Raportul Tismăneanu: ecouri

Intelectualitatea condamnată să trăiască ... Bine sau deloc
În epoca de aur
 

TIBERIU TRONCOTĂ

In the early 1960s, Romania’s communist government began to assert some independence from the Soviet Union. Nicolae Ceauşescu became head of the Communist Party in 1965 and head of state in 1967. In his early years in power, Ceauşescu was genuinely popular, both at home and abroad. The period of freedom and apparent prosperity was to be short-lived. Aabuses of human rights were typical of a Stalinist regime: a massive force of secret police (the „Securitate”), censorship, relocations, but not on the same scale as in the 1950s. Control over society became stricter and stricter, with Securitate recruiting more agents, extending censorship and keeping tabs and records on a large segment of the population.

Keywords: intellectuals,
Romanian communist regime, Romanian culture

 

Perioada de dominaţie a lui Nicolae Ceauşescu a debutat sub cele mai bune auspicii în martie 1965 şi s-a sfârşit atât de nedemn 25 de ani mai târziu, în decembrie 1989. Evoluţia sa de la poziţia de lider angajat, la început, în 1965, în modernizarea şi liberalizarea ţării, spre o postură despotică, neostalinistă până în 1989, a fost pusă pe seama poftei sale nesăţiose de putere şi a dorinţei de a fi adulat. La acestea se mai adaugă şi convingerea proprie a dictatorului român că el este singurul constructor omnipotent al comunismului¹.

Se pune problema dacă stalinismul lui Ceauşescu era inerent sau dacă s-a produs şi dezvoltat datorită situaţiei incerte, atât interne cât şi externe, ce a afectat istoria României în ultimul sfert de veac al secolului XX? (Constantiniu, 1997, p. 504). Liberalismul afişat şi angajarea sa în procesul de industrializare şi dezvoltare a economiei naţionale, spre binele populaţiei (Le Breton, 1997, p. 32)² constituiau, mai presus de orice, instrumente menite a-i consolida poziţia dominantă asupra aparatului de partid. Mandatul politic ceauşist, asemănător perioadei lui Stalin, avea legătură directă cu controlul care-l exercita asupra cadrelor de partid, inclusiv acelora din structurile de represiune.

Noua putere comunistă a debutat şi s-a consolidat printr-un act de divorţ radical faţă de individul de valoare, în general, dar mai ales cu intelectualii, în particular. Aceştia au fost îndepărtaţi, iar în toate posturile de conducere a fost promovată mediocritatea³. Dacă înainte de acapararea integrală a puterii, partidul părea să facă curte intelectualilor, după instalarea la putere a trecut în mod brutal, nedisimulat, la un război contra elitelor intelectuale naţionale⁴. Între ataşament politic şi competenţă profesională, partidul nu a ezitat niciodată să opteze pentru cel dintâi, atunci când a fost vorba de promovarea cadrelor în funcţii de conducere şi de distribuirea responsabilităţilor posturilor.

Procesul de autonomizare a învăţământului şi a instituţiilor de cultură în raport cu factorul politic, proces care asigură continuitatea fără de care o cultură este paralizată, a fost desfiinţat în mod iresponsabil şi definitiv. Cultura a fost politizată şi subordonată puterii⁵, iar rezultatele nu vor întârzia să apară.

La preluarea puterii, noua conducere, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, a avut ca obiectiv principal imediat zdrobirea oricăror împotriviri din partea claselor reacţionare (Bărbulescu, p. 535). Intelectualii şi oamenii valoroşi ai acestei ţări au fost stigmatizaţi cu acelaşi epitet. Ura împotriva intelectualilor a fost şi mai adâncă şi mai durabilă decât ura faţă de clasele exploatatoare⁶.

Perspectiva intelectualilor, cât şi a culturii este dintre cele mai sumbre. În dialectica puterii nu exista loc pentru inteligenţa creatoare de nou⁷. Desăvârşirea comunismului însemna, între altele, şi sfârşitul actului de cultură ca element a activităţii creatoare a spiritului, odată cu orientarea maselor spre scopuri exclusiv practice. Cultura trebuia să devină doar un apendice al activităţilor practice sau al propagandei. Odată cu moartea culturală, se dorea şi transformarea individului, ca fiinşă socială, într-un simplu robot al puterii.

Cu toate aceste previziuni sumbre, anul 1965 începe sub semnul unei primăveri atât de necesare şi de mult aşteptate pentru cultura românească. Este primul an când tendinţele naturale de liberalizare a vieţii culturale, literare şi artistice câştigă în mod evident teren. Tendinţele proletcultiste şi dogmatic-comuniste se manifestă tot mai sporadic şi sunt privite ca fiind anacronice.

Pentru prima oară la noi în ţară după instituirea regimului comunist se va organiza o expoziţie de pictură abstractă, a pictorului Ion Mirea. În presă apar articole tot mai permisive, care însă nu atacau spectrul politic. De exemplu, profesorul Gh. Oprescu, în Contemporanul va deschide seria unor rubrici permanente ce aveau ca subiect descrierea originilor arte moderne.despre realism, cubism, expresionism, dadaism, suprarealism etc.

Această evoluţie binevenită a culturii româneşti poate fi pusă în legătură cu un proces similar iniţiat şi în U.R.S.S. În alte ţări ale blocului socialist aceste transformări dădeau dovadă de rigiditate. În schimb, România a fost şi a rămas, în toată această perioadă, una dintre ţările cu un regim sever, cu puţine permisivităţi, dar şi cu multe orientări agresive⁸.

În 1965 s-a scris mai mult şi mai obiectiv ca până atunci despre scriitorii care au fost victime ale dogmatismului proletcultist: Ion Barbu, L. Blaga, Ion Pillat, V. Voiculescu etc. Se va reedita o parte a operei lor, se fac traduceri din scriitori străini, consideraţi, până atunci drept decadenţi şi reacţionari.

Viaţa literară, cât şi cea culturală şi artistică încep să se elibereze de clişee şi constrângeri, de metode artificiale de creaţie, şi de modelele impuse prin sovietizare. O discuţie despre realism nu mai are semnificaţia unei răstrângeri a câmpului de manifestare artistică, ci, dimpotrivă, pe aceea a eliberării din chingile dogmatismului realist-socialist⁹. Pentru prima dată metoda de creaţie, care era doar una singură, aceea impusă oficial de realismul socialist, este pusă sub semnul întrebării.

A existat totuşi şi o limită a acestei depolitizări. Polemicile din presa literară a vremii erau încă dominate de dogmaticii proletcultismului, directorii de conştiinţe, care nu înţelegeau să cedeze. Abandonarea acestora ar fi reuşit să salveze, din ce se mai putea salva din cultura românească, stopând astfel o dezvoltare nesănătoasă a spiritului naţional. De exemplu, N. Moraru, veteran al proletcultismului, ca şi I. Vitner, în paginile ziarelor încă mai ofereau indicaţii preţioase privind metoda de creaţie comunistă ce trebuia să domine cultura românească.

Aceia care încercau contestarea principiilor valabile şi obligatorii impuse literaturii, artei, formelor de creaţie, în general, fără a reaminti şi de realismul socialist, procedau încă cu multă prudenţă, cu precauţii şi menajamente. Deşi sunt cunoscute efectele nefaste ale metodei de creaţie prin directivă de partid, nimeni nu avea însă curajul de a-i deschide un proces public de contestare.

Anul 1965 este însă momentul ce poate fi considerat drept dezmorţirea şi trezirea celor mai mulţi scriitori din somnul dogmatic¹⁰. Este momentul de cotitură în conştiinţa colectivă, fiind prima dată când mulţi dintre cei care serviseră ideologiei comuniste erau ruşinaţi de ce scriseseră până atunci. Acesta este cel mai important câştig pe care îl înregistrează literatura română postbelică, după aproape două decenii de umilinţe şi degradare¹¹.

Aşa numita liberalizare din această perioadă, care a continuat până aproape de anii 70, a fost de fapt o liberalizare relativă, în continuare atent controlată şi supravegheată de organele de partid. Aceasta nu poate fi privită ca un rezultat al emancipării intelectualităţii române, dominată în continuare de un sentiment de frică şi de supunere¹², ci a unor raţiuni politice superioare. Intelectualii au acceptat docili umilinţa şi toate servituţile ce le-au fost impuse. Unii au tăcut şi s-au retras în anonimat, iar alţii s-au grăbit să-şi joace cartea afirmării,¹³ devenind purtătorii de cuvânt ai regimului. Mulţi însă au încercat sentimentul culpabilizării, poate prea târziu ca să mai poată avea vreun efect: poate am greşit fără să ne dăm seama, poate am servit, fără să ştim, cauze nedemne¹⁴. Acest sentiment, inculcat de propaganda oficială printr-o permanentă şi metodică acţiune de pervertire a conştiinţelor, a constituit una din cauzele condamnării intelectualităţii româneşti la tăcere. Lipsa de curaj, teama, frica de a nu-şi pierde locul de muncă sau de a rămâne pe drumuri a îndemnat inteligenţa românească la cuminţenie şi înţelepciune¹⁵. Nu este întâlnit frecvent nici un act de protest, nici o împotrivire, nici un act de curaj sau demnitate, în cel mai onorabil caz intelectualul român refugiindu-se în spatele unei rezistenţe pasive, care îl condamna şi mai mult la uitare.

Au început să fie retipărite în serii de opere alese, ca nişte restituiri tardive, unele din lucrările valoroşilor noştri oameni de cultură, însă valul de optimism care revigora totuşi cultura românească a făcut să se uite faptul, că nu de mult această favoare era rezervată doar autorilor sovietici. Se uitase probabil şi faptul că în facultăţi, profesori improvizaţi,¹⁶ îl prezentau pe Blaga ca pe un reacţionar, Mioriţa ca pe o lucrare cu iz legionar, iar pe Maiorescu drept exponent al ideologiei burghezo-moşiereşti¹⁷.

Răspunderea revenea în primul rând intelectualilor de prestigiu care aveau datoria de a apăra libertatea de conştiinţă, de a se ridica împotriva cenzurii, a propagandei agresive şi a tuturor formelor anticulturale. Scriitorii cei mai buni au încercat să strecoare, într-un limbaj adesea voalat, frânturi de adevăr, crezând că în acest fel şi-au făcut datoria. Exprimându-se în aceste condiţii, se aducea de fapt un serviciu enorm regimului, care brava astfel cu propriile opere.

Sistemul ceauşist a fost prin natura sa incompatibil cu o viaţă intelectuală şi culturală adevărată, adică liberă. Era un sistem fundamental antiintelectualist¹⁸, dar, în mod cert, acesta nu putea renunţa la orice apartenenţă culturală, având nevoie de un simulacru de creaţie pentru susţinerea propriilor ideologii. Iată de ce, actul de creaţie, mai mult sau mai puţin voluntar, participa activ la opera de mistificare, amăgire şi înşelare a poporului român¹⁹. Se practica un culturalism sec, zadarnic, ce se zbătea într-o neputinţă de a spune adevărul. Această iluzorie viaţă culturală, artistică şi intelectuală a fost de fapt marea înşelătorie ce avea să fie pregătită tinerei generaţii²⁰.

Comunitatea intelectuală românească a fost pur şi simplu desconsiderată. Permanent asupra acesteia au fost luate măsuri de îngrădire a spiritului creator, măsuri care sporeau în duritate. Chiar veteranii regimului s-au unit într-o dezaprobare mocnită, prorocind sfârşitul unei vieţi culturale normale pe teritoriul ţării.

Situaţia se degrada continuu. Instituţiile create tocmai pentru propăşirea culturii şi sprijinirea oamenilor cu potenţe creatoare devin baricade opoziţioniste împotriva oricărui fel de act novator, în afara celui care servea intereselor regimului.

Însă revistele din capitală, dar şi din provincie, mai ales România Literară – în jurul căreia s-au grupat o serie de scriitori şi oameni de cultură valoroşi practicau un nonconformism afişat. Publicaţiile care răspundeau directivelor organelor de securitate, precum Săptămâna şi Luceafărul demascau articolele care negau directivele P.C.R., acuzându-i pe autori de vânzare de ţară. În 1980, ca urmare a unei reclamaţii făcute la Ceauşescu de un grup de 22 de scriitori care arătau că Uniunea Scriitorilor a devenit un organism anticomunist, măsurile de cenzură s-au înnăsprit. C.C.al P.C.R. va desfiinţa comitetul de partid al scriitorilor, fiind considerat drept un produs al agenturilor străine²¹. Mai mult chiar, în iulie 1981, la ultimul Congres al Uniunii, rezultatul votului care trebuia să desemneze preşedintele acestei organizaţii este falsificat şi impus un intelectual agreat de regim: Dumitru Radu Popescu. Se ajunge în anii următori la o deformare a formelor literare româneşti. Aceste metode devin abile instrumente de şantaj şi intimidare prin care mulţi intelectuali români au fost constrânşi să ia parte la desăvârşirea construirii comunismului românesc.²²

În vara anului 1983, tezele lui Ceauşescu desăvârşeau revoluţia culturală demarată cu 12 ani în urmă. Speranţele de readucere a culturii naţionale pe făgaşul normalităţii apun. Oamenii de cultură verticali nu au renunţat la obligaţia de a spune adevărul, devenind un fel de simboluri complice. Simplul fapt că vorbeau normal încercând să redefinească termeni falsificaţi de cenzura comunistă, era considerat drept o activitate subversivă. Încăpăţânarea de a nu face compromisuri, de a nu participa la omagiile adresate cuplului ori la acţiunile de amploare prilejuite de Cântarea României era un risc care te situa în afara legii, risc pe care intelectualii serioşi şi l-au asumat întotdeauna. Un exemplu de acest gen este poeta Ana Blandiana. În 1985 îi sunt interzise patru poezii ce apăruseră în revista Amfiteatru. Acestea fuseseră decodate şi astfel autoarea a fost scoasă din circuitul literar al vremii. Aceasta continuă să scrie, iar în 1988 îi apare poezia Motanul Arpagic, devenită de notorietate. Deşi interzisă, poezia a continuat să circule oral sau în copii. Poeta este definitiv interzisă. Îi sunt retrase toate cărţile din biblioteci sau de sub tipar. Chiar şi volumele care îi aminteau numele sunt scoase din circuitul public.

În această perioadă are loc şi prima încercare de fondare a unui ziar ilegal liber, de expresie naţională. Ziarişti de la România Literară, precum Petre Mihai Băcanu sau Ion Teodorescu, vor încerca constituirea unei astfel de forme de protest. Sunt însă prinşi şi arestaţi de Securitate, chiar înainte de a demara proiectul²³.

În încercarea de izolare a disidenţei s-a recurs la o politică de intimidare şi represiune. În decembrie 1971, o nouă lege referitoare la secretul de stat interzicea difuzarea sau publicarea în străinătate a oricărui material scris ce putea aduce prejudicii intereselor statului. Legea interzice până şi contactarea unor cetăţeni străini ce reprezentau posturi de radio ori ziare străine, a căror activitate era considerată ostilă României.

Metoda de cercetare, propusă de aceste teze a fost protocronismul, ale cărui trăsături principale sunt: promovarea unei perspective naţionaliste asupra trecutului şi negarea influenţelor externe în cultura românească. După 1981, instituţiilor abilitate nu li s-a permis să participe la conferinţe internaţionale. Partidul a impus noi cerinţe pentru acceptarea într-o astfel de organizaţie de specialitate: condiţia principală era să fi membru de partid, iar aprobarea era dată mereu ierarhic, începându-se cu organul de partid local. Cei care nu aveau acreditări bune erau înlăturaţi²⁴.

Critici au existat permanent. De exemplu mulţi membri ai Uniunii Scriitorilor şi, într-o măsură mai mică şi alţi intelectuali români, l-au criticat permanent. Dar dacă a existat vreo opoziţie faţă de linia sa politică, aceasta nu a fost făţişă. (Tămaş, 1999, p. 203). Acţiunile sale aveau drept scop să limiteze şi, în unele cazuri, chiar să elimine total activităţile intelectuale care ar fi putut să se constituie într-o provocare reală la adresa regimului. Adevărul este că numeroşi intelectuali l-au considerat, dar şi l-au făcut să se simtă pe Ceauşescu om de geniu. Ajutîndu-l să publice tratate despre orice subiect posibil, care viza cu precădere politica internă cît şi cea externă, sprijinindu-i soţia să devină savant de renume mondial, aceştia au contribuit de fapt la minimalizarea nivelului cultural românesc. În aceste condiţii se ajunge şi la decăderea Academiei Române, desfiinţarea prestigiosului Institut de Matematică ori la lichidarea Comisiei Monumentelor istorice, iar exemplele pot continua.

În opoziţie cu limitele impuse scriitorilor necomunişti, cei care serveau intereselor partidului erau ademeniţi cu momeala promovării ierarhice şi a celebrităţii. Comuniştii se îngrijeau de a le satisface orice dorinţă intelectualilor care se puneau în slujba lor. Sub comunism, orice fel de subiect care era dezbătut în paginile vreunei publicaţii era cuprins de suflul devastator al acestuia.

Comuniştii ţineau în mâinile lor cheile cunoaşterii pentru zeci de mii de tineri. Este predată o nouă geografie, care demonstra că pentru prosperitatea ei economică România este complet dependentă de U.R.S.S. Istoria României a fost şi ea rescrisă, cu noi eroi, noi date, noi sensuri. Până şi în ştiinţele exacte se vor produce modificări: cercetători occidentali sunt eliminaţi pentru a face loc oamenilor de ştiinţă sovietici.

Şcoala era o reflectare a climatului din presă şi din lumea literelor, însă a fost mai greu de cucerit. Manualele sunt tot atât de minuţios elaborate şi supravegheate. Şcolile româneşti sunt destinate acum a deveni agenturi ale propagandei comuniste a P.C.R., în aceeaşi măsură ca şi radioul şi presa. Tânăra generaţie, în special, trebuia instruită pentru a scoate comunişti destoinici. Scopul unic al instruirii, educării şi pregătirii tinerilor era acela de insuflare a eticii comuniste. Tineretul era subordonat pas cu pas moralităţii luptei de clasă. Cu alte cuvinte, educarea în spirit comunist are ca scop pregătirea de luptători în slujba comunismului, cu o atitudine marxist-leninistă şi cu o dragoste pentru liderii aflaţi la putere.

Sistemul de învăţământ românesc este transformat într-un departament al partidului comunist care pregăteşte oameni necesari propagării ideilor comuniste întregii populaţii. Instrumentele folosite pentru comunizarea spaţiului educaţional au fost: pedagogia marxist-leninistă, noi manuale de orientare comunistă, privilegii pentru învăţăceii comunişti, intimidare şi organizarea tineretului (pe vârste, în organizaţii ce imitau forurile conducătoare).

Cel mai dureros este faptul că regimul comunist din România a consimţit la distrugerea efectivă a sistemului educaţional, prin integrarea acestuia în procesele de producţie industrială²⁵. Învăţământul superior a fost reorganizat prin înlăturarea din facultăţi a acelor cadre didactice care nu dovediseră implicare în educarea tinerei generaţii în spirit marxist-leninst şi respectul programului de partid (Idem). Profesorii sunt aleşi după cerinţele regimului şi nu după competenţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu elevii ori studenţii, care trebuiau să fie fii de muncitori. Noua şcoală va insufla naţiunii noua etică, ceea ce însemna că tot ce este promovat de comunism este bun şi moral, iar cine stânjeneşte dezvoltarea acestor valori era considerat drept un criminal.

Bibliografie
Allmond, Mark (1998), The rise and fall of Nicolae Ceauşescu and Elena Ceauşescu, London: Chapmans.
Boia, Lucian (1993), La mythologie scientifique du communisme, Caen.
Boldur-Lăţescu, Gheorghe(1994), Genocidul comunist din România, vol.II, Bucureşti: Albatros.
Constantiniu, Florin (1997), O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti: Univers Enciclopedic.
Deletant, Denis (1997), România sub regimul comunist, Bucureşti: Ed. Fundaţiei Academia Civică.
Georgescu, Vlad (1995), Istoria Românilor, Bucureşti: Humanitas.
Ionescu, Ghiţă (1994), Comunismul în România, Bucureşti: Litera
Le Breton, Jean-Marie (1997), Sfârşitul lui Ceauşescu. Istoria unei revoluţii, Bucureşti: Cavallioti.
Markham, Reuben H (1996), România sub jugul sovietic, Bucureşti: Ed. Fundaţiei Academia Civică.
Niţescu, M. (1995), Sub zodia proletcultismului, Bucureşti: Humanitas.
Petcu, Ion (1994), Ceauşescu, un fanatic al puterii.Biografie neretuşată, Bucureşti: Românul.
Tănase, Stelian (1998), Elite şi societate, Guvernarea Gheorghiu-Dej. 1948-1965, Bucureşti: Humanitas.
Tănase, Stelian, (1997), Anatomia mistificării, 1944-1989, Bucureşti: Humanitas.
Tismăneanu, Vladimir (1995), Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti: Univers.
Tismăneanu, Vladimir (coord.) (1999), Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, Iaşi: Polirom.
Ungheanu, Mihai (1999), Holocaustul culturii române, 1944-1989, Bucureşti: Ed. D.B.H.

TIBERIU TRONCOTĂ - Asistent universitar, doctorand în ştiinţe politice, Universitatea Bucureşti, autor al volumului România Comunistă. Propaganda şi Cenzura, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2006.

 sus