Paradoxurile tolerantei si limitele justificarii politice*

* Camil-Alexandru Parvu, The Paradoxes of Toleration. Political Justification and Its Limits, Editura Politeia-SNSPA, 2004

Despre liberalism si tensiunile ideologiei sale

Pentru un scurt istoric al ideologiei liberalismului, aflam inca din 1976 din cartea expozitiva a lui D.J. Manning, Liberalism¹, ca traseul impunerii cel putin a titulaturii daca nu si a ideologiei liberale isi are originea in practica rebela si contestatara a membrilor cortesurilor spaniole – numiti liberales – din 1810-1811. Privit la inceput ca o atitudine straina, liberalismul s-a impus in Anglia abia in 1879, odata cu aparitia ziarului de succes The Liberal. Acestui moment i-a urmat o perioada in care opiniile politice ale multor ganditori europeni, precum Wilhelm von Humboldt, Benjamin Constant, Alexis de Tocqueville si John Stuart Mill, aveau un puternic caracter liberal, fiind asociate totodata cu o traditie intelectuala de o inalta distinctie. Iata astfel depasite momentele nesigure ale insuccesului probabil al liberalismului de la inceputul secolului XIX, din care retinem, odata cu autorul, interventia din Anglia a politicii Tory², care folosea pentru prima data in 1816 termenul “liberal”, pentru a desemna un abuz, dar si esecul din 1922 al primului ziar The Liberal, fondat de Byron, Shelley si Hunt, sau modul in care Franta se raporta la liberalism ca la o amenintare la adresa incercarii de restabilire a ordinii in Europa post-napoleoniana.

Odata impus ca traditie intelectuala, liberalismul, al carui parinte ramane John Stuart Mill, a incercat in permanenta sa isi legitimeze propriul tip de discurs, sa isi justifice sustinerea propriilor convingeri legate de realizarea, prin apelul la constiinta si ratiune, a unei ordini universale echilibrate afirmand limitele puterii politice, de realizarea libertatii individuale si nu in ultimul rand de o maniera personala de a concepe o ordine statala bazata pe o guvernare populara, democratica. Primele incercari de legitimare a noii traditii s-au concretizat in apelul la predecesori, minti luminate ale trecutului, care, fara sa fi apartinut unei scoli de gandire, se presupuneau a fi trasat linii directoare cu un profund caracter liberal. Acest apel la scriitori precum Locke, Montesquieu sau Adam Smith avea menirea de “a ilumina o stare a mintii” in vederea “formarii unei constiinte de sine a liberalului”³. Nici pana astazi, provocarea justificarii de sine a discursului de tip liberal nu a incetat sa fie la fel de incitanta; intelectualii liberali angajati in confruntari ideologice trebuie inca sa isi legitimeze convingerile in fata asalturilor criticismului din ce in ce mai puternic si mai constrangator. Latura iluminista a liberalismului a fost cea care in cea mai mare parte a supus intreaga doctrina unei vulnerabilitati inerente din punct de vedere teoretic in fata atacurilor percutante ce vizau caracterul iluzoriu al individualismului, egalitarismului, meliorismului sau universalismului – continuturi ideologice cheie ale liberalismului clasic.

A existat poate de la inceput un mare risc pentru liberalism: acela ca frizand utopia, candva, prin rigiditate ideologica, sa o si atinga. Postuland cumva aprioric limitele guvernarii si prescriind lista drepturilor si libertatilor umane fundamentale , liberalismul s-a erijat intr-o doctrina politica cu un caracter mult prea abstract, ce excludea complexitatea realitatii sociale si istorice. Interesat cu precadere de stabilirea rolului si limitelor interventiei statului si a reglementarii pietei si vietii private de catre acesta, liberalismul s-a ridicat ca o seducatoare constructie moderna fondata pe principii universale simple cum sunt cele de libertate si egalitate, in care idealul urmarit era cel al realizarii statului neutru (din punct de vedere al atasamentelor morale si a impunerii oricarei idei a binelui general) si minimal (din punct de vedere al reglementarii laturii economice – interventie minima in jocul pietei libere). Atacurile si atitudinile contestatare nu au intarziat sa apara, punand accentul in primul rand pe caracterul conflictual al doctrinei liberale, care incerca sa impuna (fiind astfel inca tributara teoriei rawlsiene a drep-tatii) o viziune rationala despre ceea ce este drept separat de orice conceptie despre bine (“iluzia legalista”). Dar cu greu se poate imagina o societate sau un grup de minoritati sau interese fara atasamente religioase, morale sau de orice alta natura. De aici imanenta caracterului conflictual al liberalismului: instituirea de limite si distinctii exclusive nu se poate aplica fara rest unei varietati a stringentelor sociale si politice.

O astfel de critica a venit atat din partea unor comunitarieni si multiculturalisti mai ferventi cat si a unor conservatori, dand seama de imposibilitatea unei astfel de abstractiuni, precum neutralitatea statului, certificata in primul rand de gradul ei crescut de irealitate. Astfel de critici au impus direct sau indirect depasirea acestui model fundationalist catre unul mai realist, mai modest⁴, conectat la realitatea sociala si politica diversa, fara pretentii de a impune un regim universal, ideal si rational⁵.

Totusi, idealul unei libertati cat mai mari, al unei libertati care, dupa formula lui Mill, nu poate fi limitata decat atunci cand o mai mare libertate a unora ar face rau altora, ramane unul din scopurile umanitatii. De aceea liberalismul a castigat majoritatea bataliilor, atat teoretice cat si pragmatice (politice), fiind totodata asociat cu foarte generoasa idee a tolerantei⁶, despre care John Gray spunea ca “a contribuit imens la bunastarea umana”, fiind “o realizare ce nu poate fi pretuita indeajuns”, “ideal al modernitatii timpurii” de care nu ne vom putea dispensa chiar daca “idealul de toleranta pe care l-am mostenit” este falimentar atunci cand el face obiectul unei filosofii al carei ideal este “consensul rational asupra celui mai bun mod de viata”, si nefalimentar atunci cand “reprezinta convingerea ca oamenii pot trai bine in moduri variate”⁷ (toleranta ca modus vivendi – idee specifica liberalismului modest).

O noua provocare: paradoxurile tolerantei si limitele justificarii politice

In centrul atentiei filosofiei politice din spatiul anglo-saxon a ultimului deceniu s-au aflat in continuare disputele liberal-comunitariene si multiculturaliste, din ce in ce mai interesate de problema democratica a dreptului la diferenta si a apararii identitatii in societatile multiculturale, care au pus un mult mai pronuntat accent pe tensiunile interne ale ideologiei liberale (universal vs. particular, abstract vs. concret etc.), tensiuni ce nu au incetat sa apara nici dupa aparitia Liberalismului politic al lui Rawls din anii ’80.

In introducerea lucrarii sale, Rawls insusi recunostea “problema majora” a scrierii sale anterioare, O teorie a dreptatii (A Theory of Justice), ca fiind “lipsa de realism a ideii de societate bine ordonata, asa cum apare ea in Teorie”⁸. Construita ca o alternativa la tipul predominant utilitarist de abordare a filosofiei morale din spatiul anglo-saxon, O teorie a dreptatii readucea in centrul atentiei traditia contractului social in spatiul teoretic al unei indistincte abordari a filosofiei morale si politice, fiind astfel mult mai interesata de o aproximare a opiniilor despre dreptate si mai putin de caracterul complex al realitatii sociale. Liberalismul politic (Political Liberalism) avea insa sa recunoasca faptul ca “o societate democratica moderna este caracterizata nu doar de pluralismul doctrinelor religioase, filosofice si morale comprehensive, ci si de pluralismul unor doctrine incompatibile, dar totusi rationale si comprehensive”⁹. Se facea astfel transferul de la influenta doctrina a dreptatii ca echitate (“cea mai potrivita baza pentru institutiile unei societati democratice”¹⁰, dar si cea mai nerealista) la teoria consensului prin suprapunere (tributara inca unui ideal clasic al tolerantei liberale bazate pe cautarea consensului rational asupra celui mai bun mod de viata¹¹), teorie la fel de influenta si la fel de controversata. Apriorismul si universalismul liberal au ramas si aici o problema, generand in continuare provocatoare paradoxuri.

Aparitia salutara in spatiul romanesc a lucrarii The Paradoxes of Toleration. Political Justification and Its Limits¹², a lui Camil-Alexandru Parvu, aduce in aten-tia publicului de specialitate acest intreg context problematizant al doctrinei liberale, axandu-se cu precadere pe cea mai influenta si dezbatuta problema: cea a tolerantei liberale si a paradoxurilor, si astfel si a implicatiilor teoretice, pe care le genereaza.

Cu un pronuntat caracter didactic¹³, lucrarea se constituie intr-o expunere transanta a celor mai importante dispute contemporane din spatiul anglo-saxon, dispute ce au in vedere direct sau indirect dificultatile teoretice ale universalismului si normativismului liberal, saracia conceptiei liberale privind persoana, autonomia personala si problema legitimitatii in ceea ce priveste politicile tolerantei si ale impunerii ca standarde ale justificarii legitimitatii politice a unor principii liberale. Astfel, inca din introducere suntem avertizati asupra faptului ca tinta studiului este clarificarea unor tendinte de baza ale idealului justificarii politice, ca ideal pentru care pledeaza in genere liberalismul¹⁴, pastrandu-se totodata in-trun raport de neutralitate fata de teoriile angajate in disputele consacrate si expuse ca atare aici.

Premisa majora de la care porneste constructia stratificata si complexa a relatarii lui Camil-Alexandru Parvu este data de intelegerea liberalismului contemporan ca preocupare pentru cerintele normative ale dreptatii si pentru justificare legitima a institutiilor si principiilor politice. Ea este totodata o premisa de demonstrat, neutralitatea autorului nemaifunc-tionand in aceasta privinta. Capitolele acestei carti sunt generos dedicate sustinerii interpretarii potrivit careia liberalismul contemporan este definit ca teorie politica centrata pe discursul (sustenibil) de justificare politica.

Liberalii¹⁵ impartasesc un angajament central fata de justificarea politica, exprimata in diferite forme, de la clasica prezumtie formulata in favoarea libertatii si cerinta ca orice impunere coercitiva sa fie justificata, pana la interpretarile contemporane in care ratiunea publica – elaborata in termenii oferirii mutuale de ratiuni pe care cetatenii rationali si rezonabili, vazuti ca liberi si egali, le-ar putea accepta – semnaleaza un ethos distinctiv liberal al justificarii¹⁶.

De aici inainte metodologia expunerii urmeaza un tipar argumentativ care leaga intr-o maniera personala¹⁷ problema paradoxului tolerantei de demonstrarea limitelor justificarii politice. Recunoscand problema clasica a liberalismului de a se fi centrat pe principii normative abstracte ale dreptului si ale justificarii acestor principii in raport cu agenti rationali si rezonabili implauzibili in contextul complexitatii si pluralismului societatilor contemporane (tensiunea ideologica inerenta liberalismului, subliniata inca din deschiderea acestei prezentari), Camil-Alexandru Parvu isi centreaza demersul pe una din consecintele acestei tensiuni: paradoxul moral al tolerantei liberale. Dupa ce il prezinta la inceputul capitolului al II-lea intr-o forma consacrata (in interpretarea Susanei Mendus), C.A. Parvu reconstruieste acest paradox in dimensiunea sa politica, obtinand astfel cel pu-tin doua paradoxuri ale tolerantei liberale: cel moral si cel politic. Cel de-al doilea va sta cu precadere la baza demersului intregii carti de a arata limitele inerente ale proiectului liberal al justificarii politice in spatiul public. Asumptia initiala, conform careia toate teoriile liberale sunt angajate fata de o conceptie a legitimitatii politice ce presupune o stransa legatura intre justificarea autoritatii politice si acceptarea ei pe baza unui numar de fundamente normative si cerinte procedurale (circumscrise sub influenta Liberalismului politic al lui Rawls ideii de ratiune publica – public reason), este sustinuta indirect inca din prima parte a cartii, prin prezentarea conceptuala a tuturor termenilor implicati in analiza (autoritate, autoritate politica, legitimitate politica, justificare publica, consens, cooperare, etc.). Catre finele celui de-al II-lea capitol, aceasta asumptie va fi direct legata de discutia privind paradoxurile tolerantei si astfel de limitele justificarii politice in spatiul public.

Primul capitol are exclusiv o functie metodologica de prezentare si rafinare a terminologiei si a distinctiilor conceptuale implicate in analiza. Se poate intrevedea (asa cum am mai spus) directia in care se indreapta analiza, dar nu aceasta este importanta aici, ci clarificarea terminologica. Cel de-al doilea capitol insa ne introduce in problematica analizei expunand mai intai circumstantele, obiectul si tipurile de argumente aduse in sprijinul acesteia, apoi dificultatile constructiei teoretice privind autonomia individului si doua critici consacrate (Charles Taylor si Marion Young) ale proiectului liberal, critici venite din spatiul sustinatorilor multiculturalismului si a politicilor diferentei, iar in cele din urma sa discute problema limitelor justificarii politice.

Paradoxul tolerantei, in versiunea sa morala, incapsuleaza in continutul sau ideologic perplexitatea de a tolera, acolo unde exista un dezacord moral, si acte care sunt vazute ca rele. Acestea, desi nu ar trebui sa existe, sunt totusi supuse exigentei “pretentiei obiectivitatii incorporata in sensul tare al tolerantei”¹⁸ de a fi considerate “bune de tolerat”. Astfel, situatia paradoxala este aceea in care toleranta pare sa implice susti-nerea unui rau moral, iar dificultatea conexa a justificarii este aceea ca argumentele tolerantei trebuiesc expuse fara astfel de sustineri unor grupuri sau persoane profund atasate unui sistem moral sau religios. Versiunea politica dimensiune extinsa a acestui paradox presupune pretentia tolerarii actelor intolerante sau non-tolerante, si astfel dificultatea tolerarii unor acte ce contrazic chiar idealul tolerantei. Problema este, la acest nivel, cea a coerentei interne a actului justificativ ce pune in discutie problema tolerarii minoritatilor in cadrul minoritatilor (problema asimetriei justificative, tratata la finele capitolului II). Aceasta noua dimensiune pune in discutie o problema mult mai delicata, anume cea a intolerantei practicilor liberale ale tolerantei (problema pe care totusi autorul o dezavueaza inca din primele pagini ale introducerii, cand afirma ca o astfel de ipoteza nu a putut fi demonstrata, iar forta de atractie a liberalismului ca teorie politica normativa si meritele sale evidente in aceasta directie nici nu lasa sa se intrevada posibilitatea demonstrabilitatii ei) fata de grupuri, minoritati si persoane care se bucura totodata de dreptul la autonomie si la exprimarea propriei identitati cu toate atasamentele pe care le presupune acesta. De aici imanenta limitelor conceptuale ale oricarei justificari egalitariene, universaliste a tolerantei¹⁹.

Plasarea in interiorul dezbaterii privind posibilitatile si dimensiunile justificarii politice a autoritatii a celor mai noi si provocatoare raspunsuri venite din partea sustinatorilor multiculturalismului si ai “politicilor diferentei” ocupa o preponderenta parte in economia prezentarii si clarificarii dilemelor actuale al liberalismului politic, unde diferitele pozitiile si contrapozitiile expuse si-au gasit terenul fertil al liberalismului rawlsian, dar si al unor practici politice concrete ce fac din ce in ce mai mult uz de tipul de discurs justificativ liberal (cf. cazul recent al Frantei privind problema afisarii ostentative a identitatii in spatiul public, caz care este abordat si in cartea prezentata aici, sau al Angliei, din ce in ce mai mult adepta a multiculturalismului si a “politicilor diferentei”).

Ca demers de clarificare, The Paradoxes of Toleration… aduce in spatiul romanesc al preocuparilor pentru filosofia politica febrilitatea celor mai controversate si recente dispute din spatiul liberalismului politic anglo-saxon, inca tributar lui Rawls. Lucrarea reuseste sa isi mentina echilibrul si neutralitatea fata de interpretarile expuse, desi i se poate decela izul usor conservator care se plaseaza critic fata de discursuri dominante convergente sau divergente. Oricum, pentru o mult mai buna intelegere a teoriilor rawlsiene si a paradigmelor si dificultatilor pe care le-a generat in cadrul liberalismului politic contemporan, cartea lui C.A. Parvu sta ca o importanta marturie, cel putin la noi unde aceste dispute nu prea ajung sau atunci cand ajung deja si-au pierdut febrilitatea.

Izabella GHITA
 

NOTE
¹ D.J. Manning, Liberalism, Londin, J.M. Dent & Sons LTD., !976, pp.9-10.
² Aceasta era o viziune politica de tip patriarhal, aflata in conflict inca din 1680 (anul unei puternice crize politice determinata de posibilitatea unei eventuale succesiuni catolice la tronul Angliei, cu care mentalitatea Tory, invederat protestanta si traditionalista, nu era de acord) cu gruparea rivala Wing. Cf. pentru asocierea acestui eveniment istoric cu evolutia gandirii liberale si A.P. Iliescu, “John Locke si idealul modern al unei vieti fondate pe reguli”, prefata la editia romaneasca a celui de-Al doilea tratat despre carmuire al lui J. Locke, Nemira, 1999.
³ Ibid, p.10.
⁴ Este vorba in speta de liberalismul modest sau umanist al lui John Gray, Sir Isaiah Berlin, Michael Oakesott etc.
⁵ Uneori este bine de citit acest “rational” in sensul in care liberalismul avea drept subiecti indivizi rationali abstracti, subiecti ideali din punct de vedere epistemic, capabili de decizii rationale etalon.
⁶ In Istoria intelectuala a liberalismului. Zece lectii (in editia romaneasca trad. rom. Mona si Sorin Antohi, Bucuresti, Humanitas, 1992) Pierre Manent afirma ca liberalismul a aparut ca solutie la grava criza europeana determinata de violente si intolerante razboaie religioase. Ca o consecinta a invatarii lectiei intolerantei, liberalismul se naste din nevoia tolerarii, din nevoia consensului si astfel a pacii.
⁷ John Gray, Cele doua fete ale liberalismului, trad. rom. Alina Doica, Polirom, 2002, p.9.
⁸ John Rawls, “Introduction”, in Political Liberalism (Columbia University Press) 1993. Traducerea pasajelor prezentate aici apartine lui Mihai Dudas, Mihail Mate si Vasile Mitu (John Rawls, Liberalismul Politic, editura Sedona, 1999) p. IX.
⁹ Ibid, p. X.
¹⁰ Ibid, p. IX.
¹¹ Realizat aici prin exersarea rezonabilitatii in vederea reconcilierii institutionale a diferitelor moduri de viata.
¹² Camil-Alexandru Parvu, The Paradoxes of Toleration…, Politeia – SNSPA, 2004.
¹³ Lucrarea, fiind rodul cercetarilor facute de autor la Oxford, intr-un program de studii in teorie politica, poarta amprenta cerintelor academice cel putin sub aspectul formal al constructiei metodologice.
¹⁴ Ibid., p. 12.
¹⁵ Cei asupra carora se va opri in mod special cartea sunt: John Rawls, Joshua Cohen, Brian Barry, Ronald Dworkin etc., motivatia fiind implicit aceea ca acesti autori sunt dintre cei mai importanti teoreticieni ai discursului justificarii politice.
¹⁶ Ibid, pp. 12-13.
¹⁷ In liberalismul politic traditional problema tolerantei a fost de la inceput legata de demersurile justificative. Maniera personala de aici pastreaza aceasta legatura clasica pentru a o pune, in latura ei negativa, in urmatoarea conjunctie: daca toleranta traditionala a liberalismului fata de minoritatile si grupurile a caror drepturi la exprimarea identitatii nu mai pot fi demult neglijate este limitata atunci si discursul de justificare politica ce are in vedere cel putin sustinerea tolerantei este si el limitat.
¹⁸ Apud Susan Mendus, citata de C.A. Parvu, in The Paradoxes of Toleration..., op. cit., p.15.
¹⁹ Una din speculatiile autorului este aceea ca odata inteles acest mecanism al paradoxului tolerantei democratice, este usor de gasit ceva care sa-i corespunda in spatiul discursului democratic, anume situatii perplexante in care sunt extinse garantii si oportunitati democratice la clase si partide politice tolerate, dar care actioneaza tocmai impotriva acestor beneficii. De aici dubla sarcina a oricarui demers justificativ in interiorul societatilor deopotriva democratice si liberale.

 sus