Principalele partide din RFG in perioada postbelica
 

VLAD FLONTA

The article is focused on the main West German political parties in the postwar period. According to Jean Blondel, there are only 4 stabile configurations of party systems in democratic countries. The German case is the most relevant for the “two and a half parties” system. This kind of party system does also exist in Canada, Belgium and Ireland. However, between 1969 and 1987 the German system was a perfect “two-party” system.

Germania de astazi este nu numai mostenitoarea istoriei germane unitare, ci mai ales mostenitoarea celor doua Germanii, comunista si occidentala, aparute dupa cel de al doilea razboi mondial. Dar cu atat mai mult Germania occidentala, Republica Federala a Germaniei, se constituie in osatura democratica, de o soliditate democratica aparte. Pentru ca Germania de astazi s-a nascut din doua dictaturi, nazista si comunista, si experienta partidelor din fosta Republica Federala a Germaniei constituie un exemplu de reconstituire a democratiei, cu tenacitate, cu multa aplicatie si fara nici un compromis.

Primul lucru care trebuie remarcat, este ca sistemul de partide politice din RFG a dat dovada dupa Al Doilea Razboi Mondial de o remarcabila stabilitate. Cu exceptia alegerilor din 1949, cand voturile au fost in mod firesc mai dispersate la primele alegeri libere de dupa totalitarismul nazist si perioada de ocupatie (la aceste alegeri nici nu a existat prag electoral; un prag electoral de 5% a fost introdus la alegerile din 1953 si se mentine pana azi), CDU/CSU (Christlich-Demokratische Union/Christlich-Soziale Union, CSU fiind ramura bavareza a CDU) si SPD (Sozialdemokratische Partei Deutschlands) au totalizat mereu peste 70% din sufragii. Proportiile dominarii vietii politice germane de catre aceste doua partide au variat insa. Ele dominau deja in 1949 alegerile obtinand un total de 44,4%. La alegerile din 1953 si 1957 dominarea lor se accentueaza, dar ramane totusi relativ moderata. Ele obtin impreuna 73,2% in 1953 si 72,3% in 1957. Incepand cu alegerile din 1961 insa, dominarea acestor partide este covarsitoare, ele totalizand mereu peste 80% din voturi. Intre 1969 si 1987 ele totalizeaza chiar peste 90% din voturi (90,6% in 1969, 94,3% in 1972, 92,6% in 1976, 90,5% in 1980 si 92,5% in 1983).¹ Nu ma refer deocamdata la distributia voturilor intre cele doua partide, fiind interesat pentru inceput de natura bipartidismului german.

Conform lui Jean Blondel, exista doar patru configuratii stabile ale sistemelor de partide in tarile democratice:
1. Bipartidismul perfect, in care doua partide stapanesc viata politica (aceste doua partide obtin peste 90% din sufragiile exprimate, iar diferenta medie intre ele nu este mai mare de 2-3%)
2. Bipartidismul imperfect (sau sistemul “doua partide si jumatate”), in care cele doua mari partide totalizeaza in general 75-80% din optiunile electoratului, al treilea partid fiind mult mai slab decat primele doua.
3. Multipartidismul cu partid dominant, in care un partid obtine 40-45% din sufragii, celelalte partide obti-nand procente considerabil mai mici
4. Multipartidismul pur, in care cele doua partide mari nu obtin impreuna decat jumatate din sufragii.²

Daca privim cifrele de mai sus, observam ca sistemul de partide din RFG a oscilat intre bipartidismul perfect si bipartidismul imperfect. In toate sistemele bipartidiste imperfecte si in unele din cele perfecte exista ceea ce se numeste un “partid–balama” (in germana “Türangelpartei”), denumire plastica si care indica faptul ca, desi mic, acest partid poate inclina balanta de o parte sau de alta. Un asemenea partid a fost in Germania FDP (Freie Demokratische Partei), de orientare liberala . FDP a lipsit de la guvernare doar in perioadele 1956 -1961 cand CDU/CSU a guvernat impreuna cu DPD – Demokratische Partei Deutschlands, 1966 – 1969, cand a existat mai intai o scurta perioada in 1966 in care CDU/CSU a guvernat in minoritate si apoi CDU/CSU si SPD au format o mare coalitie si apoi a unei scurte perioade din 1982 cand a fost randul SPD sa conduca intr-un guvern minoritar), cu exceptia deci a unei perioade de 8-9 ani, a fost mereu prezent la guvernare intre 1949 si 1998! La alegerile din 1998 structura sistemului german de partide nu s-a schimbat, dar locul FDP ca partid–balama a fost luat de partidul ecologist (“Die Grünen”) . Prin faptul ca poate inclina balanta de o parte sau de alta, un asemenea partid are intr-un sistem bipartit un potential de coalitie si un potential de santaj³ foarte ridicate si poate obtine o reprezentare guvernamentala peste procentul castigat in alegeri. Hans-Dietrich Genscher (FDP) a fost ministru de Externe al RFG pentru o lunga perioada de timp, post de importanta vitala mai ales in perioada Razboiului Rece. Apoi, Klaus Kinkel (FDP) a ocupat si el acest post. Acum, acest post este ocupat de Joschka Fischer, presedintele partidului ecologist german . Dealtfel, cazul german este considerat cel mai relevant pentru sistemul “doua partide si jumatate”. Alte sisteme de acest fel exista in Canada, Belgia si Irlanda. Cum am aratat insa, intre 1969 si 1987, sistemul german a fost un sistem bipartit perfect.

Dupa ce am aruncat aceasta privire generala asupra sistemului de partide german, sa vedem care sunt actorii individuali.

*

Sa incepem cu CDU. CDU s-a format in cursul anilor 1945-1946 intr-o maniera “federala”, adica sau format partide diferite in diversele land-uri, care au fost insa de la inceput interdependente si s-au unit in 1946. Orientarile doctrinare au fost foarte diferite in aceasta prima faza in diversele zone. Uniunea Crestin-Democrata era “socialista si radicala la Berlin, clericala si reactionara la Köln, capitalista si reactionara la Hamburg si contrarevolutionara si particularista la München”.⁴

In cele din urma s-a impus insa in cadrul competitiei interne din partid organizatia din zona de ocupatie britanica. Primarul orasului Köln, Konrad Adenauer, a fost ales la 1 martie 1946 ca presedinte al CDU. Principiile fundamentale ale politicii lui Adenauer au fost:
– respingerea oricarei forme de socialism (nu numai a celui de tip sovietic, care avea sa cuprinda in curand intreaga Europa de Est, ci si a celui democratic, promovat de exemplu de SPD) si optiune neconditionata pentru sistemul economic capitalist.
– orientarea catre integrarea in Europa Occidentala (de care Germania se izolase in perioada nazista, desi evident ca facea parte din ea din punct de vedere teritorial si al traditiilor culturale) si o relatie privilegiata cu SUA.
– Recucerirea treptata a suveranitatii in cadrul unei Germanii de Vest, care urma sa aiba o organizare federala.
– Adoptarea unui sistem de valori “crestin-occidental” si neoconservator si a unei democratii reprezentative⁵.

CDU/ CSU a castigat la mica distanta primele alegeri postbelice, cele din septembrie 1949 (cu 31,0% fata de 29,2% ale SPD) si a guvernat in coalitie cu FDP si DPD, sub conducerea cancelarului Adenauer, care a ramas in aceasta functie timp de 14 ani, conducand nu mai putin de 8 guverne in acest timp. Cand si-a incheiat in 1963 ultimul mandat de cancelar el avea venerabila varsta de 87 ani. Recordul sau de longevitate in functia de cancelar a fost doborat de Helmut Kohl, care a fost cancelar intre 1982 si 1998.

La alegerile care au urmat, CDU/CSU a inregistrat o ascensiune spectaculoasa, obtinand 43,7% in 1953 si chiar 50,3% in 1957, stabilizandu-se apoi in jurul unei valori de peste 45%.⁶ Compozitia sociala⁷ arata de asemenea ca CDU a devenit un “catch-all-party”, in sensul definit de Otto Kirchheimer.⁸ Evolutia numarului de membri confirma de asemenea acest lucru. Dupa ce in 1947 a avut circa 400.000 de membri, s-a inregistrat in cursul anilor ‘50-’60 un anumit recul (215.000 in 1957, 250.000 in 1963, 329.000 in 1970). Acest lucru pare oarecum paradoxal pentru ca in anii ‘50-’60 CDU a avut un procent electoral mult mai bun decat in 1949 si pare la prima vedere sa infirme teza ca CDU a devenit un “catch-all-party”. Totusi era normal ca dupa perioada de euforie partizana (care exista in orice tara dupa o perioada totalitara si este cu atat mai pronuntata cu cat respectiva ordine totalitara a durat mai mult si a fost mai represiva, situatia din statele ex-comuniste din Europa de Est fiind relevanta in acest sens) entuziasmul pentru politica sa mai scada. De la inceputul anilor ’70 se reia insa tendinta crescatoare: 423.000 de membri in 1972, 530.000 in 1974, 693.000 in 1980 si 735.000 in 1983. Urmeaza apoi din nou o mica scadere si iarasi o crestere odata cu unificarea Germaniei, ajungand la 789.000 (din care 134.000 din fosta RDG) in 1990.

Guvernarea Adenauer a fost marcata de destule succese. In primul rand, Germania de Vest si-a recapatat suveranitatea (in trei etape: 1949, 1952 si 1955). De asemenea, RFG a fost admisa in 1950 in Consiliul Europei ca membru asociat, in 1951 in UNESCO si in 1955 in NATO. In 1954 a fost semnat un tratat de prietenie cu Statele Unite, iar in 1955 au fost reluate legaturile diplomatice cu Uniunea Sovietica, care au facilitat si intoarcerea a 15.000 de prizonieri de razboi germani. Succesele electorale ale CDU au fost inlesnite si de rapida revigorare a economiei germane, sus-tinuta de Planul Marshall, semnat in 1949. Numarul de someri a scazut de la circa 2 milioane in 1950 la 500.000 in 1960, ajungand la jumatatea anilor ’60 chiar la 200.000.

Dupa retragerea in 1966 din functia de presedinte a CDU a unui Adenauer tot mai contestat din toate partile si tot mai uzat (din toate punctele de vedere, in 1966 avea 90 de ani si avea sa moara in anul urmator) in partid a urmat o perioada de instabilitate. Au urmat trei presedinti cu mandate foarte scurte: Ludwig Erhard 1966-67, de asemenea cancelar intre 1963-66, Kurt-Georg Kiesinger 1967-71, si el cancelar intre 1966-69 in guvernul de “mare coalitie” intre CDU/CSU si SPD (ramas singular pana acum) si Rainer Barzel 1971-73. In 1969 CDU a trecut in opozitie, rol cu care s-a obisnuit destul de greu dupa o perioada de 20 de ani de prezenta la guvernare. CDU s-a perceput la inceputul anilor ’70 ca un fel de partid guvernant in asteptare. Dar aceasta asteptare avea sa dureze mult mai mult decat credeau conducatorii CDU, si anume pana in 1982.

In 1973 a fost ales un nou presedinte al CDU in persoana primului ministru din Rheinland-Pfalz, Helmut Kohl. El avea sa ramana in aceasta functie pana dupa pierderea alegerilor din 1998, cedandu-i apoi locul lui Wolfgang Schäuble. Guvernarea Kohl, inceputa in 1982, avea sa aduca o consolidare a puterii economice a Germaniei si, probabil cea mai mare reusita a lui Kohl, reunificarea Germaniei in 1990. Este discutabil daca aceasta reunificare a fost dictata in primul rand de considerente idealiste⁹ sau de interese electorale, avand in vedere faptul ca in decembrie 1990 in Germania au fost alegeri. Este de asemenea de presupus ca si un alt cancelar ar fi optat pentru reunificarea Germaniei, agreata in general de opinia publica atat in Est cat si in Vest, chiar daca ar fi imprimat poate un ritm mai lent acestui proces. Dar, precum bine se stie, si norocul joaca un rol important in istorie. In 1990, Kohl a fost “omul potrivit la locul potrivit” si a devenit astfel mult celebratul “Kanzler der Deutschen Einheit”.

Tot guvernarea Kohl a trebuit insa apoi sa suporte dificultatile reunificarii. Ajutorul pe care Germania de Vest l-a dat Germaniei de Est pentru reconstructia economica s-a situat in jurul valorii de 200 de miliarde DM anual si a fost suportat de populatie prin controversatul “Solidaritätszuschlag”. Unii “Wessis” au fost destul de indispusi de faptul ca costurile reunificarii sunt considerabil mai mari decat s-a spus initial (de fapt, Oskar Lafontaine-SPD, contracandidatul lui Kohl la functia de cancelar in 1990, a avertizat in campania electorala asupra anvergurii costurilor reunificarii). Acesti bani nu au rezolvat insa peste noapte problemele economice din fosta RDG. Salariile au ramas mult mai mici decat in Vest, iar somajul, formal inexistent in statele comuniste, a crescut exploziv in urma restructurarii si chiar inchiderii unor intreprinderi.

Pe acest fond al problemelor reunificarii, a unui numar de aproape 5 milioane de someri si a erodarii inevitabile in cazul unei guvernari de 16 ani, CDU/CSU a pierdut alegerile din 1998, trecand in opozitie, unde a ramas si dupa alegerile din 2002. Guvernarea nesatisfacatoare a coalitiei SPD-Grüne a facut ca CDU/CSU sa creasca din nou in sondaje in primul an dupa alegeri. Aceste castiguri au fost insa pulverizate de “scandalul banilor negri” izbucnit la sfarsitul lui 1999. CDU a incalcat legea partidelor germane, nedeclarand toate donatiile primite. Kohl a refuzat in repetate randuri sa dea publicitatii numele donatorilor, pretinzand ca acestia vor sa–si pastreze anonimatul. Exista banuieli ca de fapt acesti donatori nici nu ar exista si ca ar fi vorba de bani proveniti din luare de mita (s-a vorbit insistent de o asemenea mita in cazul privatizarii rafinariei Leuna din fosta RDG) sau chiar bani din fondurile SED (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands) fostul partid unic din RDG.

Oricare ar fi adevarul, scandalul a afectat profund credibilitatea si imaginea partidului, unii crezand chiar ca partidul nu va rezista acestui scandal si va disparea pur si simplu, precum partidul crestin–democrat italian. Wolfgang Schäuble, care, alaturi de Kohl, a spus numai jumatati si sferturi de adevar saptamani in sir, a fost silit sa demisioneze din functia de presedinte al CDU. Locul lui a fost luat de Angela Merkel, prima femeie care ocupa aceasta functie, care provine din fosta RDG.

Ma voi referi acum la orientarea doctrinara si programatica a CDU. Primul program al CDU (Programul de la Aalen, 1947) era marcat de spiritul social-democratiei crestine. Desi era in totala opozitie cu acest spirit, Adenauer a participat la elaborarea acestui program. El si apropiatii lui au facut concesii importante acelei parti a partidului care avea o orientare social-democrata. In program se spunea:

“Sistemul economic capitalist nu a corespuns intereselor statale si sociale ale poporului german. Dupa ingrozitoarea catastrofa politica, economica si sociala care a fost consecinta unei politici criminale, nu poate exista decat o schimbare din temelii. Continutul si obiectul acestei noi ordini sociale si economice nu mai poate fi goana dupa profit si putere caracteristica capitalismului ci numai bunastarea poporului nostru.”¹⁰

Conform acestui program, concernele si intreprinderile monopoliste urmau sa fie dizolvate si economia urma sa fie planificata. Acest program nu a fost pus insa niciodata in aplicare. In 1949 a fost elaborat un alt program din care urmatorul pasaj suna cu totul altfel:
“Economia sociala de piata la planificarea si la dirijarea productiei, fortei de munca si desfacerii, dar aproba influentarea economiei cu mijloacele organice ale unei politici economice cuprinzatoare pe baza unei adaptari elastice la cele observate pe piata. Aceasta politica economica, prin combinarea reusita a politicilor financiare, de creditare, comerciale, vamale, fiscale, investitionale si sociale si prin alte masuri, duce la realizarea obiectivelor acestei economii, prosperitatea si acoperirea necesitatilor intregului popor.”¹¹

Primul program in toata regula, acceptat ca atare de toate curentele de opinie din partid, a fost adoptat la al patrulea congres al partidului, care a avut loc in 1953 la Hamburg. Acest program consacra o conceptie liberala asupra statului si principiul subsidiaritatii.

Programul prevedea intre altele:
– despagubiri pentru cei urmariti si persecutati de regimul nazist
– egalitatea in drepturi a barbatului si femeii
– o reforma a codului penal
– promovarea tinerilor in posturi de decizie
– libertatea religioasa si independenta bisericii fata de stat
– actiuni pentru depasirea tensiunilor interconfesionale
– sustinerea speciala a celor care doreau sa urmeze profesiuni academice sau artistice.

Acest program adoptat in 1953 a fost valabil cam 15 ani. In perioada “marii coalttii” intre CDU/CSU si SPD din 1966-69 s-au inmultit vocile care cereau o revizuire a programului partidului, tocmai pentru ca diferentele de program intre cele doua partide pareau sa se stearga tot mai mult si deci identitatea doctrinara a partidului era amenintata. Programul a fost discutat la congresele din 1968 si 1971 (Berlin si Düsseldorf), dar o forma definitiva i s-a dat abia la congresul care a avut loc in 1973, tot la Hamburg. CDU se defineste in preambul ca “moderne Volkspartei” (in traducere “partid popular modern”). Marile obiective politice sunt “pace, libertate si dreptate”. O pace durabila nu este insa posibila decat daca “Europa libera va fi unificata politic pe baza respectarii drepturilor omului si comunitatilor”. Aceasta Europa libera si unificata urma sa fie realizata prin extinderea si aprofundarea comunitatilor europene. In viziunea CDU, era necesara pentru aceasta si o deschidere spre lagarul socialist din Estul Europei.

Programul avertizeaza si asupra “pericolului unor tensiuni sociale si politice majore, care provin in tot mai mare masura din segregarea intre tarile industrializate dezvoltate si celelate tari”. Este necesara de aceea “o politica a solidaritatii internationale”. Apare si notiunea de egalitate a sanselor: “Nimeni nu trebuie sa fie impiedicat prin origine, pozitia sociala a parintilor, domiciliu, dezavantaje materiale si lipsa dorintei de a se cultiva a anturajului. De aceea sistemul de invatamant trebuie sa-i dea fiecaruia sansa egala de a-si folosi si dezvolta capacitatile si inclinatiile.”. In 1978 a fost adoptat un “Document al innoirii spirituale a CDU” (conform partidului) la Ludwigshafen. In preambul se spune ca programul se bazeaza pe “intelegerea crestina a omului si a datoriei sale fata de Dumnezeu”. CDU fiind un partid al poporului, trebuie sa aplaneze adversitatea intre curentele socialiste, liberale si conservatoare. Valorile de baza erau definite ca fiind “libertatea, solidaritatea si dreptatea”. Facand comparatia cu 1973, observam ca solidaritatea a luat locul pacii in aceasta triada, celelate doua prioritati ramanand neschimbate. Aceasta schimbare ar putea fi interpretata ca o concentrare sporita asupra problemelor interne, eventual in detrimentul celor externe. In program, alaturi de multe generalitati aproape goale de continut (care apar insa in toate programele partidelor, in toate tarile, democratice sau totalitare, bogate sau sarace) se mai vorbeste de descentralizare si autoadministrare si de asemenea de protectia minoritatilor. Nu ma mai refer la programe ulterioare ale CDU; liniile dominante au ramas in mare aceleasi.

Voi trece acum la prezentarea partidului mereu aliat cu CDU, si anume CSU (numit din acest motiv si ramura bavareza a CDU). CSU s-a format in 1945, la München sub conducerea lui Josef Müller, un antifascist care supravietuise unui lagar de concentrare. Demersul lui Müller era insa dificil pentru ca formarea unui asemenea partid era aproape imposibila in Bavaria fara a avea sustinatorii nucleului fostului BVP (Bayerische Volkspartei). Müller voia sa se distanteze de aceasta traditie a BVP, dar nu putea, pentru ca aderenta la ideile lor era inca foarte mare. Aceasta faza a constituirii CSU a fost marcata de lupte aprige intre factiuni. Traditionalistii din fostul BVP ar fi dorit un partid de cadre, separatist (deci impotriva unei aliante cu CDU) si catolic. Grupul strans in jurul lui Müller ar fi dorit alianta cu CDU si o orientare interconfesionala. Primul curent a avut castig de cauza; Müller a fost inlocuit in 1949 din fruntea partidului de Hans Ehard, care a ocupat aceasta pozitie pana in 1955 si a fost de asemenea prim-ministru al Bavariei intre 1946-54 si apoi intre 1960-62. Apoi, locul sau a fost luat de Hans Seidel, care a fost presedinte al CSU pana in 1961 (si prim-ministru bavarez intre 1957-60).

Dupa 1961 CSU a intrat in era conducerii charismaticului Franz Josef Strauß, care avea sa conduca partidul nu mai putin de 27 de ani, pana la moartea sa din 1988. Lui i-a urmat la conducerea partidului Theo Waigel si Edmund Stoiber.

Cu exceptia alegerilor locale din 1950, cand a obtinut doar 27,4% din voturi, si oarecum a celor din 1954, cand a obtinut 38,0%, CSU a avut o pozitie hegemonica in Bavaria, obtinand mereu peste 45% si de cele mai multe ori peste 50% (mergand chiar pana la 62,1% in 1974, 59,1% in 1978 si 58,3% in 1982). La alegerile generale, CSU a obtinut in circumscriptia bavareza rezultate foarte asemanatoare, situandu-se dupa 1957 mereu peste 50%.

In ce priveste evolutia numarului de membri, situatia este foarte asemanatoare cu cea a CDU. Dupa 69.000 de membri in 1946 si 82.000 in 1947 a urmat acea scadere a euforiei patizane de care am vorbit si in cazul CDU. In 1955 erau doar 35.000 de membri, iar in 1957 43.000. apoi insa tendinta crescatoare se reia: 70.000 in 1965, 93.000 in 1970, 123.000 in 1974, 166.000 in 1978 si 184.000 in 1984. CSU fiind un partid bavarez, reunificarea Germaniei nu aduce o crestere: in 1991 erau 185.000 de membri. Ca si in cazul CDU, compozitia sociala este foarte echilibrata.

In perioada in care s-a aflat la guvernare, CSU a avut 4-5 ministri in guvernul federal. CSU nu a avut insa niciodata un cancelar, desi Franz Josef Strauß a candidat odata, in 1980 pierzand in fata lui Helmut Schmidt.

Relatiile intre CDU si CSU nu au fost lipsite de momente de tensiune. Un asemenea moment s-a consumat in 1975, cand CSU a sfidat CDU, propunandul pe Strauß drept candidat pentru functia de cancelar la alegerile din 1976, si nu pe Kohl, deja presedinte al CDU (din 1973).

Primul program al CSU a fost elaborat in 1945. El pleda pentru un “stat al libertatii, democratic, construit pe baza autoadministrarii si a raspunderii personale”. Partidul milita si pentru “dreptate sociala, impartirea echitabila a poverilor si sacrificiilor razboiului si posibilitati egale pentru toti indiferent de origini, pozitie sociala sau avere”.

CSU urmarea de asemenea:
– acordarea de despagubiri echitabile celor urmariti si persecutati de regimul nazist
– instaurarea unei republici federale
– stimularea sindicatelor
– respectarea proprietatii private
– acordarea de salarii echitabile
– preturi stabile
– o reforma a sistemului educational “in spiritul democratiei si al moralei crestine”.

Intr-un alt program, cel din 1976, CSU se autodefineste ca fiind atat conservator (“pentru ca se simte obligata sa asigure un sistem de valori durabil”), liberal (“pentru ca se pronunta pentru drepturile fundamentale ale cetateanului si libertatea sa”) si social (“pentru ca ii sustine pe toti oamenii, in special pe cei mai slabi”). Bineinteles, CSU nu vedea nici o incompatibilitate sau contradictie intre aceste orientari si pretindea sa ia numai partile bune ale fiecareia dintre ele (caracteristica pe care o imparte de altfel cu multe alte partide).

Al doilea mare partid al Germaniei, alaturi de CDU, este SPD, care s-a format in 1945 sub conducerea lui Kurt Schumacher, personaj charismatic avand si un trecut antifascist. De la inceput SPD s-a pronuntat pentru un stat centralizat si nu federal, cum doreau CDU si CSU. Tot in opozitie cu CDU, SPD a fost impotriva integrarii in Europa Occidentala, impotriva unei relatii speciale cu SUA, impotriva aderarii la Consiliul Europei si la NATO. Nefiind la guvernare pana in 1966, SPD nu a putut impune insa aceste puncte de vedere. Integrarea in Europa Occidentala era vazuta ca fiind in mod necesar “conservatoare, clericala, capitalista si cartelista”, acestea fiind un paravan pentru o pozitie in esenta nationalista. Schumacher il numise de altfel pe Adenauer in 1949 “cancelar al aliatilor”. Unificarea Germaniei era pentru SPD “nu un obiectiv indepartat, ci un obiectiv apropiat”, desi nu arata cum s-ar putea realiza acest lucru in conditiile Razboiului Rece. Ca o ironie a istoriei, in 1990, cand premizele reunificarii fusesera create, CDU s-a pronuntat pentru o reunificare rapida, iar SPD pentru una mai lenta.

In aceasta prima faza, SPD a adoptat o pozitie socialista radicala, chiar cu accente anticapitaliste. Insa revigorarea economica rapida, reusita de guvernarea Adenauer (cu sprijinul Planului Marshall) a facut SPD sa-si revizuiasca aceasta pozitie. In 1954, la Congresul de la Berlin, a fost adoptata deviza: “Competitie atat cat e posibil, planificare atat cat e necesar.”.

Schumacher a murit in 1952 si in fruntea partidului s-a instalat Erich Ollenhauer, care a atenuat putin pozitia radicala a SPD. Totusi, in 1956 SPD a initiat miscarea “Kampf dem Atomtod” (“Lupta impotriva mortii nucleare”) prin care incerca sa impiedice inarmarea nucleara a “Bundeswehr” si cerea o zona libera de arme nucleare in Europa. SPD nu a reusit insa sa impuna un referendum national pe aceasta tema.

Pozitia SPD in ce priveste politica externa si de securitate s-a schimbat abia in cursul anului 1960. Partidul s-a pronuntat la congresul din 1960 pentru o politica externa comuna cu CDU/CSU si pentru integrarea in NATO si Europa Occidentala, care erau deja fapte implinite. O opozitie in raport cu ele era deja complet anacronica. La acelasi congres Willy Brandt, primarul Berlinului, a fost nominalizat drept candidat pentru functia de cancelar la alegerile din 1961, pe care avea sa le piarda in fata lui Adenauer. In 1963, dupa moartea lui Erich Ollenhauer, aceaasta avea sa devina si presedinte al SPD.

Dupa retragerea FDP din guvern in 1966, CDU/CSU a guvernat pentru o scurta perioada intr-un guvern minoritar. Dupa dezbateri aprinse in cadrul partidului, SPD a acceptat oferta CDU/CSU de a intra la guvernare intr-o “mare coalitie” . Este un moment de mare importanta al evolutiei democratiei germane postbelice, care contribuie in mod esential la consolidare. Doua partide care la inceputul perioadei postbelice sau plasat pe pozitii radical diferite (si in ceea ce priveste obiectivele majore, cum sunt politica externa si de securitate, al carei rol a fost inca amplificat in perioada Razboiului Rece), polarizand societatea germana, ajung sa cada de acord asupra unei guvernari comune. Se trece de la “politica perceputa ca joc de suma nula” (sau “politica ca confruntare”) la “politica perceputa ca joc de suma pozitiva” (sau “politica ca negociere”)¹². In termenii teoriei elitelor, se trece de la elite dezbinate la elite unificate consensual.¹³

In 1969 democratia germana avea sa mai faca un pas spre consolidare, prin realizarea alternantei la guvernare: CDU/CSU trece in opozitie, dupa 20 ani de guvernare neintrerupta. Un criteriu propus de Samuel P. Huntington pentru evaluarea consolidarii democratice este ceea ce el numeste the two-turnover test (testul dublei rasturnari)¹⁴. Partidul sau coalitia care vine la putere in urma primelor alegeri libere trebuie sa piarda la un moment dat puterea prin alegeri, iar cei care il (o) inlocuiesc sa piarda la randul lor puterea prin alegeri. Acest lucru se intampla in Germania destul de tarziu, abia in 1982. Consolidarea democratica avusese loc insa in Germania mai devreme, in special datorita boom-ului economic, in contrast radical cu Republica de la Weimar (1919-1933), care a fost zguduita de doua crize economice majore. Mai intai in 1922-23, cand, sub presiunea platii unor mari reparatii de razboi, s-a produs un dezastru monetar: s-a inregistrat o inflatie nemaiintalnita in vreo tara in istoria omenirii. Cifrele sunt incredibile: 1 marca-aur valora 46 de marci in iunie 1922, 84.000 de marci in iulie 1922, 24 de milioane in septembrie, 6 miliarde in octombrie, si 1 trilion in decembrie 1922¹⁵. Apoi, Germania a fost lovita de Marea Criza din anii 1929–1933, care a facilitat fara indoiala ascensiunea national–socialismului. Spre deosebire de perioada interbelica, democratia germana era deja suficient de consolidata pentru ca criza petroliera din anii 1973–1974 si recesiunea economica mondiala care a urmat sa nu puna in pericol institutiile democratice.

Sa revenim insa la SPD, care din 1969 intra la guvernare alaturi de FDP sub conducerea cancelarului Willy Brandt. El si-a legat numele de conceptul de Ostpolitik. Intre 1949 si 1969, RFG a dus o politica de izolare a RDG. “Doctrina Hallstein” (numita astfel dupa Walter Hallstein, secretar de stat la Ministerul de Externe vest-german, care a formulat-o in 1955) practicata de RFG cerea sa nu se intretina nici un fel de relatii diplomatice cu orice stat care ar recunoaste RDG. Brandt renunta la doctrina Hallstein. Ostpolitik initiata de el inseamna o politica a destinderii relatiilor cu blocul comunist si stabilirea unor relatii speciale cu RDG. RFG recunoaste granitele Oder-Neisse si statu quo-ul in Europa. Dogmaticul lider est-german Walter Ulbricht respinge o asemenea evolutie. Insa in 1970 Brandt si liderul sovietic Leonid Brejnev semneaza o intelegere in acest sens si pentru ca Ulbricht se opune in continuare, el este schimbat in 1971 de Kremlin cu Erich Honecker.

RFG devine partenerul comercial cel mai important al RDG dupa URSS. In anii ‘70-’80 fonduri importante sustin economia est-germana. RDG reuseste in consecinta sa evite criza economica pe care toate celelalte tari din blocul comunist o traverseaza incepand cu jumatatea anilor ’70. Nivelul de trai din RDG devine cel mai ridicat din blocul comunist. De aceea, in RDG protestele sociale sunt minore, ceea ce permite pe de alta parte regimului sa nu introduca reforme.¹⁶ In special pentru Ostpolitik, Willy Brandt primeste in 1971 Premiul Nobel pentru Pace.

Brandt a fost insa mai putin priceput in a combate efectele crizei economice mondiale izbucnite odata cu criza petroliera. In aceasta situatie, Brandt nu mai era omul potrivit. Era nevoie de un manager de criza, specialist in economie. Schimbarea lui Brandt a survenit in urma scandalului Guillaume. Günther Guillaume a fost unul din principalii consilieri ai lui Brandt, demascat ca spion al STASI. Dar si fara afacerea Guillaume, Brandt ar fi fost schimbat. Locul sau a fost luat de Helmut Schmidt, fost ministru al Apararii si ministru de Finante. Guvernarea Schmidt a continuat destinderea dar s-a remarcat in special prin rezultatele economice pozitive. S-au facut progrese in ce priveste protectia sociala, in construirea welfare state.

In cursul anului 1982 divergentele dintre SPD si FDP s-au amplificat. Ele s-au manifestat mai ales in discutarea bugetului pe 1983, la care s-au putut observa contradictii ireductibile. In septembrie 1982 Guvernul Schmidt a pierdut sprijinul FDP si timp de o luna a existat un guvern minoritar, urmat apoi de o coalitie CDU/CSU – FDP sub conducerea noului cancelar Helmut Kohl.

In 1990 SPD s-a extins si in fosta RDG. Deja in august 1989 acolo se constituise in secret SDP (Sozialdemokratische Partei). La inceput acest partid a fost privit cu rezerva de SPD, dar in ianuarie 1990, cand la prima Adunare Generala publica, SDP si-a schimbat numele in SPD, s-a conturat deja o apropiere. Congresul SPD-Est, care a avut loc la Leipzig in februarie 1990 l-a ales pe Ibrahim Böhme ca presedinte al partidului si pe Willy Brandt ca presedinte de onoare. Semnificatia acestui gest era evidenta. Insa desi a primit ajutoare consistente din Vest, SPD-Est a obtinut doar 21,9% din voturi la alegerile din martie 1990, intrand totusi la guvernare. In iunie 1990, Ibrahim Böhme a fost desconspirat ca colaborator al STASI si presedinte al SPD-Est a devenit Wolfgang Thierse. Congresul de unificare a SPD-Est si SPD-Vest a avut loc in septembrie 1990 la Berlin si a scos in evidenta disproportia intre cele doua partide, SPD-Est dispunand de mai putin de 30.000 de membri si de structuri organizatorice foarte slabe.

Primele alegeri din Germania unificata, care au avut loc in decembrie 1990, au confirmat acest lucru. SPD a obtinut doar 35,2% din voturi. Un rezultat atat de slab nu mai fusese inregistrat din anii ’50. Slabiciunea partidului in land-urile din Est a contribuit serios la acest esec electoral.

In 1998 SPD a reusit sa revina la putere dupa 16 ani de opozitie, punand capat “erei Kohl”. SPD a dus o campanie destul de populista si de superficiala in 1998, castigand datorita erodarii inevitabile a administratiei Kohl. In campania electorala, Kohl a adoptat o atitudine defensiva, evitand orice intalnire directa cu contracandidatul sau, mediaticul si telegenicul Gerhard Schröder. Acesta, dimpotriva, a facut o campanie ofensiva si exuberanta, rostind cuvinte mari si anuntand “sfarsitul erei Kohl”. S-a format o coalitie intre SPD si Grüne, a carei guvernare a nemultumit considerabil, SPD mai ales scazand serios in sondaje. Un soc l-a constituit demisia lui Oskar Lafontaine din functia de ministru de Finante si concomitent din SPD (al carui presedinte era). O decizie cel putin ciudata avand in vedere faptul ca SPD ajunsese in sfarsit la guvernare, dupa 16 ani de opozitie. El explica totusi aceasta decizie in cartea sa “Mein Herz schlägt links” (“Inima mea bate in stanga”).

Compromiterea CDU ca urmare a scandalului banilor negri a mai ameliorat insa pozitia SPD, care a reusit sa castige si in 2002.

In ce priveste numarul de membri, SPD depaseste destul de clar CDU/CSU: 875.000 in 1947, 650.000 in 1951, 590.000 in 1955, 710.000 in 1965, 1.000.000 in 1976, 916.000 in 1985 si 928.000 in 1991.

In final ma voi referi la evolutia programelor SPD. In august 1945 a aparut prima declaratie programatica a SPD, elaborata de un colectiv condus de Kurt Schumacher. Socialismul se opune categoric “caracterului de clasa” al nazismului si isi propune “spargerea totala a liniei capitaliste imperialiste si militare”. Conducatorii SPD considerau atunci ca socialismul si democratia sunt indisolubil legate si se conditioneaza reciproc. In viziunea lor, democratia era aproape incompatibila cu capitalismul. Democratia poate deveni un principiu de organizare sociala doar daca “puterea politica a banului este anihilata prin masuri de socializare”.

Un alt obiectiv principal al partidului era “transformarea interioara completa si definitiva a germanilor intr-un popor al pacii”. Programul critica insa in acelasi timp politica de ocupatie a aliatilor, constatand ca granita zonei de ocupatie sovietice se mutase prea la vest si ca despagubirile de razboi erau prea mari, ceea ce inhiba refacerea economica a unei tari complet distruse si secatuite de razboi. SPD se pronunta impotriva unui stat federal, aceasta idee fiind calificata drept separatism, “construirea de state mici” si “balcanizare a spatiului Reich-ului” (SPD nu a renuntat la termenul de Reich, desi pleda pentru o forma de stat republicana).

Dupa esecul electoral din 1949 a aparut un nou program. SPD renunta la orientarea anticapitalista initiala si la ideea ca democratia si socialismul ar fi indisolubil legate, insistand insa in continuare asupra “dreptatii sociale”.

Partidul isi propune:
– sa lichideze somajul si sa creasca salariile¹⁷
– un sistem fiscal mai echitabil
– stimularea constructiei de locuinte sociale
– ajutoare pentru refugiati
– o restructurare a sistemului de asigurari sociale si a sistemului de pensii
– intarirea administratiei locale
– indepartarea influentei aliatilor
– includerea Berlinului in RFG, ca al 12-lea land
– modificarea granitei Oder-Neisse
– eliberarea prizonierilor de razboi.

Acest program, intitulat “Dürkheimer Punkte”, insista de asemenea asupra reunificarii rapide a Germaniei.

In 1952, la scurt timp dupa moartea lui Schumacher, la ongresul de la Dortmund, a fost prezentat un “Program de actiune al SPD”, adoptat intr-o forma largita la Congresul SPD de la Berlin, care a avut loc in 1954. In partid se manifesta tot mai puternic un grup reformist, care cerea renuntarea la “balastul ideologic”. Conform acestui “program de actiune”, “SPD a devenit dintr-un partid al muncitorilor un partid al poporului”.

Un nou pas inainte in aceasta directie a fost facut la Congresul de la Bad-Godesberg, din 1959. Pentru prima data doctrina partidului nu se mai revendica de la analiza marxista a societatii capitaliste. Socialismul democratic se revendica acum de la “etica crestina”, “filosofia clasica” si “umanism”. Nu se mai cerea nationalizarea industriilor stategice si se considera ca “proprietatea privata asupra mijloacelor de productie trebuie protejata si stimulata”. Ca urmare a acestor evolutii, SPD se transforma si el intr-un “catch-all-party”.

In 1975, la Congresul de la Mannheim, partidul elaboreaza un program in care insista asupra:
– unei reforme a sistemului educational
– unei umanizari a sferei profesionale
– unei reforme a sistemului de sanatate
– egalitatii femeilor cu barbatii
– acordarii unei atentii sporite problemelor ecologice.

Un alt program a fost adoptat la Congresul de la Berlin, desfasurat in decembrie 1989. Programul pledeaza pentru o alaa intelegere a progresului:
“Dorim un progres care sa nu se bazeze pe cantitate, ci pe calitate, pe o mai buna calitate a vietii umane. Acest lucru cere o regandire, redirectionare si anumite optiuni, in special in tehnica si economie. (…) Simpla continuare a dezvoltarilor de pana acum nu mai asigura un viitor.”¹⁸

S-a mentinut termenul “socialism democratic” si Marx a fost din nou adoptat ca predecesor al social-democratiei. Iata cum arata societatea socialista a viitorului in viziunea SPD:
“Dorim sa realizam o societate solidara a oamenilor liberi si egali, fara privilegii de clasa, in care toti oamenii sa decida asupra vietii si muncii lor. Ordinea noua si superioara, spre care tinde socialismul democratic, este o societate eliberata de impartirea in clase. Dorim sa realizam aceasta societate prin eliminarea privilegiilor si desavarsirea democratiei.”¹⁹

O conceptie “de clasa” exista si in ce priveste relatiile dintre statele lumii: “Bogatia statelor industrializate din Nord se bazeaza pe exploatarea statelor din Sud”. Aceasta stare de lucruri trebuie sa inceteze pentru a putea garanta stabilitatea si pacea lumii iar socialismul democratic este, in viziunea SPD, solutia. 

NOTE
¹ Datele provin din Karlheinz Niclauss, Das Parteiensystem der Bundesrepublik Deutschland Verlag Ferdinand Schöning, Paderborn, 1995, pp.40-43. (Sistemul de partide din RFG)
² Jean Blondel, Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies (in Revue Canadienne de Sciences Politiques, juin 1968, pp. 183-190) apud George Voicu, Pluripartidismul. O teorie a democratiei, Editura All, Bucuresti, 1998, pp. 124-125
³ Dan Pavel, Iulia Huiu, “Nu putem reusi decat impreuna”. O istorie analitica a conventiei democratice, 1989-2000, Editura Polirom, Iasi, 2003, pp. 384-385: “Potentialul de coalitie (“The coalition potential”) este dat de masura in care este nevoie de un partid in calitate de potential partener pentru formarea unei majoritati guvernamentale. Un partid poate fi considerat ca irelevant, daca nu este nevoie de el niciodata pentru a forma o majoritate. (...) Potentialul de santaj (“The blackmail potential”) al unui partid este legat de potentialul de veto al unui partid parlamentar, in privinta promulgarii, adoptarii unei legislatii.” Conceptele au fost introduse de Giovanni Sartori in Parties ans Party Systems. A Framework for Analysis, Cambridge University Press, Londron, 1976, pp. 122-123 si 300-301.
⁴ Richard Stöss (Hg.) Parteien-Handbluch. Die Parteien der Bundesrepublik Deutschland, 1945-1980, 2 Bände, Opladen Verlag, 1983, p. 493 (Compendiul partidelor. Partidele din RFG intre 1945-1980, 2 vol.), apud Robert Hofmann, Geschichte der Deutschen Parteien Von der Kaiserzeit bis zur Gegenwart, Piper Verlag, München, 1993, p. 197 (Istoria partidelor germane. Din vremurile imperiale pana in prezent).
⁵ Robert Hofmann, op. cit., p. 197.
⁶ Karlheinz Niclauss, op. cit., pp. 40-43.
⁷ Nu mai redau aici aceasta defalcare pe grupe de meserii, ea este foarte echilibrata. Vezi pentru detalii Robert Hofmann, op. cit., p. 217.
⁸ Otto Kirchheimer, The Transformation of Western European Party Systems, in Joseph La Palombara & Myron Weiner (Eds.); Political Parties and Political Development, Princeton University Press, 1966.
⁹ Vezi Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iasi, 1999.
¹⁰ Robert Hofmann, op.cit. p.206.
¹¹ Robert Hofmann, op.cit. p.207
¹² Pentru detalii, vezi Giovanni Sartori, Teoria democratiei reinterpretata, Editura Polirom,Iasi, 1999, p.211, pp. 220-223
¹³ Pentru definirea exacta a acestor concepte, vezi Michael Burton, Richard Günther, John Higley, Transormarea elitelor si regimurile democratice, in Polis, nr. 4/1995, pp. 53-84.
¹⁴ Samuel P. Huntington, TheThird Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press, 1991, pp.266-267
¹⁵ Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria secolului 20, 3 volume, Editura All, Bucuresti, 1998, vol. 1, p.234
¹⁶ Stelian Tanase, Miracolul revolutiei. O istorie politica a caderii regimurilor comuniste, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, pp.143-44
¹⁷ Lucruri care se cam bat insa cap in cap.
¹⁸ Robert Hofmann, op.cit., p.263
¹⁹ Robert Hofmann, op.cit.,p.264

VLAD FLONTA - a absolvit Facultatea de Stiinte Politice si Administrative a Universitatii Bucuresti. Din 1997, consultant si intermediar de afaceri independent. In 2003 admis la doctorat la Goethe-Univsersität Frankfurt am Main, cu o teza despre elitele economice postcomuniste.

 sus