Recenzie

Istoria văzută prin ochii mişcărilor colective

 

---

Francesco Alberoni, Leader e masse
Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 2007, 164 pp.

---

Francesco Alberoni este în prezent unul dintre cele mai vehiculate nume din spaţiul universitar italian, cel puţin atunci când se are în vedere orice chestiune ce ţine de domeniul sociologiei, cu precădere tot ceea ce ţine de domeniul relaţiilor interumane, începând cu „raţionalizarea” relaţiilor amoroase¹ şi terminând cu observaţii mult mai pretenţioase, cum ar fi analiza sistematică a mişcărilor colective – naştere, evoluţie, moarte².

Această din urmă temă, expusă pentru întâia oară în lucrarea Movimento e istituzioni în 1977 a fost de altfel şi cea prin care Francesco Alberoni şi-a dobândit prestigiul definitiv în rândul comunităţii academice, şi nu numai, detaliul prin care inovează fiind chiar conceputul fundamental cu care autorul operază, şi anume acela de statu nascenti; concept care se va regăsi mai apoi în toate lucrările sale, stând invariabil la baza tuturor raţionamentelor punctuale.

„În acele epoci în care structurile consolidate crachează, indivizii, şi în mod special acei indivizi dintre cei mai frământaţi, tind să se regrupeze, să vorbească, să discute, să gândească noi posibilităţi. Nu se poate vorbi însă despre existenţa unei mişcări, nu există încă acea fuziune care să creeze o colectivitate unită şi entuziastă. Această etapă urmează să aibă loc doar atunci când în cazul unuia sau a mai multor indivizi implicaţi în acea criză se produce o mutaţie calitativă, o mutaţie interioară extrem de profundă. [...] Ajunge astfel să se întrevadă o nouă cale de reuşită, respectiv începutul unei noi vieţi.” (p.44) Vorbim despre o idee, despre o descoperire, despre o revelaţie, despre acel soi de iluminare profundă şi cumva inexplicabilă ce poate fi foarte bine numită, după Alberoni, şi metanoia, şi poate fi atribuită schimbărilor produse de-a lungul istoriei de către gândirea lui Iisus Hristos, aceea a lui Martin Luther sau Karl Marx.

Volumul Leader e masse se mulează pe această axă originală descrisă de către conceptul de statu nascenti, fiind în acelaşi timp o tentativă de punere împreună a lui Weber şi Durkheim, polemizând deopotrivă cu LeBon. Astfel, de la Weber preia Alberoni conceptele de charismă, respectiv de putere charismatică, de la Durkheim conceptele de solidaritate şi de anomie socială, iar lui LeBon îi reproşează faptul că „ a creat confuzie cu teoria sa despre psihologia maselor, mai precis punând împreună fenomene extrem de diverse ce au în comun doar faptul că mai mulţi indivizi se constituie într-o mulţime, la nivelul căreia îşi pierd capacitatea de a judeca în mod critic, căzând astfel pradă emoţiilor violente, iraţionalităţii şi contagiunii.” (p.21).

Dincolo însă de aceste repere critice, lucrarea Leader e masse este în primul rând o viziune orginală asupra dinamicii mişcărilor colective largo sensu, dar implicit şi o viziune asupra democraţiei, în logica în care „democraţia are nevoie de mişcări, însă acestea, absolut toate, sfidează la origine democraţia” (p.114).

Demonstraţia sociologului italian devine cu atât mai virtuoasă cu cât deţine acea capacitate explicativă de a surprinde, concomitent, fragilitatea şi indispensabilitatea democraţiei, subliniând faptul că mişcările colective sunt deopotrivă primejdioase şi indispensabile pentru democraţie, argumentul fiind acela că fără existenţa acestora nu se poate vorbi despre acea solidaritate absolut necesară pentru realizarea pactului democratic. Democraţia este însă o conseciţă (fericită), rezultatul ultim al unor suprapuneri ce aparţin necesităţii istorice ce are la origine, la fel ca orice altă realitate politico-socială, existenţa unei mişcări colective.

Pentru a elucida însă tot acest proces (trans)istoric trebuie găsit întâi de toate răspunsul la întrebarea elementară „ce anume înţelegem prin mişcări colective?”. Astfel, „mişcările colective sunt factorul imprevizibil al istoriei; ele reprezintă discontinuitatea istoriei, momentul în care mii de transformări latente se traduc printr-o mutaţie produsă la nivelul conştiinţei, la nivelul conceperii sinelui, a lumii, producând astfel o nouă orânduire socială, un alt tip de comunitate, cu alte valori şi cu alt tip de comportamente sociale” (pp.13-14).

La baza acestor mişcări colective se plasează însă mereu două variabile, întocmai dependente, dar şi indispensabile: masele („la folla”) şi liderul; prima se constituie în forţa catalizatoare, prin punerea împreună a tututor judecăţilor colective existente în formă latentă; pe de cealaltă parte, liderul, numit de către Alberoni, dar şi de către literatura italiană de specialitate, în genere, (cu pornire de la sociologul italian Luciano Cavalli, unul dintre cei mai mari exegeţi ai lui Weber), il capo carismatico, este acela care „se remarcă întotdeauna, prin intermediul unei idei spectaculoase, sau prin demonstrarea unei capacităţi superioare strategice şi organizatorice” (p.79).

Ceea ce trebuie însă subliniat este că cea mai mare greşeală ce poate interveni în gândirea şi înţelegerea mişcărilor colective este reducţionismul; nu există o singură forţă colectivă, la fel cum nu există un singur eveniment, sau un unic (posibil) lider. „Trebuie să avem mereu în vedere existenţa unei multitudini de nuclee, care apar în mod absolut spontan, cu atâţia şi atâţia posibili lideri carismatici” (p. 79). Iar ca exemplu pentru ilustrarea propriei teorii Alberoni alege mişcarea produsă de către Protestantism, compusă dintr-o suită de mişcări, la vremea respectivă contemporane, caracterizate de o suma consistentă de elemente comune, dar desigur, şi de diferenţe vizibie. Avem astfel odată, evenimentele petrecute în Germania lui Luther, apoi Reforma lui Zwingli în Elveţia, apoi apariţia grupurilor de anababtişti în Austria şi în cele din urmă, în Anglia, Henric al VIII-lea pune în mişcare procesul de reformare al Bisericii. „Toate aceste fapte se încadrează în câmpul descris de Protestantism, toate se plasează contra Bisericii, însă între ele sunt extrem de diverse” (p.87).

A doua întrebare pe care şi-o pune Alberoni, după aceea descrisă de termenii „cum se iniţiază mişcările colective?” este „când anume explodează acestea?”. Pentru găsirea unui răspuns, sociologul italian se foloseşte aici de două concepte ajutătoare: transformare în baza lipsei de solidaritate, respectiv transformare pe baza existenţei solidarităţii. Altfel spus, avem de-a face cu două specii diferite ale aceluiaşi gen de fenomen: de agregare, respectiv de grup. Şi aici pot fi aduse ca exemplu două realităţi istorice, expresive pentru tipul fenomenelor de agregare (lipsite de solidaritate). Avem în primul rând momentul de explozie al dezvoltării capitaliste de la intersecţia secolelor nouăsprezece şi douăzeci, când maxima dezvoltare economică, în ciuda „egoismului” implicat de dorinţa acumulării avuţiei proprii, produce efecte extrem de puternice şi vizibile la nivelul întregii societăţi. Iar al doilea exemplu, de aceeaşi natură, şi având la bază aceeaşi logică, este cel al perioadei marilor descoperiri ştiinţifice: deşi fiecare cercetător inovează cel mai adesea în numele exigenţelor proprii, finalmente orice descoperiei ajunge să fie utilizată şi de către alţii, în propriul lor beneficiu.

Ceea ce este însă, după Alberoni, important este de reţinut că „dezvoltarea ştiinţifică, tehnică şi economică avansată, atunci când operează într-un mod negestionat, nu produce decât dezordine. Încurajează atitudinile spontane a milioane de indivizi, duce la creşterea loialităţilor deja existente, şi ajută la dezvoltarea zonelor urbane” (p.28). În acest fel, extrema dezvoltare economică de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea a generat un anume tip de schimbare socială ce a cunoscut consecinţe extrem de radicale, prin fărâmiţarea instituţiei familiei, devastarea sentimentului religios şi naşterea unor multiple forme de violenţă ce l-au determinat à la limite pe Marx să gândească totul în termenii „anarhiei capitaliste”.

Vor exista aşadar întotdeauna două faţete ale aceleiaşi monede, forţele ce păstrează echilibrul tuturor realităţilor sociale vor fi întotdeauna precare, iar democraţia este, aşa cum am subliniat încă de la început, prin excelenţă, exemplul cel mai grăitor. Relativ la aceasta, Alberoni va încerca să aducă toate elaborările sale la un loc, imaginând două căi, sau scenarii posibile: calea care duce către distanţarea faţă de principiile democratice, respectiv calea care ne va apropia întotdeauna de acestea. Astfel, Jean Jacques Rousseau devine încă odată exemplu negativ: cum să nu înţelegi democraţia. „Rousseau a fost motivul pentru care Revoluţia Franceză nu a fost capabilă să genereze instutuţii democratice” (p.104) notează Alberoni. Pe de cealaltă parte, întrucâtva previzibil, exemplul pozitiv oferit în susţinrea democraţiei este soluţia britanică: transformări sociale lente şi organice, lipsite de revoluţii sângeroase şi momente zero.

Dincolo de toate acestea, însă în legătură strânsă cu ele, găsim în volumul Leader e masse, o referire cât se poate de directă la Mircea Eliade, a cărui teorie privitoare la „nostalgia originilor” este aleasă de către Alberoni în vederea susţinerii tezei sale referitoare la „nucleul istorico-dogmatico-simbolic esenţial, care se consitituie în acea paradigmă către care toţi se întorc la un moment dat[...] şi care se suprapune inevitabil peste statu nascenti al unei respective mişcări” (p.127). Acesta este de altfel şi punctul de pornire în argumentarea din ultima parte a volumului Leader e masse, o ultimă parte ce se opreşte asupra unei teme de dezbatere de mare interes astăzi, şi care a transformat totodată lucrarea sociologului italian întu-un adevărat best-seller, lucru destul de greu de obţinut dacă avem în vedere că publicul ţintă este mai degrabă unul universitar, sau în tot cazul, unul specializat. 

Aşadar, în ultima parte a lucrării, cititorul are parte de o punere împreună a viziunii lui Alberoni cu privire la Islamism şi Creştinism, la mişcările islamice moderne, la relativismul cultural european şi la noile mişcări religioase, dar nu în ultimul rând şi la cazurile China şi India. Două chestiuni direct legate între ele reţin însă atenţia în mod deosebit. Prima ţine de descrierea într-o manieră comparativistă a Creştinismului şi a Islamismului, descriere din care aflăm că în cadrului procesului menţionat anterior, şi anume de „întoarcere la origini”, Creştinismul, în linie directă cu tradiţia ebraică, stabileşte o relaţie între Dumnezeu şi om descrisă de raportul tată-fiu, pe când în Islam omul este supusul lui Dumnezeu. De aceea, „mişcările colective islamice, în cadrul procesului de „întoarcere la origini”, se apleacă exclusiv asupra Coranului, fiind totalmente autoreferenţiale” (p.136).

Iar a doua chestiune esenţială, relativă tot la Islamism, se traduce prin faptul că „este o religie simplă, care critică imoralitatea, coruperea şi degradarea Occidentului, creează o puternică coeziune comunitară, cu norme precise, garantând într-un fel sau altul reuşita” (p.148). Probabil din dorinţa de a nu fi normativ, Alberoni nu o spune literalmente în paginile volumului său, cu toate că sugerează adesea faptul că prin această simplitate esenţială, Islamismul – prost înţeles, aşa cum este din păcate cel mai adesea – se poate transforma extrem de uşor într-o nouă formă de totalitarism. Are aceeaşi structură, prin faptul că oferă răspunsuri la întrebările cele mai simple obturând astfel calea către orice formă de dorinţă de cunoaştere ulterioară, uşurează alegerile prin însăşi lipsa alternativelor şi are totodată o puternică componentă egalitaristă. Comunismul şi nazismul au fost învingătoare la vremea lor tocmai pentru că făceau din democraţie ţapul ispăşitor al problemelor vremii, oferindu-le indivizilor, în aparenţă, tot ceea ce doreau: o viaţă simplă, fără dificultatea alegerilor şi corvoada inegalităţii. Islamul are astăzi acelaşi discurs şi prezintă în comun cu formele precedente de totalitarism alte două caracteristici: are parte de adeziunea unui număr semnificativ de intelectuali „descumpăniţi” de „degradarea” Occidentului, iar partea cea mai semnificativă a celor care îl popularizează sunt şcoliţi fie în universităţile Statelor Unite, fie în cele ale Europei Occidentale: Tahar Haddad în Tunisia, Mahmoud Tatha în Sudan, Abu Zaid in Egipt, bineînţeles, Mahmoud Ahmadinejad în Iran şi lista poate continua.

Ioana Paverman

NOTE

 sus