|
“Democratia romaneasca” VIOREL ZAICU
A brief comment on the features of
“Romanian Democracy”, taken as an “original” one,
even among the East-Europe’s new democracies. The
main objection is that one cannot neither assess the
degree of democratic processes and effectiveness of
the political and economical institutions just by
stipulating necessary conditions for a democratic
system, nor claim that a democracy built on poverty
is superior to autocracy just on statistic basis.
The Romanian case proves that these convictions are
illusory and may prove to be dangerous for the
maturity of a democratic electorate. The conclusion
is that we must take into account in our endeavors
to find solutions for a non-effective democratic
system.
Dincolo de ironicul unei referiri la
conceptul “democratie romaneasca” (Paul Wolfowitz,
The New Yorker, 4 noiembrie 2004), putem distinge
cateva trasaturi ale democratiei “originale” din
Romania. Pana aici nu intampinam nici o dificultate
majora, deoarece subiectul a fost dezbatut pe larg si
determinatiile care fac din democratia romaneasca una
originala au fost prezentate, in buna masura, in toate
cercurile sferei publice. Subiectul devine complex odata
cu incercarea de a explica prezenta acestui fenomen si
de a determina mai precis cauzele sale. Aceasta
incercare este foarte dificila si nu poate fi cuprinsa
intr-un articol, dar am considerat ca poate fi
interesanta deschiderea unor directii de cercetare
pornite de la reflectia asupra starilor de fapt
prezente. Demonstrarea unei legaturi stranse de
cauzalitate intre o stare factuala din regimul apus si
una din regimul democratic nu reprezinta o solutie
pentru problemele actuale, dar poate fi sursa unei
astfel de solutii. Si totusi, cea mai bogata sursa
pentru aceste solutii ramane clarificarea evenimentelor,
proceselor, normelor si practicilor actuale. Numai in
momentul in care le vom ordona si le vom intelege vom
putea spune care este situatia reala a democratiei
romanesti. Nici testul alternantei la guvernare, nici
rapoartele Comisiei europene sau ale altor institutii nu
pot surprinde satisfacator realitatile acestui sistem
ingenios.
Romania vine dupa un regim totalitar care s-a mentinut
aproape o jumatate de secol, si este normal ca acest
lucru sa afecteze viata politica postdecembrista. Dar in
aceeasi situatie se afla mai multe tari din estul
Europei, despre care nu putem spune ca au democratii
foarte “originale”. Romanii sufera de complexul
apartenentei la o zona geografica pentru ale carei
caracterizari s-au folosit adesea epitete deloc
magulitoare. Istoria nu a dat nici ea ragazul formarii
unei traditii respectabile in organizarea politica
libera. In plus, niciodata acest stat (si ne referim
aici si la cel “mic”, creat la 1859) nu a gazduit doua
generatii succesive care sa nu cunoasca instabilitatea
sociala si politica a conflictului militar sau civil.
Capacitatea explicativa a acestor circumstante este insa
destul de redusa. Apoi, nici o explicatie de acest gen
nu favorizeaza altceva decat resemnarea, care, transpusa
in termenii valorii practice, priveaza explicatia de
importanta in procesul de elaborare a solutiilor. Este
foarte probabil ca principala cauza a preferintelor
romanilor pentru un stat excesiv asistential sa se
regaseasca in ideologia si practicile regimului
comunist. Aceasta explicatie nu ne ofera insa decat o
vaga directie pentru cautarea solutiilor practice si
ideologice pentru schimbarea starii de fapt.
Nici explicatiile “clasice” ale unor analisti ai
democratiei ca Dahl sau Lijphart nu ne sunt de mare
ajutor si, in genere, dincolo de sintezele respectabile
din punct de vedere teoretic, nu constituie instrumente
foarte utile pentru politica. Primul cerceteaza
democratia (Dahl, 1998) din perspectiva teoretica,
emitand consideratii generale de factura imperativa cu
privire la conditiile de posibilitate ale unei
democratii, stabilind seturi de criterii, relatiile
dintre democratie si alte aspecte ale vietii sociale,
cum ar fi cele economice etc. Cel de-al doilea face un
studiu care porneste de la distinctia dintre
consensualism si majoritarism (Lijphart,
2000, passim) in care formuleaza ipoteze ridicate pe
date empirice ordonate in functie de zece parametri
alesi fara o justificare convingatoare. Analistii care
procedeaza astfel nu ajung decat la conditii necesare
ale democratiei, si anume la conditii necesare pentru
fiecare tip de democratie in parte. Nici un set de
astfel de conditii – constituit pe criterii care au in
vedere tipul de democratie urmarit – nu este insa
suficient pentru a putea vorbi de o democratie scutita
de particularitati stranii sau chiar suparatoare.
Iata, de pilda, una dintre concluziile intermediare ale
lui Lijphart: “Democratiile consensualiste isi
demonstreaza aceste calitati mai generoase si mai
tolerante in felul urmator: sunt mai predispuse sa fie
state ale bunastarii; au rezultate mai bune in privinta
protejarii mediului; condamna la inchisoare mai putini
oameni si sunt mai putin predispuse sa aplice pedeapsa
capitala; iar democratiile consensualiste din lumea
dezvoltata sunt mai generoase in acordarea de asistenta
economica tarilor in curs de dezvoltare.” (Lijphart,
2000, p. 252) Trebuie sa observam aici ca avem de-a face
cu tendinte manifestate in cadrul sistemelor democratice
pe care autorul le ia in considerare din punct de vedere
statistic. Multe dintre acestea prezinta particularitati
deosebite, care in mod real ar trebui sa-l impiedice pe
analist sa le aseze alaturi de celelalte. De pilda,
state cu populatii si teritorii nesemnificative, ca
Luxemburg, Islanda, Jamaica, Trinidad Tobago, Malta,
Barbados, Bahamas, Mauritius si Botswana (care,
impreuna, aduna cu putin peste 8 milioane locuitori),
sunt puse alaturi de state cu populatii foarte mari si
teritorii intinse, in care intreaga problematica este
schimbata. Un stat foarte redus ca dimensiuni si cu o
populatie foarte mica va avea intotdeauna rezultate mai
bune in privinta protejarii mediului, va fi mai tolerant
si mai dispus sa acorde asistenta sociala (sa fie “stat
al bunastarii” – in fapt, este vorba de “stat
asistential”, n.n.) si va condamna la inchisoare mai
putini oameni, nu pentru ca este guvernat de o
“democratie consensualista”, ci pentru ca relatiile
sociale in cadrul sau au un cu totul alt statut si o
manifestare complet diferita, care nu poate fi imitata
in cadrul unor state incomparabil mai mari si care, in
plus, au o structura a corpului social de tip
multicultural. Prin urmare, o analiza tehnica a
functionalitatii modelului democratic ramane sterila
atata timp cat se opreste la parametrii statistici
comuni.
Nu este foarte diferit statutul analizei teoretice
abstracte – independent de gradul de pigmentare cu
“exemple concrete” –, care urmareste conturarea unui set
de conditii de posibilitate pentru existenta unei
democratii. Aici intalnim o dificultate care, date fiind
“verificarile” si “aplicatiile” incercate in practica,
pare sa fie greu de sesizat; am numi-o “prezumtia de
suficienta”. Se pare ca, odata indeplinita simpla
conditie a votului egal, sa spunem, sau chiar a
intregului set de conditii pe care le identifica Dahl
(1998, 37 sqq.), se considera ca putem vorbi despre
democratie. Singurele probleme ar ramane cele care
privesc tensiunile dintre democratie si capitalismul de
piata (Dahl, 1998, 173 sqq.). Si totusi, exista cel
putin o problema: conditiile respective nu sunt
suficiente, iar cazul Romaniei demonstreaza asta.
Ne aflam in fata urmatoarei situatii: zeci de mii de
persoane mimeaza respectul si acceptarea democratiei,
jucand roluri la care de fapt nu ar trebui sa aiba
acces. Avem magistrati care mimeaza independenta,
jurnalisti care mimeaza libera cuvantare, voci ale
societatii civile care mimeaza ingrijorarea, sindicate
libere care mimeaza lupta in interesul propriilor
membri, presedinti care mimeaza echidistanta si
constitutionalitatea, ministri care mimeaza competenta.
Conditia formala pe care democratia o cere este atat de
usor de indeplinit incat individul care ocupa o pozitie
nu are nevoie de abilitati iesite din comun pentru a
mima, ci de incadrare intr-un sistem de relatii care
sa-l sustina si sa accepte (in numele unui interes
comun) activitatea acoperita de mimetism. O problema
importanta care scapa teoreticienilor politicii si pare
sa fie cu atat mai obscura cu cat exercitiul reflexiv
asupra ei este practicat din interiorul unui sistem
democratic natural – nu din interiorul sistemelor
“importate” – este aceea a vulnerabilitatii patologice a
democratiei in fata acestor mimetisme. Este gresit sa
credem ca aceste vulnerabilitati sunt determinatii
necesare ale democratiei. Ele apar numai acolo unde
capitalul social si cel uman prezinta carente majore. O
analiza amanuntita asupra acestui aspect ne-ar putea
releva mai multe despre conditiile de posibilitate ale
democratiei si despre eventualele deviante pe care le-ar
putea manifesta la un moment dat. Intrucat nu putem face
o analiza amanuntita intr-un spatiu atat de mic, vom
incerca sa lamurim doar cateva aspecte evidente, care nu
presupun studii elaborate.
Au trecut aproximativ 15 ani de cand in Romania se
organizeaza “alegeri libere”. Gradul de libertate al
acestor alegeri este judecat dupa rezultate, alternanta
la guvernare, numarul scazut de ilegalitati reclamate
(se considera ca, intr-un grad scazut, ilegalitatile si
neregulile sunt inevitabile; nimeni nu poate spune insa
care este pragul acceptabil al acestora – o analiza
serioasa in acest sens este complet neconvenabila,
deoarece ar putea produce multe surprize), validarea sau
salutarea lor de catre analistii si politicienii straini
etc. In continuare in Romania rezolvarea problemelor
acute ale sistemului politic se opreste in fata
recunoasterii internationale, ceea ce constituie un
criteriu straniu. Punctual, o analiza reala a sistemului
politic poate scoate foarte usor la iveala cateva
premise nu prea incurajatoare.
In privinta capitalului uman, avem de-a face cu
“specialisti” formati in buna masura in regimul
comunist; politicieni, formatori de opinie, conducatori
ai administratiei locale si chiar simpli functionari.
Acestia pretind ca au invatat din mers modul de
functionare al mecanismelor democratice, dar situatia
reala infirma aceasta posibilitate. Multi politicieni
sunt santajabili si au adeseori un comportament
contradictoriu, care nu poate fi explicat altfel decat
prin jocuri de culise strans legate de practicile din
regimul comunist. Formatorii de opinie inclina in mod
absolut balanta spre modul ipocrit de a “lumina” si de a
“inspira” masele, provenit din sistemul de amenintari si
recompense care a functionat in totalitarism.
Conducatorii administratiei locale uzeaza de
instrumentele puse la dispozitie de partidul unic (de
altfel foarte multi au ramas la posturi), iar acolo unde
legislatia de tip democratic impune un comportament
transparent si echilibrat reusesc sa evite “neajunsul”
prin tot felul de tertipuri, organizand licitatii cu
participanti “potriviti”, creand “voci” ale societatii
civile din randul cunostintelor (pe care apoi le
“consulta” formal) etc. Chiar si functionarii simpli au
pastrat in buna masura atitudinea fata de cetatean care
le-a fost inspirata de puterea detinuta in cadrul
aparatului administrativ din perioada comunista, care le
permitea sa trateze cetatenii ca supusi. In toate
categoriile esentiale pentru bunul mers al sectorului
public regasim majoritati (uneori calificate) date de
indivizi prea putin atinsi de spiritul democratic.
In privinta capitalului social, avem de-a face cu
retele de incredere exclusiv clientelare, bazate pe
relatii de rudenie si pe interese. In cadrul acestora
normele sunt respectate numai atata timp cat scopul
urmarit isi mentine atractivitatea. Statul, ca principal
catalizator al acestui capital, sprijina in continuare
interesul schizoid, rezultatul fiind lipsa de respect
fata de norme in genere si fata de lege in particular.
Capitalul economic nu se afla intr-o situatie mai
fericita. Un sistem care a cautat in permanenta franarea
initiativei private nu putea conduce la o dispersie a
capitalului care sa asigure un echilibru de forte in
privinta suportului asigurat diversitatii de opinie si
libertatii de actiune.
Toate aceste premise ar trebui sa ne conduca spre o
concluzie de genul urmator: in Romania exista un cadru
institutional complet care asigura, la nivel teoretic si
cu foarte multe clauze speciale (de tipul celor
infatisate mai sus), functionarea unui sistem democratic
aparent stabil. Si totusi, functionarea multor
institutii prezinta deficiente majore, in unele cazuri
amenintand chiar cu blocajul. Supravietuirea acestora
pare sa fie asigurata prin resuscitare artificiala, caz
in care functii ale acestor institutii sunt delegate
altora (graitoare in acest sens este crearea Parchetului
National Anticoruptie). Acolo unde nici acest lucru nu
reuseste, functiile vitale ale institutiilor democratice
sunt pur si simplu mimate. Exista un Consiliu National
al Audiovizualului care se ingrijeste de buna informare
a publicului, reglementand aberant in domenii in care nu
are competente si inchizand ochii la informatiile
grobian partinitoare si mincinoase despre actorii
politici. Biroul Electoral Central este o alta
institutie care a functionat perfect “democratic”,
manipuland date si creand suspiciuni semnificative in
privinta corectitudinii scrutinului din noiembrie 2004.
Unul dintre presedintii Romaniei, Ion Iliescu, al carui
comportament a fost marcat permanent de un spirit
antidemocratic, a fost acoperit in permanenta din punct
de vedere legal de o institutie care ar fi trebuit sa se
constituie intr-un paznic al jocului democratic corect –
Curtea Constitutionala. Exemplele nu se opresc aici, dar
acestea sunt printre cele mai vizibile.
In general se vorbeste despre cai de reeducare a
fostilor activisti, despre transformari uluitoare din
propagandisti ai partidului unic in ocrotitori ai
libertatilor individuale sau despre alte minuni. Arar,
cate o voce pesimista vorbeste de necesitatea de a
astepta trecerea unor generatii, pentru ca obiceiurile
adanc inradacinate in vechiul regim sa se estompeze,
pentru ca relatiile sa slabeasca si institutiile care
controlau viata economica si politica sa slabeasca.
Dincolo de sperante ne lovim la tot pasul de impotenta
patenta manifestata chiar si in reglementarea cadrului
institutional democratic sanatos. Textele de lege sunt
confuze si contradictorii, impregnate de cezuri care
lasa loc de interpretare dincolo de orice limita a
spiritului legii. Acest teren este foarte propice
respectarii conditiilor formale ramanand inchis insa
mediului vizat de spiritul legilor. Disputa asupra datei
desfasurarii alegerilor din 2004 demonstreaza
incapacitatea mediului politic de a-si construi un cadru
juridic de functionare cu o stabilitate dincolo de
limitele precarului. Sistemul de organizare a
licitatiilor pentru achizitii de bunuri facute de
institutii publice, sistemul de informare publica si
incapacitatea administrarii functionale a datelor si
activitatilor de baza (transmisa chiar si in mediul
privat) sunt tot atatea dovezi ale esecurilor in
construirea unui sistem democratic functional.
Relativ recent a aparut o problema foarte discutata in
privinta modalitatii de instaurare a democratiei. Este
oportuna democratia acolo unde nu exista o dezvoltare
economica suficienta pentru a intretine arderile
politice care alimenteaza acest sistem? Siegle,
Weinstein si Halperin incearca sa sustina teza contrara
celei care constituie crezul Departamentului de Stat SUA
(“Dezvoltarea economica face posibila democra-tia”),
cautand sa arate ca istoric lucrurile nu stau asa.
“Democratiile sarace au crescut cel putin la fel de
repede ca autocratiile sarace si le-au depasit
semnificativ in performanta pe cele din urma la cei mai
multi indici ai bunastarii sociale.” (Siegle et al.,
2004) In vreme ce guvernamintele militare ale Americii
Latine si statele comuniste ale Europei de Est s-au
dovedit catastrofice din punct de vedere economic.
Totusi, increderea in teza prioritatii dezvoltarii
economice a fost alimentata de performantele unor
autocratii asiatice (Singapore, Indonezia, Coreea de Sud
si Taiwan). Aceasta situatie, sustin autorii, a creat
confuzie dar si incredere intr-o conditie necesara a
instaurarii democratiei: un mediu economic performant.
In ultimii 40 de ani ai secolului XX, conform
rapoartelor Bancii Mondiale la care autorii fac
referire, democratiile sarace au crescut economic la fel
de rapid ca si autocratiile sarace. Daca se exclud
tarile Asiei de Sud-Est, ratele de crestere ale
democratiilor sarace sunt cu 50 de procente peste cele
ale autocratiilor. Avantajul devine si mai clar atunci
cand ne referim la alti indicatori ai bunastarii
(educatie, speranta de viata etc.), care indica o
folosire mai buna a resurselor in cadrul democratiilor.
Mai mult, structurile democratice se adapteaza mai bine
circumstante-lor in schimbare, deoarece apeleaza la
politici de tatonare, bazate pe incercare si eroare,
ceea ce le permite sa se adapteze in permanenta, evitand
conflictele si alte neajunsuri care apar in cazul unor
politici dictatoriale.
Toate acestea, sustin autorii, trebuie sa conduca la
adoptarea unui set de cinci politici care sa favorizeze
democratiile independent de stadiul de dezvoltare
economica. Ele constau in adoptarea unui principiu de
“selectivitate democratica”, prin care tarile care au
institutii democratice ar trebui sa fie favorizate din
punct de vedere al asistentei pentru dezvoltare de catre
SUA si de catre institutiile internationale care se
ocupa de asistenta. Ajutoarele acordate vor fi mai
eficiente, iar guvernamintele de alta factura vor fi
incurajate sa-si schimbe orientarea. Astfel pot fi
evitate crizele umanitare, conflictele si stagnarile
economice.
Observatiile istorice ale celor trei autori sunt
corecte, dar ele ascund ceva mai mult decat se
multu-mesc sa constate acestia, si anume ca datele si
testele necesare pentru proclamarea unui sistem
democratic pot fi prezente – respectiv trecute cu succes
– in conditii foarte deosebite de cele pe care le au in
vedere cei care le considera simptome ale sanatatii
democratice. Bunaoara, in Romania sprijinul economic
acordat de institutiile internationale a fost preluat de
catre un sistem clientelar si nu de putine ori deturnat.
Toate acestea s-au petrecut la adapostul unei aparente
democratice dincolo de care institutiile din afara tarii
nu au putut trece decat in foarte putine cazuri si
aproape de fiecare data accidental. Ceea ce pare sa
scape celor preocupati de astfel de probleme este
importanta ratiunilor suficiente care pot sustine o
pledoarie asupra momentului si a modalitatilor potrivite
pentru instaurarea unui sistem democratic. Este mai util
sa aflam de ce este preferabila o democratie saraca unei
autocratii decat sa observam ca, in general, ritmul de
crestere economica este aproximativ egal pentru ambele
sisteme. Este mai util sa aflam daca exista un mod de a
asigura functionarea corecta a institutiilor democratice
decat sa ne multumim cu existenta acestora. In fine, ar
fi foarte util sa ne interesam mai mult de limitele si
competentele reale ale acestui sistem, asa cum sugereaza
destule voci in ultima vreme. Bunaoara, ar fi interesant
de stabilit daca putem vorbi despre o “maturizare” a
poporului, in lipsa careia ar trebui sa ne intrebam daca
nu cumva “vreun fel de despotism luminat al carui scop
este educarea majoritatii pentru a deveni cu adevarat
democrata este preferabil”. (Zizek, 2003)
In mod cert, lipsa unor astfel de raspunsuri ne
impiedica sa vedem problemele reale cu care se confrunta
democratiile slabe, despre care ne multumim sa credem ca
sunt asa pentru ca sunt sarace. Solutia pentru
institutiile care functioneaza prost nu este scuza si,
cu atat mai putin, justificarea preferentiala, i.e.
“este preferabila democratia, pentru ca este raul cel
mai mic”. Acolo unde exista vocatii si inclinatii
patologice de a imita procesele democratice nu putem
vorbi despre un rau mic, iar sperantele intr-o
imbunatatire a situatiei se pot dovedi nejustificate. Ce
putem spera justificat este ca se vor limita analizele
bazate pe statistici si teste de ordin formal in
favoarea unor analize la nivelul continutului, prin care
sa se reevalueze capitalurile pe care vrem sa construim
institutii democratice. Astfel am putea gasi solutii
pentru eliminarea notei de originalitate acordate
democratiei din Romania.
BIBLIOGRAFIE
Dahl, A. Robert (1998), On Democracy, Yale
University Press.
Lijphart, Arend (2000), Modele ale democratiei. Forme
de guvernare si functionare in treizeci si sase de tari,
Editura Polirom, Iasi.
Siegle, T. Joseph, Weinstein M. Michael, Halperin, H.
Morton (2004), “Why Democracies Excel”, in Foreign
Affairs, septembrie-octombrie 2004.
Zizek, Slavoj (2003), “How Much Democracy is Too Much?”,
in In These Times, 19 mai 2003.
VIOREL ZAICU - Master in filosofie moral-politica,
doctorand al Facultatii de Filosofie, Universitatea
Bucuresti.
sus
|
