teritoriu va influenţa, în timp, viaţa internă a partidului deoarece a determinat eliminarea stilului de conducerea de tip sovietic. Presiunea provenită de la organizaţiile din teritoriu a permis promovarea unor reforme cu caracter organizatoric care a avut ca efect democratizarea structurilor. În anii ‚60 se observă cum structurile partidului se îmbogăţesc cu membrii provenind din clasa mijlocie ceea ce modifică echilibrele în partid. În aceşti ani alături de vechia elită comunistă, ortodoxă, apare o nouă elită mai tânără care încearcă să transforme partidul prin intermediul promovării unor acţiuni de tip revendicativ. Tânăra generaţie provenea din societatea civilă şi dorea ca acest partid să răspundă adevăratelor interese ale cetăţenilor. În data de 24 august 1964 când Palmiro Togliatti moare la Yalta lăsa în urma sa un partid ancorat încă în ideea centralismului democratic, însă care a acceptat principiul „diversităţii în unitate”. La Congresul al XI-lea al PCI apare pentru prima dată la lumină existenţa unor opţiuni politice diverse care se vor gravita în jurul a două personalităţi politice importante: Pietro Ingrao şi Giorgio Amendola.

Pietro Ingrao este reprezentantul curentului de „stânga”, în timp ce Giorgio Amendola a curentului de „dreapta”. În urma unor discuţii furtunoase Amendola reuşeşte să-şi impună punctul de vedere, fapt ce a sancţionat pentru prima dată în interiorul partidului existenţa unei alte linii de gândire fără ca aceasta să fie urmată de o sciziune sau alungare din partid. Noua linie politică a dorit menţinerea unei autonomii ridicate faţă de Moscova, ceea ce reprezenta de fapt dorinţa multor membri ai partidului de a se elibera de „fratele mai mare”. Această realitate s-a reflectat în momentul invaziei din Cehoslovacia (1968) când comuniştii italiani s-au pronunţat împotriva intervenţiei tancurilor sovietice. Diferenţa este majoră, deoarece în 1956, PCI aprobase invazia de la Budapesta.

PCI a sprijinit mişcarea sindicală, mai ales C.G.I.L, cu care a realizat o alianţă solidă prin participarea la manifestaţii de stradă. La jumătatea anilor ‚70 a fost introdus votul secret în viaţa internă a partidului, ceea ce a fost un alt semn că se încearcă democratizarea acestuia. Efectul acestui proces a fost că toţi membri puteau pune în discuţie deciziile provenite de la centru; iar în cazul în care membrii organizaţiei locale nu erau de acord, puteau să formuleze amendamente.

În timp, s-a evidenţiat o nemulţumire la nivelul structurilor de partid deoarece menţinerea unei stări de opoziţie perpetue faţă de DC împiedica accesul la putere al partidului, cu toate că reprezenta o treime din opţiunile electoratului.

Timp de 30 de ani creştin-democraţia italiană sprijinită de SUA a refuzat colaborarea cu comuniştii, deoarece aceştia erau consideraţi coloana a-V-a a sovieticilor în Italia. Totuşi PCI nu poate fi considerat un partid antisistem din următorul motiv: tezele prezentate în campaniile electorale sau propunerile parlamentare nu au contestat regimul republican sau regimul parlamentar.⁶

Din punct de vedere al practicii parlamentare, PCI în ansamblul său nu a promovat o politică obstrucţionistă, mai degrabă s-a încadrat în spiritul sistemului prin realizarea unui schimb de favoruri între guvern şi opoziţie. Pentru primele cinci legislaturi s-a observat că PCI a acordat sprijinul său pentru 71% din numărul legilor. Această poziţie se datorează tendinţei extremelor ideologice de a se întâlni spre centru, în urma negocierilor. Aceasta este o explicaţie a faptului că deşi exista o fragmentare importantă la nivelul partidelor politice s-a reuşit parcurgerea unui drum legislativ important.⁷

În anul 1972 Enrico Berlinguer a devenit secretar al partidului fiind considerat al doilea lider carismatic după Palmiro Togliatti care decedase în 1964. Numirea noului secretar a deschis o nouă perioadă în istoria comunistă deoarece acesta a promovat o politică de deschidere faţă de celelalte formaţiuni politice propunând DC-ului o alianţă politică. Deschiderea promovată de Berlinguer reflecta presiunile grupurilor din interiorul partidului care doreau ieşirea din starea de izolare politică pe care o cunoştea de 30 de ani. Realizarea acestei deschideri ar fi produs o schimbare a vieţii politice italiene după mai bine de trei decenii. Consecvent politicii sale, Berlinguer a început o politică de distanţare de Moscova, declarând că efectul revoluţiei din octombrie s-a epuizat. Acestă distanţare a fost primită cu satisfacţie de alte forţe politice. La sfârşitul anului 1978 Berlinguer s-a întâlnit cu Benito Craxi, liderul PSI cu care a ajuns la un acord de principii. Al doilea pas a fost realizarea unor contacte cu liderul DC, Aldo Moro. Liderul creştin-democrat se confrunta cu o criză instituţională puternică. Erau anii contestaţiilor studenţeşti, a luptelor dintre patronat şi sindicate, a atentatelor cu caracter terorist de extremă stânga şi extremă dreapta, la care se adăuga rezultatul extraordinar al PCI care pentru prima dată în istoria sa ca efect al mobilizării sociale reuşise să adune 34% în alegerile din 1976 şi 30% la cele din 1979.

Rezultatul acestor consultări a fost că pentru prima dată un reprezentant al PCI a fost acceptat să participe la lucrările guvernului în calitate de extern. Evoluţia acestor raporturi trebuia să se finalizeze prin coparticiparea comuniştilor la un guvern de coaliţie alături de socialişti şi creştini democratici. În dimineaţa de 16 martie 1978 Aldo Moro a fost răpit de Brigăzile Roşii (BR).⁸ Sechestrarea liderului DC a reprezentat unul dintre cele mai enigmatice pagini din istoria italiană. Asasinarea lui Aldo Moro a însemnat blocarea acestui proces de colaborare şi a condus la îndepărtarea pentru întotdeauna a unei posibile alianţe dintre DC şi PCI.

Eşecul acestui proiect a reprezentat într-un fel încheierea parabolei ascendente a lui Enrico Berlinguer şi a condus la un declin lent al mişcării comuniştilor italieni. Acest fenomen îl vedem în special în anii ‚80 când intenţia membrilor de partid de a moderniza partidul nu este primită întotdeauna cu plăcere de liderii de la centru. A apărut în acest fel o fisură între centru şi periferie cu consecinţe în scăderea reprezentativităţii. Această evoluţie s-a reflectat în mod negativ în anii ‚80 printr-o scădere importantă în preferinţele electoratului. Privind retrospectiv se observă o erodare a sprijinului electoral pentru PCI între anii ’40 şi anii ’80.

În anul 1946 în „Adunarea Constituantă” va avea 18.90%, 1948 la Cameră (31%), Senat (30.80%), 1953 la Cameră (22.60%), Senat (20.60%), 1958 la Cameră (22.70%), Senat (21.80%), 1963 la Cameră (25.30%), Senat (25.20%), 1968 la Cameră (26.90%), Senat (30%), 1972 la Cameră (27.10%), Senat (28.10), 1976 la Cameră (34.40%), Senat (34.20%), 1979 la Cameră (30.40%), Senat (31.40%), 1983 la Cameră (29.90%), Senat (30.80%) şi 1987 la Cameră (26.60%), Senat (28.30%).⁹

Decăderea lentă a partidului care în 12 ani (1976-1987) a pierdut nu mai puţin de 2.500.000 de voturi se datorează unei schimbări la nivelul mentalului electoratului italian care începe să conştientizeze că epoca anilor ‚70 s-a încheiat şi că trebuie să se urmeze o altă cale, a negocierilor, şi nu a confruntărilor directe. Lovitura decisivă dată acestui partid a fost căderea zidului Berlinului care invalidează opţiunea istorică a comuniştilor italieni de modelul sovietic.

Căderea zidului Berlinului a avut un efect devastator în interiorul partidului. Pe data de 12 noiembrie 1989 la numai 3 zile de la căderea simbolică a regimurilor comuniste din estul Europei a apărut declaraţia secretarului partidului Achille Ocheto care anunţa introducerea unor mari schimbări la nivelul partidului menite să permită acestuia supravieţuirea politică.

Lucrările acestui Congres extraordinar au avut o importanţă foarte mare deoarece s-au delimitat pentru prima dată în partid mai multe curente de idei. Pe data de 3 februarie 1991 Partidul Comunist Italian declara că se dizolvă permiţînd în acest fel apariţia a două partide politice: primul dintre acestea este Partidul Democrat de Stânga (PDS) iar al doi-lea „Rifondazione Comunista”.

Urmaşul politic al PCI este Partidul Democratic de Stânga (PDS), ce apare pe scena politică în februarie 1991 ca urmarea a adoptării moţiunii „Pentru o adevărată schimbare a PCI”şi a avut ca lider pe A.Ocheto.¹⁰

Rifondazione Comunista este un partid care reprezintă o parte minoritară a vechiului PCI şi care a adunat membri ai fostului PCI care au sprijinit moţiunea intitulată „Pentru o adevărată schimbare a PCI”. Din punct de vedere ideologic acest partid poate fi regăsit la stânga eşicherului politic dar nu la extrema stângă. La început acţionează mai mult ca o mişcare şi nu ca partid politic deoarece la inceputul anilor ’90 a existat o anumită stare de confuzie la nivelul elitei fostului PCI. O parte importantă din foştii comunişti au susţinut PDS, în schimb o altă parte au susţinut anumite mişcări de extremă stânga cum ar fi „Partito Comunista d’Italia” şi „Linea Rosa” de inspiraţie marxist leninistă ce regrupau membri ce susţinuseră a treia moţiune intitulată „Pentru o democraţie socialistă în Europa”. Prăbuşirea U.R.S.S. a reprezintat o lovitură serioasă pentru stânga italiană deoarece în acest mod a dispărut orice urmă de finanţare care ar fi putut veni de la vechii aliaţi ca şi pierderea legimităţii ideologice.

Renaşterea mişcării a avut loc odată cu numirea lui Fausto Bertinotti în funcţia de secretar al partidului. Ideologia partidului se baza pe sprijinul acordat sindicatelor în lupta acestora cu patronatul, apărarea intereselor angajaţilor ca şi a pensionarilor. Începutul anilor ‚90 se dezvoltă în Italia o mişcare pacifistă care a avut tendinţe antiamericane în jurul căreia s-au coagulat mai multe asociaţii civice. Din acest moment s-a dezvoltat în interiorul partidului o concepţie pacifistă bazată pe ideea nonintervenţiei şi a suveranităţii naţionale. Rifondazione Comunista a mizat pe aceste valori, şi-a creat o platformă electorală care îi va aduce voturi din partea electoratului de stânga, fapt ce a permis intrarea în parlamentul italian. Intrarea lui Silvio Berlusconi în viaţa politică a reprezentat un nou argument de luptă pentru partid deoarece valorile şi ideile exprimate de acesta se situau în opoziţie cu valorile de stânga.¹¹ Atacurile împotriva guvernului condus de Silvio Berlusconi au creat o identitate importantă de stânga pe eşicherul politic reuşind să atragă la nivelul anilor ’90 un procent de aproximativ 6% din electorat. Căderea guvernului Berlusconi pe data de 22 decembrie 1992 a reprezentat prima mare victorie a partidului în plan politic ceea ce a adus o clarificare şi în rândul electoratului. În interiorul partidului au existat mai multe aripi care doreau o colaborare mai deschisă nu numai cu forţe politice situate la stânga dar şi cu PDS care se afirma tot mai puternic ca un partid de centru-stânga.¹²

Un element interesant de tip simbolic care demonstrează diferenţele dintre cele două aripi ale fostului PCI este că Rifondazione Comunista menţine ca emblemă secera şi ciocanul în timp ce PDS preia simbolul ştejarului. Dilema liderilor ca şi a membrilor noului partid era modul în care se vor raporta la PDS fapt ce a produs frământări importante. Clarificarea acestori opţiuni a avut loc în luna mai al anului 1993 când secretarul noului partid Garavini a propus în mod deschis o alianţă cu PDS. Resentimentele la acea dată erau încă puternice şi de aceea propunerea a fost respinsă fapt ce a condus la demisia acestuia. Plecarea acestuia a produs un gol de putere la nivel central care a fost umplut odată cu venirea lui Fausto Bertinotti, unul dintre cei mai importanţi lideri ai PDS. Timp de 10 ani Rifondazione Comunista a cunoscut frământări interne datorate numărului mare de „aripi”. În realitate partidul este un conglomerat de mişcări politice care au identităţi şi interese proprii. Noutatea anului 2006 este că Rifondazione a facut parte din guvernul Prodi menţinându-şi loialitatea până la căderea acestuia. Participarea la guvernare a produs un val de disensiuni în partid deoarece aripa extremistă nu a acceptat colaborarea partidului la o coaliţie care menţine forţele armate în Irak şi Afganistan. Aripile dizidente din partid au dezertat de la mai multe şedinţe ale parlamentului deoarece parlamentarii no-global ca şi cei de extremă stânga refuzau acordarea votului pentru finanţarea misiunilor armatei italiane în străinătate. Această atitudine era deosebit de periculoasă deoarece numărul de parlamentari, în special în Senat, pe care se putea baza guvernul nu era suficient de mare şi din această cauza se risca chiar căderea acestuia.

Apariţia Patidului Democratic (PD) a determinat o reorganizare internă deoarece exista pericolul marginalizării pe scena politicii. Pe data de 25 februarie 2007, Fausto Bertinoti a prezentat un nou program politic menit să reunifice toate mişcările care se găseau la stânga noului Partid Democratic. Înfiinţarea acestui partid avea ca scop concentrarea voturilor de centru-stânga şi stânga în mâinile unei singure organizaţii cu scopul contrabalansări polului de centru-dreapta şi dreapta care aduna Forza Italia (condusă de Berlusconi), Alleanza Nazionale (condusă de Gianfranco Fini), ce au constituit un nou partid intitulat „Popolo della Liberta” şi Lega Nord (condusă de Umberto Bossi). Eşecul guvernului Prodi, care a căzut în ianuarie 2008, a produs o polarizare a electoratului fapt ce a obligat Rifondazione Comunista accelerarea creării unui nou construct politic. În acest fel va lua fiinţă „Sinistra Arcobaleno” care a reunit Rifondazione Comunista, partidele ecologiste şi stânga democratică. Alegerile din 2008 au avut ca actori politici trei opţiuni ideologice: centru-dreapta reprezentată de Popolo della Liberta care împreună cu dreapta reprezentantă de Lega Nord au participat în alianţă, centru-stânga reprezentată de Partidul Democratic şi Sinistra Arcobaleno care unifica în parte stânga radicală. Rezultatele alegerilor au consfinţit bipolarismul dintre Partidul Democratic şi Popolo della Liberta iar coaliţia Sinistra Arcobaleno a primit doar 3,08% din voturi fapt ce nu i-a permis intrarea în parlament.¹³

Eşecul acestei coaliţii se datorează pierderii electoratului de centrustânga care a are simpatii sindicaliste şi ecologiste şi mai ales al electoratului tradiţional de stânga care a acordat sprijin Partidului Democratic sau a refuzat să se prezinte la vot. Bipolarismul centru-stânga, centru-dreapta plus dreapta apare ca o dorinţă a electoratului care a considerat că este timpul eliminării fragmentării spaţiului politic

Partidul Democratic de Stânga a reprezentat pentru stânga italiană urmaşul de drept al PCI. Partidul Democratic de Stânga (PDS), s-a născut pe ruina mişcării comuniste din dorinţa sinceră a liderilor acestora de a pune în practică ideile de centru stânga pe care intenţiona să le introducă în defunctul PCI. Noul partid elimină cu rapiditate elementele marxiste din ideologie încercând să introducă noi elemente de gândire provenite din spaţiul ideologic liberal. Autori ca Ralf Dahrendorf sau Norberto Bobbio devin teoreticieni importanţi citaţi de ideologii partidului în încercarea mişcării de a crea un nou tip de program politic. PDS elimină conceptul centralismului democratic prin acceptarea discursurilor alternative. Problema cu care se confruntă noua construcţie politică este dată de lipsa unei elite suficient de vizibilă şi mai ales credibilă care să poată angrena în jurul său o mişcare de idei de centru stânga, la care se adăuga ereditatea simbolică a fostului PCI. Frământările cu care se confruntă noul partid se reflectă la nivelul numărului de înscrişi care scade de la 1.264.790, atât cât avea PCI în 1990, la 989.708 în 1991. Numărul membrilor PDS este totuşi mare mai ales că dizolvarea PCI nu a însemnat că toţi membrii s-au înscris în PDS deoarece partea cea mai ortodoxă a militanţilor a înfiinţat Rifondazione Comunista. Acest partid încerca să menţină valorile stângii radicale unindu-se cu o altă mişcare politică intitulată „Democraţia Populară” preluînd în acest fel o parte din electoratul PCI.

Perioada dintre anii 1991 şi 1994 este caracterizată prin încercările liderilor de partid de a găsi o cale proprie prin care să se definească pe eşicherul politic. Alegerile din 1994 au reprezentat un moment important în viaţa noului partid deoarece PDS promovează o coaliţie cunoscută sub numele de „Aleanza dei Progressisti” din care au făcut parte PDS, PRC, Verzii, PSI, Alleanza Democratica, La Rete, etc. Convingerea membrilor alianţei era că pe fondul scandalului intitulat „Mani pulite” care agrenase membrii importanţi al DC era uşor să se câştige alegerile. Principalul contracandidat era Silvio Berlusconi, un personaj intrat de puţin timp pe scena politică, fără experienţă în acest domeniu dar care reprezenta cu succes acea parte a electoratului de centru-dreapta care dorea limitarea acţiunii statului în economie. Silvio Berlusconi îşi organizează partidul pe structura reţelei de televiziune Mediaset sfidând stânga democratică în alegeri. Rezultatul alegerilor a fost neaşteptat, PDS câştigă 20,4% în schimb Forza Italia primeşte 21,1% din voturi. Forza Italia nu poate fi considerat un partid politic în sensul clasic al cuvântului deoarece apare din punct de vedere legal ca o asociaţie politică înfiinţată personal de Berlusconi şi alţi şapte membri fondatori. Din acest punct de vedere Forza Italia poate fi considerată o „mişcare politică” organizată după modelul unei societăţi comerciale.¹⁴

Rezultatul acestor alegeri este important deoarece Achile Occhettto a demisionat şi a fost înlocuit de Massimo D’Alema, unul dintre tinerii carismatici provenit din rândurile vechiului PCI.

În anul 1995 PDS a participat la crearea unei noi coaliţii întitulată „Ulivo” care avea la bază construcţia politică fondată de Romano Prodi ce reunea foşti democristiani, foşti comunişti, partidul ecologist etc.

În februarie 1995 Ulivo câştigă alegerile din 1996. PDS reuşeşte să atragă aproape 9.000.000 de voturi. Victoria în alegeri a deschis calea clarificărilor interne cu scopul de a înţelege cine este liderul de necontestat al partidului.

La preşedinţia partidului au candidat Massimo D’Alema şi Walter Veltroni, doi lideri proveniţi din pepiniera tineretului comunist. Lupta a demonstrat că existau mai mulţi lideri crescuţi la umbra lui Enrico Berlinguer care erau consideraţi la acelaşi nivel fără să existe o ierarhie.¹⁵

Alegerile au dat câştig lui Massimo D’Alema, deoarece era sprijinit de elita de la centru, cu toate că Walter Veltroni primise mai multe voturi din teritoriu.¹⁶ Victoria în alegeri a lui D’Alema permite acestuia să declanşeze un proces de reformare în interiorul partidului care să consimtă agregarea unor forţe ce trebuia să conducă la crearea unui nou proiect politic. În anul 1998, PDS a dat viaţă aşa numitelor „Stati generali della Sinistra” care aveau ca scop crearea un partid unic al stângii democratice. Rezultatul acestor confruntări a dus la naşterea unui nou partid intitulat „Democraticii di Sinistra”.

Fondatorii acestui nou subiect politic reprezenta PDS(ex. PCI), lider Massimo D’Alema, Federazione Laburista(ex.PSI), lideri Valdo Spini, Giorgio Ruffolo, Comunisti Unitari(ex. PRC), lider Farmiano Crucianelli, Cristiano Sociali (ex. DC), lider Piero Carniti, Sinistra Repubblicana (ex. PRI), lider Giorgio Bogi, Riformatori per L’Europa (ex.PSI), lider Giorgio Benvenuto, Agire Solidale, lider Giuseppe Lumia.

La doi ani de la câştigarea alegerilor noua formaţiune politică îl prezintă pe Massimo D’Alema ca succesor al lui Romano Prodi în funcţia de preşedinte al consiliului de miniştri, lider al Ulivo. Guvernul condus de Prodi pierduse încrederea comuniştilor organizaţi în Rifondazione Comunista şi de aceea aceştia şi-au retras sprijinul parlamentar. Această acţiune a avut efecte importante deoarece retragerea sprijinului a fost văzută ca un act de trădare a stângii din partea comuniştilor.

Pe data de 21 octombrie 1998 D’Alema a prezentat lista propriului guvern pentru care a primit încrederea din partea parlamentului. Programul guvernului prevedea reformarea economiei italiane prin atacarea intereselor de grup, ale corporaţiilor şi a intereselor transversale. Statul italian , încă din ‚98, se confrunta cu importante blocaje la nivel macroeconomic şi de aceea se simţea nevoia unor reforme care să permită economiei să se dezvolte. Procesul de modernizare preconizat de guvern s-a lovit de interesele tip corporativ şi de aceea atacurile la adresa puterii au fost deosebit de dure.¹⁷ Guvernarea nu este uşoară, deoarece echilibrele în parlament erau fragile iar guvernul şi în special D’Alema este atacat vehement din toate părţile deoarece încercările de liberalizare puneau în discuţie monopolurile de stat sau private. Alegerile pentru Parlamentul European care au avut loc în 1999, au reprezentat prima verificare electorală a partidului dar şi a guvernului DS. Rezultatul electoral este bun deoarece DS a primit nu mai puţin de 5.300.000 de voturi ceea ce demonstra că la nivelul populaţiei exista un sprijin pentru reformele guvernamentale.

Aliaţii din guvern simt presiunea guvernării şi a grupurilor de interese şi de aceea încearcă să se delimiteze de guvern în speranţa că eroziunea care apărea în timp la nivelul electoratului să nu-i afecteze. Enrico Boselli lider ai Socialiştilor Democraţilor Italiani îl atacă pe D’Alema acuzînd-ul că politica sa de guvern duce L’Ulivo în opoziţie. Dezbaterea politică se încălzeşte, apar acuze reciproce care conduc la demisia lui Massimo D’Alema din funcţia de preşedinte al consiliului de miniştri. Căderea guvernului atrage după sine o scădere de popularitate a preşedintelui DS acuzat de lipsă de fermitate fapt ce se va repercuta în pierderea alegerilor locale din anul 2000 când Berlusconi împreună cu Alleanza Nazionale şi Lega Nord vor forma o coaliţie intitulată „Casa della Liberta” care reuşi să cîştige în 8 din cele 15 regiuni italiane.

DS în urma pierderii alegerilor şi a destrămării parţiale a alianţei fondată de Romano Prodi îşi îndreaptă atenţia spre Francesco Rutelli unul dintre cei mai apreciaţi primari al Capitalei de după război.

Începând cu anul 1998 F.Rutelli devine liderul unei noi forţe politice intitulată „La Margherita”. Acest partid reprezintă aripa de centru-stânga din fostul DC aşa cum aripa de centru, centru-dreapta s-a coagulat în Uniunea Democrat Creştină (UDC), condusă de Ferdinando Casini.

În anul 2001, pe 13 mai, DS împreună cu L’Ulivo participă la alegerile generale propunând ca lider al coaliţiei pe Francesco Rutelli, lider al Margheritei. Cu toate acestea „Casa della Liberta” a câştigat alegerile. Înfrângerea în alegeri şi intrarea în opoziţie deschide o altă etapă în istoria partidului.¹⁸

Între 16 şi 18 noiembrie 2001 la Congresul Naţional de la Pesaro s-au prezentat trei moţiuni susţinute de Giovanni Berlinguer, Piero Fassino şi Enrico Morando. Alegerile generale ale DS erau aşteptate cu nerăbdare de activiştii de centru-stânga. Criticile la adresa lui Massimo D’Alema erau furibunde acesta declarând că a avut senzaţia că îl „aşteaptă plutonul de execuţie”. ¹⁹

Linia propusă de Fassino prevedea continuarea liniei reprezentată Massimo D’Alema şi Walter Veltroni care promova ideile modernizării economice, a continuării relaţiilor de colaborare cu stânga europeană, susţinerea alianţei L’Ulivo şi menţinerea unei politici antagoniste faţă de Rifondazione Comunista.

Piero Fassino a fost sprijinit de Massimo D’Alema, Luciano Violante şi Gavino Angius, şefii de grupuri parlamentare, foşti miniştri, ca şi viitorul preşedinte al Italiei, Giorgio Napolitano. Moţiunea propunea o linie de continuitate cu politica fostului guvern accentuând politicile reformiste şi deschiderea faţă de ideile provenite de la baza partidului.

Pe data de 20 martie 2004 în timpul unui marş al păcii izbucnesc critici virulente la adresa lui Piero Fassino şi a liderilor partidului aceştia fiind acuzaţi că sprijină o politică, cea americană, care încalcă drepturile omului şi duce o politică imperialistă pentru a acapara sursele de energie.

Elita DS se afla într-un moment de impas deoarece în interiorul partidului existau mai multe curente care criticau linia oficială din dorinţa de a maximiza atacurile faţă de guvernul Berlusconi şi o mai mare implicare în mişcările sindicale la care se adăuga declararea fără echivoc a unei politici neinterventioniste în raport cu Irak.

Ieşirea din impas a venit din partea lui Romano Prodi iniţiatorul alianţei L’Ulivo. Romano Prodi reuşise în 1996 să câştige alegerile şi să aducă la masa tratativelor Rifondazione Comunista. Rolul de mediator între militanţii de stânga şi extremă stânga era recunoscut de toţi şi de aceea propunerea acestuia de a reînoi alianţa printr-o mai mare deschidere faţă de alte partide a fost acceptată de marea majoritate ai membrilor DS.

Romano Prodi a fost declarat liderul spiritual al unei noi alianţe intitulată „L’Unione”. Problema consta în faptul că Romano Prodi nu se afla în Italia deoarece la acea dată îndeplinea funcţia de preşedinte al Uniunii Europene. Romano Prodi ca şi Piero Fassino şi Walter Veltroni doreau crearea unui nou subiect politic intitulat „Partito Democratico” care să includă „La Margherita” condusă de Francesco Rutelli. Primul pas în realizarea noului partid a fost convocarea unor consultări populare după modelul american în care toţi membrii de partid sau simpatizanţi ai acestora puteau să participe la alegerea liderului Uniunii. Alegerile au fost un succes important deoarece au participat 4.300.000 de alegători. Romano Prodi a fost ales cu 74,1% din voturi devenind candidatul unic la funcţia de prim ministru pentru alegerile generale din 2006 din partea Uniunii. La alegerea liderului noii alianţe au putut participa nu numai membrii DS dar şi ai Margherita fapt ce a reprezentat primul pas pentru o apropiere a celor două partide. Piero Fassino a rămas lider al DS însă se va supune deciziilor luate de Romano Prodi.²⁰

Succesul acestui experiment democratic a avut un ecou important în opinia publică italiană deoarece era pentru prima dată când un partid politic sau o alianţă de partide îşi alegea liderul suprem prin vot popular.²¹ Reacţia din partea cealaltă a baricadei a fost imediată. La începutul anului 2006 ziarul Il Giornale aflat în proprietatea familiei Berlusconi începe o campanie de presă prin care îl acuză pe Piero Fassino că a sprijinit din punct de vedere politic încercarea unui grup de oameni de afaceri de a cumpăra Banca Nazionale del Lavoro, una dintre cele mai importante bănci italiane. DS era acuzat că încearcă ca prin intermediul unor oameni de afaceri de stânga să achiziţioneze BNL cu scopul de a avea un important sprijin financiar în vederea câştigării noilor alegeri prevăzute la sfîrşitul anului 2006. Acest scandal a provocat o scădere de popularitate în rândul electoratului. Alegerile electorale au consfinţit câştigarea alegerile la limită din partea uniunii de centru stânga.

L’ Unione a câştigat alegerile cu o diferenţă de cîteva mii de voturi. Mai exact 49,81% faţă de 49,74% pentru Casa della Liberta pentru Camera Deputaţilor în timp ce la Senat, Uniunea primeşte 49,2% în timp ce CDL câştigă 49,9%.₂₂ Rezultatul alegerilor a dat un nou impus tendinţei de unificare a partidelor de centru stânga. Ideea construirii Partidului Democratic a primit un impuls important deoarece s-a înţeles că numai prin unirea tuturor forţelor de centru-stânga se va reuşi oprirea alianţei de centru-dreapta care avea ca lider pe Silvio Berlusconi. Între 19-21 aprilie 2007 la Firenze a avut loc cel de-al IV-lea Congres al DS care va fi şi ultimul deoarece se va decide participarea împreună cu Margherita la constituirea Partidului Democratic.

Partidul Democratic a luat naştere în mod oficial pe 14 octombrie 2007 prin intermediul unor alegeri generale cu toate că ideea construirii unui partid unic situat la centru şi centru-stânga eşicherului politic aparuse încă din 1993.²³

În data de 14 octombrie 2007 la alegerile primare care au decis persoana care va deveni primul secretar al PD vor participa mai mult de 3.600.000 de persoane, cu 1.000.000 mai puţini decât în 2005.

Walter Veltroni va primi 2.694.721 (75,82%) dintre voturi din totalul de 3.554.169 de voturi valabil exprimate. Două săptămâni mai tîrziu pe, 27 octombrie 2007, la Milano, vor participa 2.858 de electori aleşi pe listele din 14 octombrie 2007 care vor alege 17 membri ai executivului PD. Organul executiv PD va număra 17 membri dintre care 9 femei.²⁴

PD apare pentru contemporani ca un partid ce menţine multe elemente ideologice ale fostului partid comunist însă doreşte o mutare a propriei ideologii de la stânga extremă spre centru. Încercările de reformare a partidului s-au realizat printr-o luptă internă bazată nu atât pe criteriul cadrelor cât mai ales pe baze ideologice. Pe parcursul celor două decenii care încep cu dizolvarea PCI şi se încheie cu afirmarea PD cele două partide PDS şi PCI au fost animate de luptele interne dintre aripile care încercau deplasarea ideologiei spre stânga şi aceea care dorea deplasarea spre centru. Aceste curente din interiorul partidului se vor regăsi în interiorul PD. Existenţa acestor curente a fost acceptată de elita centrală fiind considerată o expresie a democraţiei existente la nivelul partidului.²⁵

Al doilea guvern Prodi, sau guvernarea Prodi se va confrunta încă de la început cu o opoziţie deosebit de dură din partea dreptei reprezentată de Forza Italia şi Alleanza Nazională(A.N), centrul reprezentat de U.D.C şi dreapta simbolizată de Liga Nordului. Puterea şi opoziţia s-au confruntat în parlament timp de doi ani Berlusconi refuzând orice tip de dialog în privinţa realizării unor reforme cu caracter instituţional. Opoziţia critica guvernul că a mărit taxele şi a provocat o criză economică deoarece a maximizat lupta faţă de evaziunea fiscală. Criza dintre putere şi opoziţie va fi urmată de încercarea provocării căderii guvernului cu ocazia votării bugetului de stat pe 2008. Între 14 şi 15 noiembrie 2007 bugetul pe anul 2008 va fi votat atât la nivelul Camerei Deputaţilor cât şi la Senat fapt ce va produce o ruptură în interiorul opoziţiei între Gianfranco Fini liderul A.N şi Pier Ferdinando Casini (U.D.C) pe de o parte şi Silvio Berlusconi(Forza Italia) pe de altă parte. Destrămarea opoziţiei a reprezentat pentru guvern ocazia pe care o aştepta de aproape doi ani de a cere realizarea unui consens parlamentar pentru realizarea unor reforme cu caracter electoral care să permită limitarea fragmentării spaţiului politic prin votarea unei legi care să impună un prag electoral înalt care să avantajeze marile formaţiuni politice. Acest demers se va lovi de opoziţia partidelor mici din parlament cum ar fi Rifondazione Comunista, U.D.C, şi U.D.E.U.R. Soarta guvernului Prodi va fi pecetluită în momentul în care Clemente Mastela liderul U.D.E.U.R va decide să iasă de la guvernare invocând lipsa de solidaritate politică a aliaţilor în momentul arestarii soţiei sale care indeplinea funcţia de preşedinte a regiunii Campania. Arestarea soţiei liderului U.D.E.U.R a fost văzută de acesta ca o presiune şi un şantaj politic şi de aceea a decis ieşirea de la guvernare, fără să precizeze din partea cui proveneau aceste presiuni. Plecarea acestui mic partid politic a provocat o dezbinare la nivelul coaliţiei de guvernare fapt ce nu a mai permis realizarea unei noi majorităţi parlamentare. Rezultatul acestui eşec a fost organizarea de noi alegeri parlamentare în vara anului 2008 pe fondul unei insatisfacţii populare datorate activităţii guvernului Prodi II.

Campania electorală a fost lipsită de încrâncenarea confruntărilor politice existente în 2006. Explicaţia acestui fenomen este dată de atitudinea lui Walter Veltroni care de la înălţimea funcţiei de lider al P.D. propune practicarea unui nou tip de campanie electorală care să nu se mai axeze pe demonizarea adversarului şi să se pună accentul pe noua ofertă politică care oferea electoratului italian posibilitatea limitării fragmentării parlamentare. Dorinţa noului lider al PD a mers până acolo încît a reuşit să promoveze o campanie electorală fără să numească numele lui Silvio Berlusconi.²⁶ Consecinţa acestei oferte politice este imediată deoarece la stânga PD refuză o alianţă cu Sinistra Arcobaleno, Partito Socialista, Partito Comunista dei Lavoratori şi Sinistra Critica reuşind să absoarbă Partidul Radical. Silvio Berlusconi după modelul promovat de stânga a creat o nouă mişcare politică intitulată Popolo della Liberta care reprezenta unificarea a două partide Forza Italia şi Alleanza Nazionale considerate de centru-dreapta. Lega Nord va refuza să se topească în noul partid acceptând însă a alianţă cu acesta. Popolo della Liberta va realiza o alianţă electorală cu Lega Nord şi Movimento per L’Autonomia del Sud refuzând o alianţă cu „La Destra-La Fiamma Tricolore” considerate de extremă dreapta. Partito Democratico se va alia cu Italia dei Valori condusă de Antonio Di Pietro. U.D.C. condus de Pier Ferdinando Casini, Sinistra Arcobaleno condusă de Fausto Bertinoti şi La destra-La Fiamma Tricolore condusă de Daniela Santache vor candida ca formaţiuni politice independente care se găseau la centrul, extrema stângă sau extrema dreaptă italiană. Clemente Mastela şi U.D.E.U.R au refuzat să participe la aceste alegeri considerând că persoana sa şi partidul au fost supuse unui proces de linşaj politic.

Alegerile au dat următoarele rezultate: Popolo della liberta 37.38%, Lega Nord 8.29%, Movimento per L’Autonomia 1.12%. La centru avem UDC cu 5.62%, la centru stânga Partito Democratico 33.17%, Italia dei Valori 4.37%. La extrema stânga avem coaliţia Sinistra Arcobaleno 3.08% procent care nu-i permite intrarea în parlament.²⁷

Analiza rezultatelor alegerilor din 13-14 aprilie 2008 demostrează că centru- dreapta şi dreapta italiană a câştigat detaşat alegerile electorale. Coaliţia propusă de Silvio Berlusconi a însumat 46,81% la Camera Deputaţilor iar la Senat 47,32% în timp ce coaliţia condusă de Walter Veltroni a primit la Camera Deputaţilor 37,54% iar la Senat 38,01%. Diferenţele sunt semnificative la Camera Deputaţilor de 9,27% iar la Senat de 9,31%. La nivelul alianţelor centru-stânga a pierdut la o diferenţă mai mare de 9% şi observăm că hemoragia de voturi s-a produs la nivelul extremei-stângi în condiţiile în care participarea la vot a fost deosebit de ridicată de 83%. Însumarea procentelor obţinute de Rifondazione Comunista la Camera Deputaţilor împreună cu Partito Socialista (Enrico Boselli), Partito Comunista dei Lavoratori (Marco Ferrando) şi Sinistra Critica (Flavia D’Angeli) reprezintă 5,10%, iar la Senat 4,99% ceea ce teoretic i-ar fi permis trecerea pragului de 5%. Dezbinarea existentă la nivelul elitei de extremă stânga a fost una din cauzele pentru care aceasta, după atâţia ani, să nu mai fie reprezentată în parlament. Într-un interviu prezentat ziarului Corriere della Sera Veltroni deplângea decizia lui Enrico Boselli de a nu accepta să participe la formarea PD în condiţiile în care partidul său reprezenta aproape 1% din preferinţele electoratului în condiţiile în care fusese deja refuzat de Rifondazione Comunista şi UDC. O altă cauză este dată de tipul campanie promovat de Silvio Berlusconi şi Walter Veltroni care au cerut electoratului să îşi dea propria preferinţă unui mare partid pentru a evita risipirea voturilor.

Concluzii

Dreapta italiană renaşte după dizolvarea DC prin apariţia mai multor partide. La centru avem UDC care provine din fosta DC. În perioada anilor 1994-2008 UDC sau PPI cum s-a numit pentru scurt timp, are un pronunţat caracter de centru-dreapta, din acest motiv a avut un electorat care se suprapunea în parte cu acela al „Forza Italia”. După 2008 mai ales sub impulsul liderului său Pier Ferdinando Casini, UDC s-a mutat spre centru atrăgând voturile electoratului de centru.

Forza Italia este un partid care apare în 1992 şi are ca lider carismatic pe Silvio Berlusconi. Din punct de vedere ideologic partidul se încadrează curentului liberal de dreapta şi are un caracter naţionalist ce promovează o intervenţie limitată în economie, reducerea de taxe şi impozite.

Alleanza Nazionale (AN) este un partid care se situează la dreapta eşicherului politic şi are ca lider istoric pe Gianfranco Fini. Partidul se încadrează în categoria dreptei politice naţionaliste şi are ca principal obiectiv menţinerea unităţii statului italian fiind un apărător fervent al menţinerii centralizării administrative. De-a lungul timpului partidul a fost acuzat că doreşte să reânvie valorile fascismului. În anul 2008 a fuzionat cu Forza Italia realizând un pol politic de centru dreapta intitulat „Popolo della Liberta”.

Lega Nord este un partid politic autonomist care îşi are ponderea politică în nordul Italiei. Din punct de vedere ideologic acest partid se situează la nivelul extremei drepte europene având un discurs naţionalist-extremist şi xenofob pronunţat. Aceasta militează pentru o decentralizare administrativ teritorială puternică care să menţină resursele la nivel local şi să limiteze autoritatea centrală.

Partidul Democrat reprezintă un proiect politic imaginat de tinerii comunişti ai anilor ‚80 care şi-au propus reformarea PCI şi transformarea acestuia într-un partid social-democrat de centru stânga care să atragă toate acele componente ale societăţii ce erau atrase de ideile de stânga dar care nu se regăseau în dogma promovată de PCI. Observând procentele PCI din 1987 care însumau Cameră (26.60%), Senat (28.30%) şi procentele PD din 2008 de 33.17%, putem considera că demersul este reuşit. Liderii fostului PCI au reuşit să construiască un partid de centru stânga, modern care să aibă peste 33% din preferinţele electoratului.

Rifondazione Comunista, cel puţin pentru moment, la două decenii de la dispariţia PCI reprezintă exemplul viu al unei opţiuni politice care nu mai răspunde intereselor electoratului italian.

Dreapta şi stânga reuşesc să supravieţuiască după cutremurul de la începutul anilor ‚90. Clivajul dreapta/stânga este mult prea pronunţat pentru ca să dispară din viaţa politică italiană. În perioada războiului rece existau două opţiuni ideologice ireductibile reprezentate de DC şi PCI. Dizolvarea acestor partide nu a reprezentat eliminarea fracturii existente la nivelul opiniei publice. Diferenţierea dintre stânga şi dreapta are o tradiţie de 150 de ani şi este adânc înrădăcinată în conştiinţa italiană. Căderea dualităţii DC-PCI a permis apariţia unor partide care au răspuns diferitelor opţiuni ideologice. Astfel la stânga avem PDS-DC-PD şi La Margherita care răspund aşteptărilor electoratului de centru stânga şi Rifondazione Comunista care preia electoratul de extremă stânga. La dreapta avem UDC care este centru, Forza Italia de centru-dreapta, A.N. de dreapta şi Lega Nord de extremă dreapta.

La baza dihotomiei stânga/dreapta, potrivit lui Norberto Bobbio, este modul în care aceste ideologii se raportează la individ. Simplificând putem afirma că stânga este egalitară în timp ce dreapta este inegalitară. Conceptul de egalitate nu echivalează însă cu egalitarismul, ci priveşte reducerea inegalităţilor sociale fără a impune o nivelare socială absolută.²⁸ Concepţia conform căreia, după căderea zidului Berlinului, aceste clivaje pe care se fundamentează dihotomia stânga/dreapta nu mai sunt de actualitate este infirmată de cazul italian.

Concluzia acestei cercetări este că din studierea fenomenului italian clivajele stânga/dreapta se regăsesc în zilele noastre.

SABIN DRĂGULIN - licenţă în ştiinţe politice în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, licenţă în istorie în cadrul Facultăţii de Istorie, ambele din Universitatea Bucureşti, doctor în istorie, Lector universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir.

 sus