Aspecte ale crizei

Statul modern ca stat-providenţă
O perspectivă istorică asupra crizei economice
 

ADRIAN SPIRCHEZ

The current financial and economic crisis prompted the reevaluation of capitalism and of its political-institutional framework. This article thus traces the intellectual origins of the modern state drawing on the theories of modern political thinkers, arguing that the contemporary welfare state was equally shaped by liberalism and socialism. This perspective aims at downplaying the socialists’ arguments according to which capitalism is no more a useful economic system and subsequently calls for a left-right political and ideological consensus as a way out of the financial and economic debacle that we know face. Since theoretically the modern state was primarily designed as a welfare state and since historically it became un Etat-providence, emulating both the liberal and the socialist perspectives, this consensus is most likely to be not only rational, but also successful.

Keywords: economic crisis, neoliberalism, socialism, social democracy, modern state, welfare state, European Union

 

„Laissez-faire, c'est fini.” Nicolas Sarkozy, 2009
„Perhaps some degree of suffering is ineradicable from human life, perhaps the choice before man is always a choice of evils, perhaps even the aim of Socialism is not to make the world perfect but to make it better.”* George Orwell, 1944¹  

Actuala criză financiară şi economică internaţională relansează discuţia asupra naturii capitalismului şi asupra modelului politic-instituţional care a favorizat dezvoltarea acestui sistem economic, începând cu secolul al XVIII-lea. Paradigma neoliberală, adoptată de economiile dezvoltate după o altă criză economică majoră – cea a anilor 1970, este treptat abandonată pe măsură ce statul este chemat să intervină în sfera economică pentru a atenua costurile sociale ale crizei şi pentru a preveni agravarea recesiunii economice. În acest context internaţional agenda politică a stângii democratice este favorizată, politicienii şi intelectualii (neo)liberalii temându-se deja de o resuscitare a doctrinei şi politicilor socialiste.

Într-adevăr, aşa cum argumenta Sheri Berman, istoric al stângii intelectuale şi politice: „Stânga, care până relativ recent părea în derivă în majoritatea lumii occidentale, lipsită de coerenţă şi răspunsuri convingătoare în faţa globalizării şi neoliberalismului, pare din nou gata să revină, întrucât, în vremuri dificile, cetăţenii tânjesc după stabilitate şi securitate.”² Nu trebuie să ne mire aşadar că relativa victorie a Partidului Social Democrat (PSD) în alegerile legislative ce au avut loc la sfârşitul anului trecut în România, a fost astfel interpretată de către preşedintele Partidului Socialiştilor Europeni (PSE), liderul social democrat danez Poul Nyrup Rasmussen: „Este prima victorie social-democrată după izbucnirea crizei financiare şi ne arată că s-a întors roata”.

Reprezintă actuala criză a economiei mondiale o anticameră a unei noi ordini economice şi politice, inspirată de teoria şi practica socialistă? Cu alte cuvinte cât de justificat este entuziasmul liderilor PSE ori temerea (neo)liberalilor, confruntaţi astăzi cu o importantă criză a sistemului economic capitalist? Aceste întrebări îşi vor găsi răspunsul în următorul argument, ce va fi dezvoltat în paginile ce urmează: noua criză a capitalismului demonstrează suficienţa filosofiei economice (neo)liberale, ce prevede existenţa unui stat minimal, aşa cum precedenta criză, a anilor 1970, a dezvăluit caracterul ineficient al economiei planiste practicate de statul social postbelic, în lumea occidentală. Mai mult decât atât, un adevăr adesea ignorat este faptul că sistemul economic capitalist cât şi framework-ul politico-instituţional modern în cadrul căruia a înflorit, reprezintă deopotrivă succesul ideologiei liberale şi al celei socialiste, în special al celei de factură social democrată.    

Dealtfel, statul liberal, aşa cum vom vedea în prima parte a acestui articol, a fost imaginat de gânditorii politici moderni ca un stat protector pentru a deveni în vestul Europei mai ales, după 1945, un stat-providenţă. Care a fost aportul adus acestui proces de mişcările socialiste şi în special de stânga social democrată vom vedea în partea a doua a articolului. Mai trebuie menţionat că atenţia noastră se va concentra asupra Europei, în special asupra Europei occidentale, concluziile acestui articol încercând totodată să semnaleze provocările pe care actuala criză economică le presupune pentru Uniunea Europeană. Această abordare va tempera, sperăm, entuziasmul socialiştilor şi temerea (neo)liberalilor - ambele atitudini generate de dilemele economice şi politice iscate de actuala criză financiară ce afectează economia mondială.

De la statul protector modern la statul providenţă contemporan

Amartya Sen, câştigător al Premiul Nobel pentru economie în 1998, sublinia că pe fondul noii crize financiare internaţionale liderii politici vorbesc deja despre necesitatea construirii unui „nou capitalism”. Sen îi sfătuieşte însă pe aceştia să (re)viziteze textele fundamentale ale primilor teoreticieni ai capitalismului pentru a descoperi adevărata filosofie a acestui sistem economic modern. O lectură atentă a lucrărilor lui Adam Smith aşadar, este de părere Amartya Sen, va scoate la iveală faptul că nu socialiştii de secol XIX ori Karl Marx, au fost cei care au vorbit pentru prima dată de caracterul necruţător al pieţei capitaliste, ale cărei practici trebuie supravegheate de către stat, ci însăşi unul din principalii teoreticieni ai capitalismului. Concluzia economistului de origine indiană este că nu trebuie inventat un „nou capitalism” ci (re)vizitate „idei mai vechi”, pentru a înţelege adevărata natură, ignorată în ultimele decenii de agenda neoliberală, a sistemului capitalist şi pentru a construi, pe cale de consecinţă, „un univers economic mai decent”.³

Într-adevăr, imaginea pe care o avem asupra naturii capitalismului este mai degrabă una eronată. Datorită paradigmei neoliberale, care a stabilit până de curând regulile jocului în cadrul economiilor occidentale şi mondiale, am uitat că deşi capitalismul, ca sistem economic, presupune concepte precum „economie de piaţă” şi „profit”, nu ar putea funcţiona în lipsa unui aranjament politico-instituţional care să garanteze, prin diferite programe care presupun intervenţia statului în sfera economică, buna desfăşurare a activităţii capitaliste. Această ecuaţie se află de altfel, după cum argumenta istoricul francez Pierre Rosanvallon, la baza proiectării şi organizării statului modern. 

Ipotezele lui Rosanvallon, director între 1992-2005 al Centre de Recherches Politiques Raymond Aron, sunt următoarele: „Statul providenţă din secolul al XX-lea reprezintă o aprofundare şi o extindere a statului protector clasic. Statul protector este forma politică specifică statului modern.”⁴ Pentru a susţine aceste afirmaţii Rosanvallon revizitează „Leviathanul” lui Thomas Hobbes şi „Al doilea tratat de cârmuire” al lui John Locke concluzionând că „Noul stat, a cărui arhitectură intelectuală o elaborează cei doi autori este întemeiat pe realizarea unei duble sarcini: producerea securităţii şi reducerea incertitudinii. Pentru ei, a gândi statul şi a recunoaşte dreptul indivizilor la protecţie este unul şi acelaşi lucru.”⁵ Trecerea de la statul protector la statul providenţă s-a desfăşurat treptat, pe parcursul secolului al XIX-lea, care înregistrează ascensiunea „mişcării democratice”. Asemănându-i pe „artizanii sistemului de securitate socială creat în 1945” cu “progresiştii de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Rosanvallon ţine să precizeze că „statul-providenţă este mult mai complex decât statul protector. Funcţia lui nu este doar aceea de a proteja un lucru dobândit (viaţa sau proprietatea), ci şi de a acţiona intervenind pentru redistribuirea veniturilor, pentru reglementarea relaţiilor sociale, pentru asumarea unor servicii colective.”⁶

Naşterea statului providenţă nu putea avea loc însă decât pe fondul ascensiunii „mişcării de laicizare a politicii moderne”. Aşa cum observă Rosanvallon:

Statul providenţă exprimă ideea de a substitui incertitudinii providenţei religioase certitudinea providenţei statale În acest sens, el este statul care îşi desăvârşeşte secularizarea, transferând între prerogativele sale obişnuite binefacerile aleatoare pe care până atunci doar puterea divină era considerată aptă să le împartă. Statul-providenţă îşi fixează drept sarcină să compenseze hic et nunc inegalităţile de natură sau nenorocirile sorţii. El este ultimul cuvânt al statului laic: după ce statul protector şi-a afirmat suveranitatea emancipându-se de domeniul religios, statul-providenţă şterge ultimele urme ale acestuia, integrându-l. Imprevizibilităţilor milei şi providenţei le succed regularităţile statului. ⁷

Am redat întregul pasaj căci este important nu numai pentru înţelegerea procesului de formare a statului modern cât şi a reverselor sale negative, comunismul şi fascismele secolului XX, care au înflorit ca o critică a statului liberal modern, pe fondul laicizării sale extreme şi a imposibilităţii de a substitui, într-un timp relativ scurt, asistenţa materială şi spirituală a Bisericii. Intelectualii marxişti spre exemplu erau atraşi în scrierile filosofului german nu numai de o anumită agendă politică care să reprezinte categoriilor defavorizate ale societăţii moderne, cât şi de o anumită viziune asupra lumii care putea ocupa locul lăsat liber de religia creştină în economia statului modern. Observaţia lui Nikolai Berdiaev este în acest sens revelatoare: „marxismul nu este doar o ştiinţă şi o politică, ci, în egală măsură, o credinţă şi o religie. Forţa sa aici trebuie căutată.”⁸

De altfel conturarea statului-providenţă occidental i-a avânt după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în timpul căruia, aceste experienţe negative ale modernităţii, fascismul şi comunismul, îşi arată adevărata faţă. Artizanii statului-providenţă occidental din epoca postbelică, pe care Rosanvallon îi aseamăna cu progresiştii secolului precedent, au adoptat un tip de planificare economică care, aşa cum argumentează istoricul american Tony Judt, „învăţase direct din lecţia anilor 1930”; statele şi guvernele occidentale postbelice concluzionaseră că „atât comunismul cât şi fascismul înfloriseră datorită disperării din sfera socială, datorită prăpastiei uriaşe existente între bogaţi şi săraci. Dacă democraţiile doreau să îşi revină chestiunea condiţiei maselor populare, trebuia adresată... al Doilea Război Mondial a transformat atât rolul statului modern cât şi ceea ce se aştepta de la acesta.”⁹ Pe urmele lui Rosanvallon putem concluziona că nesiguranţa societăţilor europene din perioada interbelică şi al Doilea Război Mondial, nu au transformat rolul statul modern ci au continuat mai degrabă reformarea sa, dintr-un stat protector într-unul providenţial.

După 1945 are loc triumful viziunii social-democrate, ale cărei origini intelectuale şi instituţionale trebuiesc căutate în practica şi ideologia socialistă de inspiraţie marxistă a secolului al XIX-lea. Vorbim de triumful viziunii social-democrate iar nu de triumful social-democraţiei deoarece a existat un consens larg asupra agendei economice şi politice postbelice, „un consens” ce a existat, după cum argumentează Judt, între partidele de stânga şi de dreapta. Acesta observă că după 1945 a existat o credinţă unanimă în abilitatea (şi nu numai datoria) guvernelor de a rezolva probleme importante prin mobilizarea şi direcţionarea indivizilor şi a resurselor către scopuri care puteau fi de folos tuturor. În mod evident continuă Judt această perspectivă supra lucrurilor era atractivă, în special, pentru socialişti; dar idea unei economii bine planificate care presupunea existenţa unei societăţi mai bogate, mai corecte şi mai bine gestionate a fost îmbrăţişată de foarte multe partide, inclusiv cele creştin-democrate, care deveneau proeminente în acea perioadă de-a lungul întregii Europe de Vest.¹⁰

Acest consens ideologic se încheie treptat pe parcursul anilor ‚70 ai secolului trecut care înregistrează o nouă criză a economiei mondiale. Les Trente Glorieuses schimbaseră însă definitiv natura sistemului economic capitalist iar noua paradigmă, cea neoliberală, pusă sub semnul întrebării de actuala criză financiară şi economică globală, a fost turnată la acea dată în matricea statului social postbelic. Într-adevăr, aşa cum remarca Amartya Sen în acelaşi articol, dacă astăzi definim capitalismul ca fiind un sistem economic bazat exclusiv pe mecanismele pieţei, pe ideea de profit, trebuie să ne întrebăm dacă „sistemele economice care există acum în Europa şi în America, sunt cu adevărat capitaliste?”. „Toate ţările bogate din lume” argumentează Sen, „depind de ceva vreme, parţial, de tranzacţii şi alte tipuri de plăţi care apar, în marea lor majoritatea, în afara pieţelor. Printre acestea se numără beneficiile de şomaj, pensiile publice ori alte măsuri ce privesc securitatea socială şi asigurarea educaţiei, îngrijirii medicale şi o varietate de alte servicii distribuite prin aranjamente ce nu ţin de mecanismele pieţei.” Sen concluzionează aşadar că „funcţionarea economiei de piaţă depinde nu numai de maximizarea profiturilor ci şi de multe alte servicii precum asigurarea siguranţei publice şi furnizarea de servicii publice...”.

Dacă Adam Smith a vorbit despre caracterul nemilos al economiei capitaliste iar filosofii gândirii politice moderne au proiectat imaginea statului modern ca stat protector, socialismul de inspiraţie marxistă a fost cel care a oferit în secolul al XIX-lea cea mai serioasă critică economiei capitaliste şi designului său politico-instituţional. Din această critică se desprinde treptat, la cumpăna dintre veacuri, viziunea social democrată, responsabilă de destinul societăţilor occidentale europene, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.  

Viziunea social democrată

Originile social democraţiei contemporane trebuiesc căutate în jurul anului 1900, când în cadrul Internaţionalei a II-a Socialiste se conturează curentul revizionist al socialismului marxist. Astfel, unii intelectuali şi politicieni marxişti observă, la cumpăna dintre veacuri, capacitate statului modern de a răspunde criticii venite de la stânga spectrului politic şi ideologic, prin iniţierea unor importante reforme în sfera socială şi economică; acestea alterează radical, sunt de părere aceştia, multe dintre concluziile analizei marxiste privind economia capitalistă şi statul modern. 

Sheri Berman, în articolul din care am citat mai sus, argumentează că în mişcarea socialist marxistă internaţională au început să se contureze la acea dată trei tabere. Una dintre ele a luat naştere în jurul lui V.I. Lenin care promova folosirea forţei în instituirea unei noi ordini sociale. Celelalte două curente teoretice marxiste au rămas fidele metodelor democratice contrazicându-se însă cu privire la viitorul capitalismului - în timp ce democrat socialiştii vorbeau despre o eventuală prăbuşire a capitalismului, care în ciuda reformelor nu poate fi salvat de caracterul pernicios al propriile contradicţii, social democraţii observau că sistemul capitalist nu este destinat să se prăbuşească. Aceştia susţineau mai degrabă necesitatea folosirii pârghiilor politice democratice pentru a reforma progresiv economia capitalistă, societatea şi statul modern. Cu alte cuvinte, după cum remarcă Berman, social democraţii au conştientizat că „este atât posibil cât şi dezirabil să te adresezi punctelor slabe [ale capitalismului] facând uz de punctele sale tari.” Până la urmă, „rezultatul” acestei perspective l-a constituit, pentru a o cita pe Berman, „cea mai reuşită mişcare politică a secolului XX, una ce a conturat caracteristicile de bază ale framework-ului politico-economic în cadrul căruia trăim şi astăzi.”

Eduard Bernstein înaintea Primului Război Mondial şi Henri de Man, înaintea celui de al doilea, au fost cei mai importaţi reprezentanţi ai revizionismului marxist şi ai viziunii social democrate. Bernstein considera că eşenţialul îl reprezintă „nu scopul final ci mişcarea”, punând, din această perspectivă, sub semnul întrebării tezele lui Marx şi în special teoria sa privind sfâşitul inevitabil al economiei capitaliste. Aşa cum remarcă Michel Dreyfus, istoric francez al mişcărilor muncitoreşti moderne şi contemporane, Bernstein „îndeamnă social-democraţia să renunţe la frazeologia sa revoluţionară şi să accepte transformarea sa într-un partid al reformelor socialiste şi democratice” - aceast îndemn venea pe fondul ascensiunii reformelor democratice datorită cărora statul modern devenise tot mai sensibil la nevoile cetăţenilor săi.¹¹

Henri de Man punctează o a doua etapă a revizionismului marxist în cadrul mişcării socialiste internaţionale.¹² Climatul economic şi social instabil al perioadei interbelice, agravat începând cu 1929 de o serioasă criză a capitalismului, îi pune pe socialiştii marxişti, aflaţi în unele state la guvernare, în faţa unei alegeri decisive: tratarea sau ignorarea agoniei capitaliste? Social-democraţii aleg desigur să se folosească de instrumentele statului pentru a intervini şi remedia criza economică care putea duce la ascensiunea şi succesul mişcărilor de inspiraţie fascistă. „Planul” promovat de Henri de Man corespunde acestei decizii. Teoriile planiste ale lui de Man nu s-au bucurat însă de o audienţă pe măsură. Tony Judt argumentează în acest sens că pentru dreapta conservatoare „intervenţia statului în sfera economică era considerată încă, la acea dată, drept dezagreabilă”, în timp ce pentru foarte mulţi reprezetanţi ai stângii socialiste „numai o societatea post-revoluţionară îşi putea planifica raţional activităţile economice. Până atunci, concluzionează Judt, capitalismul era condamnat să sufere şi până la urmă să se prăbuşească, datorită propriilor contradicţii.”¹³ După înfrângerea Germaniei naziste şi „căderea cortinei de fier” această perspectivă avea să se schimbe radical, după cum am văzut deja şi în secţiunea anterioară.

O nouă Internaţională Socialistă, a cărei activitate continuă şi în ziua de astăzi, este înfiinţată după cel de-al Doilea Război Mondial. Marxismul nu va mai reprezenta linia oficială a Internaţionalei statutele sale „definind-o drept asociaţia partidelor care luptă pentru realizarea socialismului democratic.”¹⁴ Consensul ideologic postbelic cât şi ascensiunea la guvernare, în majoritatea statelor occidentale, a partidelor socialiste, a facilitat implementarea unei consistente legislaţii sociale care a continuat transformarea statului protector modern. Procesul a fost grăbit de naţionalizarea industriilor majore şi planificare proceselor economice de către guvernele centrale ale majorităţii statelor occidentale. Cel mai mare succes al agendei social-democrate s-a îregistrat probabil în Marea Britanie unde, aşa cum observa Dreyfus, „instaurarea unui sistem naţional de sănătate contribuie la schimbarea societăţii britanice într-un sens egalitar”; schimbările iau o amploare comparabilă peste tot în regiune însă: în Franţa unde este aplicat un sistem al securităţii sociale inspirat de planul Beveridge, în Europa de Nord, cu succese notabile în Suedia, „unde anii 1940-1950 sunt dedicaţi continuării politicii ‚Statului Providenţă’, iniţiată încă în anii 1930: prioritatea este acordată reformelor sociale care permit punerea bazelor transformărilor economice şi asigurarea unei protecţii sociale ridicate muncitorilor.”¹⁵

Viziunea social democrată reprezentase pentru lumea occidentală, după cum remarca filosoful liberal britanic John Gray, o cale de mijloc între „socialismul sovietic” şi „individualismul nord-american”, fiind „un proiect politic a cărui stabilitate şi char identitate a depins de climatul geo-strategic al Războiului Rece.”¹⁶ Criza economică de la începutul anilor ‘70 a contribuit decisiv însă la schimbarea acestui climat ducând treptat la erodarea consensului politic şi ideologic postbelic. Aşa cum bine remarca Judt: „Pâna la sfârşitul anilor 1970 statul providenţă european a început să se confrunte cu costurile propriilor succese. Generaţia baby-boom postbelică intra în limitele vârstei mijlocii iar statisticienii guvernelor îşi făceau deja griji cu privire la costurile întreţinerii acestora în anii când vor ajunge la vârsta pensionării.”¹⁷ Criticii viziunii social-democrate nu au întârziat să apară. Sistemele economice de tip (neo)keynesian, responsabile de succesul economic al anilor ’50 şi ’60 s-au dovedit de altfel ineficiente în stăvilirea inflaţiei, restabilizarea ratelor de creştere aflate în declin şi în împiedicarea creşterii numărului de şomeri. Răspunsul l-a constituit promovarea politicilor neoliberale, reprezentate până atunci fără succes de economişti precum Friedrich August von Hayek ori Milton Friedman. Critica lor a căpătat o aderenţă şi mai mare odată cu crizele economiilor socialiste aflate dincolo de cortina de fier; revoluţiile din 1989 aveau să îngroape definitiv viziunea social democrată.

Discreditarea viziunii economice de inspiraţie social democrată, în ultimele decenii, nu a fost aşadar facilitată numai de imposibilitatea acesteia de a-şi „ţine promisiunea” cât şi de „delegitimarea însăşi a ideii de stat intervenţionist”, odată cu încheierea Războiului Rece, în epoca 1989-1991.¹⁸ Mai mult decât atât, în ultimele decenii, „transformările suferite de pieţele internaţionale de capital şi de mijlocele electronice de comunicaţie moderne împiedică capacitatea guvernelor de a planifica şi aplica politici economice interne.”¹⁹ Agenda economică şi politică neoliberală pare a fi însă astăzi, la rândul ei, pusă sub semnul întrebării, actuala criză finaciară fiind înţeleasă de majoritatea analiştilor zilei drept rezultatul firesc al deceniilor de domnie nestăvilită a mecanismelor pieţei sistemului economic capitalist.

Ce-i de făcut?

Ce este de făcut, spre a prelua titlul unui pamflet celebru al lui Lenin, pentru a împiedica înrăutăţirea situaţiei economiei mondiale? Socialiştii europeni afiliaţi PSE vorbesc deja, pe fondul pregătirii alegerilor pentru Parlamentul European ce vor avea loc în luna iunie a acestui an, de necesitatea unei „noii direcţii pentru Europa”. Poul Nyrup Rasmussen, admite în noul manifest PSE, că viitoarele alegeri presupun, „mai mult decât în trecut”, o alegere decisivă: „între viziunea noastră asupra unei Europe progresiste care luptă energic pentru un viitor mai bun al cetăţenilor noştri... şi o Europă conservatoare, regresivă, în cadrul căreia viitorul ţărilor şi compatrioţilor noştrii este lăsat pe mână pieţei şi a forţelor sale ce se află dincolo de controlul democratic.”²⁰

Am văzut însă, pe parcursul secţiunilor anterioare ale acestui articol, că sistemul economic capitalist a fost modificat de-a lungul istoriei sub acţiunea reformatoare a statului modern protector şi a celui (şi mai protector) providenţial contemporan. Potrivit argumentelor lui A. Sen capitalismul s-a apropiat tot mai mult de-a lungul istorie recente de viziunea unuia din artizanii săi, Adam Smith, o reactualizare a teoriilor acestuia, în faţa excesului neoliberal, fiind încă recomandată. În acelaşi timp, urmărind atent argumentaţia lui P. Rosanvallon am putut observa că reformarea capitalismului a fost îndeplinită sub acţiunea statului liberal modern, chiar dacă nu pe deplin conştient, conform proiectului unor gânditori politici precum Hobbes şi Locke. În ciuda acestor realităţi istorice care dovedesc supleţea sistemului capitalist de a răspunde atât agendei liberale cât şi celei socialiste (dar şi a celor două conjugate), de a trece peste crizele sale structurale, ne putem aştepta şi în continuare la declaraţii şi programe politice radicale, pe fondul nevoii de a-i identifica pe cei responsabili de actuala situaţie a economiei mondiale.

Cu privire la Uniunea Europeană putem concluziona că actuala criză economică este poate cel mai serios obstacol pe care aceasta îl are de surmontat. Statul providenţă occidental se confruntă nu numai cu costurile relativ recentei extinderii către Est a uniunii dar şi cu tot mai ridicatele „costuri ale propriului succes” postbelic. Iată ce declara Tony Judt, care este de asemenea şi directorul Institutului Remarque de Studii Europene, în 1996, referitor la această temă: „La ora actuală, populaţia în vârstă, neangajată, nu poate fi cosiderată o povară costisitoare însă odată ce populaţia născută în marele boom va începe să iasă din câmpul muncii (în jurul anului 2010), prezenţa unei uriaşe populaţii de oameni bătrâni, frustrată, plictisită, neproductivă şi, în cele din urmă, bolnavă, s-ar putea transforma într-o criză socială majoră.”²¹

În privinţa relaţiilor Est-Vest din cadrul uniunii, recent a putut fi auzită declaraţia primului ministru ungar, Ferenc Gyurcsany, care vorbea de „o nouă cortină de fier”, speculând pe marginea nevoii curente de asistenţă a economiilor foste comuniste. Aşa cum remarca însă Anne Applebaum, declaraţia premierului ungar a fost una mai degrabă politică întrucât „ceea ce această criză a scos la suprafaţă nu este vechea fisură dintre est şi vest... ci un şi mai vechi adevăr: cei mai mulţi preferă de obicei să învinuiască pe altcineva când vine vorba de propriile probleme, chiar şi atunci când acestea sunt în mod clar auto-provocate.” Analizând aşadar ultimele controverse din sânul U.E pe tema implementării unor politici protecţioniste, Applebaum, autoare a unei recente istorii a Gulagului sovietic, argumenta că „de ani de zile – decenii chiar, o ipocrizie profundă a pătruns în instituţiile europene: În timp ce în public liderii europeni au folosit limbajul cooperării internaţionale, pe ascuns au direcţionat sume de bani către cauze care răsfăţau cauze naţionale… Acum că se confruntă cu o criză au şansa de a renunţa la aceste obiceiuri…” Liderii europeni, concluzionează Applebaum, ar trebui aşadar „să se comporte ca şi cum propria retorică – fraze precum piaţă unică şi zonă de liber schimb – semnifică cu adevărat ceva.”²²

Neoliberalii consideră astăzi că nu atât mecanismele pieţei capitaliste cât costurile imense asociate practicilor statului asistenţial contemporan, născut în special din viziunea social democrată, au generat actuala criză. În contextul acestei crize însă, nu caracterul conflictual al celor două ideologii trebuie să prevaleze ci disponibilitatea lor de a coopera pentru a împiedica ascensiunea şi succesul mişcărilor ori partidelor extremiste care să exploateze politic nemulţumirea, tot mai evidentă, a societăţilor afectate de criză. Formulări precum „o nouă direcţie” ori „un nou capitalism”, deşi pot aduce voturi importante, nu pot fi decât neproductive pe termen lung. Dintr-o perspectivă istorică sistemul economic capitalist fie va depăşi actuala criză sub acţiunea susţinută a statului proiectat de gânditorii politici moderni, fie se va nărui odată cu acesta.

ADRIAN SPIRCHEZ - Masterat în istorie la CEU, Budapesta şi în ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus