CUPRINS nr. 113

ARHIVA

Etica politicii, etica analizei politice
Comentariu de campanie

VIOREL ZAICU

This is a brief comment from an ethical point of view over the myths and methodologies of counseling in political campaign. Local elections of 2004 have shown that counseling experts can fail to exert their abilities. Which part can we blame for that: Politicians or political experts? Why should ethics play a role in this process? Questions of this kind seem to be absolutely necessary for one’s understanding of counselor’s role in politics, and even of politician’s role in public life, because in order to make such an activity beneficent for the public life, we need a set of moral principles, which are now forgotten.


Una dintre temele importante ale analistilor politici in campanie e data, bineinteles, de strategiile adoptate de actorii politici pentru castigarea electoratului. In principal, astfel de analize facute publice au cateva func-tii clare, chiar daca sunt arareori mentionate explicit: a) examinarea unor manevre politice care sa releve modul in care functioneaza sistemul si eventualele deficiente, b) semnalarea necesitatii abordarii anumitor probleme, c) influentarea desfasurarii evenimentelor politice in sensul dorit de analist etc. Ar fi fost de domeniul fantasticului sa ne imaginam ca analistii politici, odata inscaunati ca muze ale politicii, nu se vor implica in culisele acestui joc. Ca intr-un bazin electoral s-ar petrece cu o precizie cvasi-matematica lucrurile indicate de un analist, este o presupozitie inca neinfirmata. Cine ar incerca sa sustina un astfel de argument ar trebui sa se intrebe intai daca nu recurge la un sofism ad ignorantiam. Adesea ne trezim in fata unor teorii care dau impresia ca explica foarte bine anumite fenomene ce apar in viata sociala, dar sunt infirmate destul de repede de fapte sau chiar de noi teorii, uneori sustinand puncte de vedere contrare.

Pe baza unor astfel de teorii, echipe de “specialisti” sfatuiesc actorii politici cum sa abordeze o campanie electorala. Sfaturile se bazeaza pe studii interpretate dupa necesitati. Se stabilesc diverse strategii despre care se spune ca tin seama de un profil al alegatorului si de capacitatile actorului politic de a castiga increderea acestuia. Ce reprezinta in fapt acest profil si aceste capacitati voi incerca sa arat mai jos. Rezulta tot felul de comportamente care depasesc pragul ridicolului democratic, declaratii stupefiante in raport cu asteptarile fata de respectivul actor si dezbateri publice din care adesea nici cei care le sustin nu mai inteleg mare lucru. In general, orice sociolog poate demonstra (cu armele sale) ca este bine sa oferi mesaje pozitive, la fel de bine cum altul iti poate demonstra ca este bine sa oferi mesaje negative. Orice economist abil poate demonstra (din nou, cu armele sale) ca este bine sa reduci anumite taxe, in timp ce un altul poate sa gaseasca tot atatea justificari pentru inzdravenirea economiei prin cresterea acelorasi taxe. Consecintele sunt vizibile: fiecare candidat incearca sa-si improaste adversarii, sa promita fara vreun simt al masurii, sa nege fara rusine orice si sa afirme la fel. Comportamente diferite conduc la acelasi rezultat, iar comportamente identice conduc la rezultate diferite.

Ce nu este rezonabil? Faptul ca circul electoral permanent pe care unii actori politici il propun publicului ingrijoreaza foarte putini “specialisti”. Este regretabil faptul ca marile talente ale dibuirii profilului de alegator si retetelor de victorie (talente care au mai mult de-a face cu intuitia si cu harul de a tese “adevaruri bine spuse” decat cu o riguroasa pregatire sociologica) sunt consumate nu pentru a depista ce isi doreste cu adevarat alegatorul, ci pe cine ar vota si pe baza caror promisiuni si comportamente. In acest mod, printre ucenicii magicienilor care au reusit veritabile tunuri in consilierea politica s-au raspandit mituri pretios cultivate. Traseul acestor mituri este bifurcat. Mai intai ele se raspandesc in “interior”, printre discipolii “maestrilor”. Apoi, sub forma de teorii, analize si evaluari, apar in cadrul discursului public, constituind un fel de arta a diagnosticarii si intretinerii mecanismelor politice. Apar astfel inclina-tii ciudate catre discursuri suspect contrastante cu cele obisnuite, gesturi publice deplasate si afinitati doctrinare periculoase. Toate acestea sunt date de vointa actorilor politici de a castiga voturi; in fond, este doar una dintre cerintele sistemului democratic. Insa nu putini dintre importantii actori politici ajung sa fie surprinsi de rezultatele “sub asteptari”, de neconcordantele aparute intre promisiunile si comentariile “specialistilor” si rezultatele date de votul alegatorilor ingrati –, “explicabile” si ele (vezi, cazul PSD, de exemplu). Aici apare si problema: cum se explica asemenea esecuri, daca actorii politici sunt plini de calitati, iar specialistii care ii ghideaza de asemenea? Explicatiile care ni se ofera spun: cauze ale esecului nu sunt comportamentele si promisiunile lipsite si de suport si de bun-simt, ci obstacolele imprevizibile care au modificat conditiile necesare reusitei strategiei proiectate.

Interesanta poate fi si o perspectiva etica asupra acestui subiect. Care dintre stiintele sociale, atat de infloritoare in ultimele decenii, a adus mai mult bine individului si care mai mult rau? Dar sistemului? Pentru fiecare in parte, cat bine si cat rau? Daca fizicianul atomist isi pune probleme de etica cu privire la rezultatele cercetarilor si aplicatiile acestora, de ce cercetatorul social si, cu atat mai mult, cel care aplica stiinta sociala, consilierul politic, nu-si pune asemenea probleme? Poate fi utilizata cunoasterea sociala fara conditionare etica? Poate consilierul politic sa se sustraga oricarei etici? Poate fi el un profesionist si atat? Apoi, dat fiind gradul tot mai mare de formalizare-specializare impus de noile conditii institutionale, unde putem gasi, pe una sau mai multe dintre aceste ramuri, un nivel la care teoriile si actiunile capata un gir deontologic credibil? Chiar nu putem propune un model in care actorul politic sa aiba un comportament bun, sa “vorbeasca prin fapte” si sa poata justifica macar o buna parte din actiuni fara a se raporta prin ele la adversarul politic? Daca nu, atunci care sunt factorii care impiedica acest lucru? Politica in sine sau modul in care este ea influentata de mediul cultural in care se desfasoara? Aceste intrebari se pare insa ca nu mai framanta pe nimeni, la noi si aiurea, de vreme ce, pentru atingerea scopurilor, orice mijloace sunt bune, chiar si cele care denatureaza chiar scopul.

Deontologia pare sa fi capatat un foarte pronuntat aspect instrumental; ea nu mai este un studiu modal al lui “ceea ce trebuie”, ci unul al lui “ceea ce trebuie pentru...”, iar rezultatul acestei schimbari este ca nici macar nu se mai pun intrebari asupra lui “ceea ce trebuie”. Astfel se nasc miturile de care aminteam, alimentate de capacitatea de a explica “reusitele” si “esecurile” fara a face apel la vreun criteriu moral. Gasim aici un aparent paradox: desi se pune un mare pret pe eficienta, sistemele politice democratice actuale sunt eficiente mai de graba in administrarea imaginii decat in administrarea societatii si a problemelor sociale. In schimb, adesea ele pot fi socotite responsabile pentru unele dintre aceste probleme.

O seama de specialisti in consiliere straini si-au incercat fortele pe esichierul politic romanesc. Cred ca anul 2004 a demonstrat din plin capacitatea de esec a acestor indivizi cu statut de “guru”. Campaniile pentru alegerile locale ale PRM, PSD si chiar PUR sunt exemple pentru acest fenomen. Sfetnicii PSD, care au indemnat partidul si candidatii sa adopte o pozitie foarte agresiva pentru alegerile din iunie 2004, mergand de la promisiunile si darurile ilegale din mediul rural pana la publicitatea sufocanta din cel urban, au reusit performan-ta de a rasturna toate asteptarile construite cu migala pana atunci (inclusiv asteptarile sociologilor, desi, in cazul acestora, intervine si problema corectitudinii raportarilor din sondaje). Cred ca toate strategiile recomandate de specialisti sunt sortite esecului atunci cand nu iau in calcul decat manevre clasice, “de manual”, si cifre seci, obtinute din raportari speciale. Descoperim aici adevarata problema a miturilor: in cadrul relatiei consilier – actor politic ele reprezinta un catalizator, dar in relatiile consilierilor si actorilor politici cu societatea ele creeaza o pelicula de separare.

Bunaoara, sa presupunem ca doi candidati, X si Y, obtin urmatoarele rezultate intr-un sondaj: X – 40 %, Y – 35 %. Apoi rolurile se inverseaza (X – 35 %, Y – 40 %), dupa care este atinsa starea initiala (X – 40 %, Y – 35 %). Se presupune ca prin masuri luate de X, locul intai a fost “recastigat”. Apoi, se considera ca aceasta revenire pe pozitii a fost rezultatul unor strategii mestesugite (fie ele si in afara campaniei – obiceiul campaniei permanente nu e neaos). Asa sa fie? Ce ne garanteaza ca subiectii ale caror optiuni au variat de-a lungul timpul nu-si vor schimba aceste optiuni si in ziua votului. Ce ne garanteaza ca pozitia lor ramane neschimbata? In fapt, din disperarea cu care actorii politici abordeaza campania si intretin principalele scandaluri iscate pe parcursul acesteia am putea deduce mai degraba ca interesul principal este de a crea o agitatie generala care sa il priveze pe alegator de date pe baza carora sa isi poata forma opinii, punandu-l in situatia de a alege un rau mai mic, un reprezentant mai putin patat etc.

Pe de alta parte, nu putem presupune nici ca peste 20 % dintre cetatenii cu drept de vot isi schimba opiniile in mod frecvent, dar nici ca doar 5 % dintre ei fac asta*. Acestea sunt cazuri extreme (in cadrul modelului schitat mai sus) si, prin urmare, au o probabilitate redusa. Si totusi, la nivel general, dat fiind si ca procentul nehotara-tilor (in privinta exercitarii votului sau a optiunii) a fost scazut din total, procentele cu care se opereaza fiind de fapt reesalonari ale unei unitati electorale abstracte, ar trebui sa primeze urmatoarea problema: ce se petrece de fapt in asa-zisele bazine electorale pe care consilierii presupun ca le pot controla? Tot ce stim despre aceste fenomene se reduce de fapt la miturile de care am discutat mai sus. Se citesc niste date (recoltate si prelucrate dupa criterii anume), se presupun anumite evolutii (sau sunt puse pe seama unor strategii) si se stabilesc “masuri” pentru imbunatatirea rezultatelor. Pentru evolutia de mai sus, presupusa chiar a fi reala pentru esichierul romanesc in vara lui 2004, s-au gasit desigur diverse explicatii, dintre care cele mai vehiculate au vizat o schimbare de strategie a guvernului, lucru care a condus la o depasire cu succes a crizei. Daca insa aceasta criza a fost reala sau daca au intrat in joc factori care au denaturat rezultatele reale nu s-a intrebat nimeni.

Daca ne intoarcem insa spre problemele de ordin etic, constatam ca tot acest discurs tesut din strategii castigatoare, lovituri de imagine, doctrine si necesitati istorice este lipsit de criteriu moral. Discursul politic de campanie este subintins de atacuri la persoana, repulsii fata de idei, grija exagerata fata de propria imagine si promisiuni lipsite de suport. Cand despre o “schimbare de imagine”, cum a fost aceea a liderului PRM, Corneliu Vadim Tudor, se vorbeste ca despre un contract banal de pe piata economica, problemele morale ale discursului analitic sunt la fel de grave ca si cele ale discursului politic propriu-zis. Despre un astfel de tertip este imoral sa discuti intr-un mod liber fata de valori (wertfrei), ca si cand ar fi avut loc o simpla schimbare de imagine pentru un produs, un detergent, bunaoara (caci, ne spun, specialistii, nu exista nici o diferenta intre a vinde un politician si a vinde un detergent).

Marketingul politic astfel practicat il dezleaga pe politician de orice sarcina morala. Pentru a putea discuta despre moralitate in politica este necesar mai intai sa avem de-a face cu consilieri politici cu simt etic. Instrumentele de cercetare ar deveni astfel mai adecvate rolului pentru care au fost create, iar comportamentul politicienilor ar fi mai corect moral. Pentru ca incompatibilitatea dintre morala si politica este, totusi, un mit. Iar colegii nostri care au ales, vai, meseria de consilier, trebuie sa fie constienti ca in cazul lor politica nu poate fi, dupa o celebra expresie a lui Weber, doar Politik als Beruf – politica ca meserie. Nu poti adica exercita o profesiune de credinta, cum ar fi democratia, ca simpla profesiune.

* NB, numarul subiectilor care au influentat sinusoidele defazate descrise mai sus poate fi intre 5 si 20 % din totalul electoratului (si nu de 5 %, cum s-ar putea crede la o prima privire), intrucat putem presupune ca nu neaparat acei subiecti care au ales sa voteze pentru X sunt cei care au renuntat la Y, iar pentru ca aceasta fluctuatie s-a petrecut de trei ori, putem spune ca avem de-a face cu 4 variatii de cate 5 procente, ceea ce poate insemna 20 % dintre alegatori, fara a mai lua in calcul marjele de eroare.


VIOREL ZAICU
- Master in filosofie moral-politica, doctorand al Facultatii de Filosofie, Universitatea Bucuresti.

Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus