|
Stalin
Felix Anderca (1891 - 1962), aflam din “Istoria
literaturii romane de la origini pina in prezent”,
este un scriitor satiric si publicist prolific.
Calinescu il ironizeaza usor cand aminteste ca are
un frate la Milano si altul la Tel Aviv. Asta vrea
totusi sa spuna ceva. Despre orizontul,
cosmopolitismul, spiritul lui deschis. Este autorul
catorva carti care au avut cititorii lor fideli in
epoca, 1916, Femeia cu carnea alba,
Orasele inecate. “Ca mai toti scriitorii evrei
(scrie Calinescu n.a.), este obsedat de umanitarism,
pacifism si toate celelalte aspecte ale
internationalismlui.” Textul publicat mai jos,
aparut in ziarul “Vremea” in 1933, este unul care
indica nu doar interesul autorului, dar si
conectarea presei timpului la dezbaterile europene.
Astazi acest spirit a cam disparut. Racordarea
noastra va mai dura. Aderca intelege destul de exact
ce se intimpla in Rusia sovietizata si mai ales care
este Rolul lui Stalin. Asta intr-o vreme in care
destui intelectuali de anvergura se lasau inselati
de aparente. Printre ei George Bernard Shaw, H.G.
Welles, Einstein sau Malraux.
Un miracol care se numeste - caci totul la Stalin
se poate reduce la o insusire unica - G.P.U.,
"Vremea", 15 octombrie 1933
STELIAN TANASE
Material provizoriu pentru
un portret in desfasurare
Cine e acest om al carui nume greu ca un
bloc de granit are totusi rezonanta unui tub de otel? De
unde vine acest titan asiatic care a pus metodele lui
Gingishan in slujba dialecticei lui Hegel si care inchis
intre zidurile medievale ale Kremlinului iscaleste in
numele lui Karl Marx si a societatii viitoare asasinarea
a milioane de oameni?
Nimeni si nimic nu ne ajuta la aflarea si cunoasterea
lui. Numeroasele articole de ziar adunate in volume sunt
goale din ipocrizie si ametitoare de patima ca o
legenda, iar glasurile care vin pe unde electrice din
centrele radiofonice ale Rusiei pomenesc prea des numele
temut, ca sa nu ghicim ca toate vestile sunt imbrobodite
de intunericul teroarei.
Nici incercarea de a-l ghici prin intuitie si
inlantuirea logica a unor fapte brute, nu poate da
rezultate sigure din pricina culoarei rosii a
subiectului – rosul incendiului, sangelui si idealului
social rus care s-ar putea strecura ridicandu-si limbile
mistuitoare printre randuri. Cum sa-l descifram pe
Stalin fara sa fim banuiti?... Si sa fie oare cu putinta
o explicare a psihologiei staliniste fara bolsevism?...
Si la toate aceste greutati si nesigurante se adauga
prezenta vie a personajului, a carui activitate e in
plina desfasurare.
Totusi Stalin poate fi prezentat cu o mare aproximatie
de adevar daca intrebuintam o singura metoda – teribil
de periculoasa caci ar putea fi rastalmacita si anume
privindu-l pe Stalin din punctul de vedere al lui
Stalin.
Intaia concluzie a acestei atitudini e uluitoare:
trebuie sa scoatem pe Stalin cu desavarsire din
socialism si in special din orice ideologie. Nu vrem sa
repetam, cu aceasta afirmatie, calomnia unor literati ca
Stalin e lipsit de inteligenta si n-a fost in stare
niciodata sa invete o limba straina. Lupta lui cu
regulile gramaticii engleze a fost mai cumplita decat cu
inchisorile tariste si cand a renuntat in sfarsit la
engleza, el s-a bucurat ca de o sarbatoare. Stalin
totusi – si trebuie sa ne impacam cu acest adevar – e un
ins, extrem de inteligent, atat de inteligent incat a
putut sa-l arunce peste granita pe Trotzki, fostul sef
al armatei rosii iar pe Lenin – dupa insasi parerea
sotiei acestuia – sa-l fi surghiunit in Siberia, daca ar
mai fi trait. Ca se misca mai greu intre stafiile
cartilor decat intre realitati, nu e calitate nici
defect, ci o categorie care explica in acelasi timp
inteligenta unui cioban si imbecilitatea unui profesor
universitar. Inteligenta lui Stalin e de felul unic al
lui Freud sau Einstein: nu are de la nimeni de invatat
nimic – si ea merge tragic de singura inainte, in
fruntea unui imperiu de doua sute de popoare.
Faptul ca trebuie sa renuntam la sistemul ideologic, la
bolsevismul lui Stalin e, pentru constructia acestui
portret, catastrofala si imbucuratoare. Catastrofala
pentru ca renuntam de buna voie la elementele cele mai
sigure si mai convingatoare – un idealism occidental
preschimbat in fanatism oriental, sa zicem – si ce mai
ramane din dictatorul bolsevic, daca-i luam tocmai
bolsevismul?... (Ar parea ca nimic, precum automobilul
fara motor e o simpla caruta, ridicola si nefolositoare
caci n-are macar oiste). Cercetarea lui Stalin fara
bolsevism e insa absolut necesara, caci aceasta
ideologie nu e caracteristica, nu e specificul lui.
Sunt, in Rusia, cateva milioane de bolsevici. Stalin e
totusi unic. Si Trotchi si Racovschi sunt bolsevici, dar
ei se deosebesc de Stalin cel putin cat de Mussolini.
Bolsevismul pe Stalin il difuzeaza, il destrama in
personalitati si persoane de partid – pana la
nerecunoastere. Renuntand la conceptia politica si
sociala sub care se infatiseaza lumii ne vom apropia
insa mai mult de adevaratul Stalin, de centrul lui de
ghiata, mai putin vizibil, dar esential. Caci nu ideile
(care nu sunt numai ale lui) ci technica psihologica
(numai a lui) caracterizeaza pe Stalin.
Si ne miscam de mult fara curajul de a merge cu
cercetarile mai departe, in banuiala atat de insemnata,
desi ipotetica – iluzorie ca orice presupuneri in
istorie – ca in Statele Unite industriale, in Japonia
impestritata, in Marea Britanie maritima, in Germania
inghesuita si flamanda, in Franta delicata si bine
parfumata, Stalin nu s-ar fi purtat, n-ar fi putut,
lasand la o parte rezultatele vietii lui – sa se poarte
altfel. E miracolul initial al oricarei existente, din
care se trag toate celelalte.
*
Intaiul miracol din viata lui Stalin s-a
petrecut intr-o seara de martie in 1899. Se numea
pe-atunci Iosef Giugasvili era seminarist la Tiflis si
avea douazeci de ani. Nascut din parinti georgieni in
vaile de miazazi ale Caucazului, invatatura popeasca
era, ca la toate neamurile primitive, semn ales si
intaia treapta de noblete. Dar in sufletul cantaretului
bisericesc, travestit in sutana, clocoteau manii atat de
complete, ca limba lui se-mpleticea cand incerca sa le
reverse. Cine il adusese pe el sa traiasca de tanar in
mireazma mortuara intre ziduri de puscarie ipocrita?..
Dincolo de ziduri muncitorii cailor ferate se puneau in
greva.
Tanarul seminarist sare uluca scolii mincinoase si in
sutana, cu bratul ridicat ca un steag negru, el blestema
in fasa muncitorilor incruntati, speriati, pe Tar si pe
Dumnezeu, care sunt niste capitalisti perversi si
exploatatori destrabalati.
Drumul pe care-l apucase baiatul era, dupa orice minte
sanatoasa, o gugumanie – cel putin. In pravoslavnica
Rusie oricine era Inzestrat cu duh – chiar mujic din
fundul Siberiei ca Rasputin – se putea urca pe treptele
ierarhiei bisericesti pana-n preajma Sfantului Sinod, ba
chiar si mai departe deasupra sinodului pana in
apropierea tronului, iar un print al bisericii ortodoxe
avea mai multa inraurire si putere decat un guvernator,
un ministru sau un comandant de corp de armata.
Dar prostia lui Iosif, seminaristul din Tiflis, tinea de
miracolul originar.
De-aci inainte isi schimba numele si portul de
nenumarate ori si greu va fi istoricului sa scrie
povestea intreaga a vietii omului cunoscut sub numele de
Stalin. In linii mari si in amanunt viata lui pana la
izbucnirea revolutiei din februarie 1917, nu se
deosebeste de loc de a tuturor celorlalti revolutionari,
in afara, desigur de faptul ca n-a fost niciodata in
slujba ascunsa a Ochranei.
Cu toate intamplarile care-l puneau in fiecare zi in
preajma unei morti violente – de-aci se trage poate
familiaritatea lui cu moartea si usurinta de a ucide –
viata lui Stalin e de-o uniformitate perfecta –
uniformitatea rusa prerevolutionara. Daca n-ar fi
izbutit sa cucereasca puterea dictatoriala de azi,
numele lui ar fi fost tot atat de putin cunoscut, cu
toate faptele-i de-o vitejie uluitoarea numele
numerosilor martiri ai revolutiei, morti in streang, sub
gloante sau sub loviturile de cnut, franghie si pat de
arma, prin numeroasele inchisori presarate in cuprinsul
Rusiei.
Sa bagam de seama aceasta ciudatenie – care tine si ea
de acelasi miracol originar, caci nu-i mai gasim
asemanare la nici un alt revolutionar contemporan: Iosef
Giugasvili lupta mai putin pe sectorul social al
frontului revolutionar, cat pe cel politienesc. Nu-l
preocupa mult structura sociala a Rusiei, nu urmareste
realizari sociale imediate, nu vede inainte implinirea
ordinii sociale marxiste, pe el il supara teribil
existenta politiei care parca ar fi uzurpat drepturile
pe care Iosef la randul lui vrea sa le uzurpe. El nu se
lupta cu regimul politic si social tarist, ci cu politia
care-l ocroteste. In 1901, la douazeci si doi de ani,
abea iesit din copilarie intemeiaza “guvernul din
Tiflis” iar la 1 Mai demonstreaza cu tot “guvernul” pe
strazi. Cazacii in numar mare, calari, iasa intru
intampinarea revolutionarilor. Daca ar fi fost un
luptator social, tanarul Iosif ar fi murit cu tovarasii
lui, pe baricade. Ar fi biruit politia, desigur. Dar e
tocmai ceiace viitorul Stalin nu putea ingadui! Ca un
innascut agent de Siguranta Generala isi paraseste la
timp tovarasii isi pierde urma prin ulitele
intortochiate ale oraselului, in vreme ce muncitorimea
razvratita si increzatoare in destin, e macelarita cu
iataganele si zdrobita in propriul ei sange de copitele
cailor grei.
Trecem peste denunturi, arestari, inchisoare grea, si
facem odata pentru totdeauna socoteala ca din 18 ani de
viata terorista, numai opt i-a petrecut in inchisori – o
noua dovada de extraordinara lui dibacie politieneasca.
Nu e de asemenea nevoie de explicatii prea amanuntite ca
sa intelegem de ce in 1903 cand partidul social democrat
rus se rupe in doua, in mensevici (minoritari) si
bolsevici (majoritari – plus un vot) Iosef Giugasvili
trece de partea bolsevicilor care se declarasera
impotriva luptei progresive si legale.
Dar niciodata poate in viata lui, Koba – Nigeradze (e
tot viitorul Stalin) n-a dovedit un mai sigur instinct
politienesc ca in 1905, cand a avut loc prologul marei
revolutii din 1917. De-atunci inca fostul seminarist s-a
aratat, pe-acest teren superior lui Lenin si lui
Troschi, care au platit utopia lor sociala cu un de
doisprezece ani de mizerie. Ivanivici (e tot viitorul
Stalin) are intuitia precisa, de parca ar fi lucrat de-a
dreptul in birourile centrale ale Politiei politice din
Petersburg, ca batalia muncitorilor rasculati e pierduta
mai inainte de a fin inceputa... Si in vreme ce Lenin si
Trotchi isi treceau primul lor examen revolutionar si
fugeau cu geamantanele pline de observatii asupra
fenomenului sovietic ivit prin generatie spontanee,
bolsevicul din Tiflis se gasea... la Londra.
Se vede in negativ insusirea dominanta a tanarului
revolutionar din Tiflis. In pozitiv se arata de doua ori
– nu provocand miscari sociale ci ca un adevarat sef de
politie in opozitie (daca putem spune astfel) atacand
casieriile tariste. Un grup de revolutionari bine
instruiti de viitorul creator al Comisiei extraordinare
(Ceka) ataca la 13 iunie 1907 la ora 11 din zi in
centrul orasului Tiflis trasura de posta in care se
aflau 375 000 ruble. Fapta avea incuviintarea lui Lenin
din Finlanda. Banii au fost varsati partidului. Mai
tarziu, cand oamenii de sacrificiu din Rusia piereau de
foame iar partidul se stergea parca si din amintire, tot
Stalin (care se numeste acum Cijicov) ataca in inima
Petersburgului Banca Rusa cu bombe – la cativa pasi de
fortareata Petru si Pavel – si transfuzeaza partidului
un val nou de sange de aur. Oricat am admira geniul
politic al lui Lenin, spiritul dialectic al lui Trotchi
– trebuie sa recunoastem ca nici unul din ei n-ar fi
putut fi la Tiflis si la Petersburg, la inaltimea lui
Stalin...
Dupa revolutia din octombrie 1917 cand, doborand
guvernul provizoriu al muncitorimii camuflate (de fapt
al burgheziei) bolsevicii cuceresc puterea in virtutea
tezelor lui Lenin: uzina – muncitorlor, pamantul –
taranilor, pace la toate hotarele, Stalin nu mai are in
fata lui nici o politie! Locul era liber!
Cine ar putea sa descrie fericirea practicantului de
biurou care se viseaza in fotoliul patronului, fericirea
chelnerului care se vede stapan al restaurantului,
angajand alti chelneri – fericirea agentului secret care
se pomeneste sef al tuturor politiilor?... In vreme ce
capeteniile bolsevice se ocupa de problemele sociale,
diplomatice, internationale, Stalin – se putea altfel? –
se ocupa de reorganizarea Sigurantei Statului. E visul
lui din totdeauna, scopul adevarat al vietii! Ceka si
G.P.U. sunt creatiile lui. Si trecand peste cunostintele
prea subtile ale lui Lenin si Trotzki, tot el face, din
umbra, gestul care pune odata pentru totdeauna capat
vietii Tarului. A fost un gest suprem – si suprema
satisfactie a politistului biruitor. Caci isi inlatura
astfel pe cel mai de seama adversar, adversarul
permanent din care decurgeau ceilalti care-l inchisesera
si batusera cu patul armei pana aproape de agonie – si
ar fi fost desigur nedrept in natura ca altcineva in
locul lui Stalin sa fi suprimat pe Tar.
(Sa nu se uite: noi prezentam aici pe Stalin din punctul
de vedere al lui Stalin.)
*
Multi au fost surprinsi de inaltarea
brusca parca la dictatura, a acestui fruntas bolsevic
lipsit desigur de “vederi largi” si in orice caz fara
prestigiul celorlalti. Dar forta se castiga tot prin
forta – e un adevar pe care Stalin il practica din
copilarie. Din secretar general al partidului, slujba
modesta, si care in mainile lui Stalin a devenit un
instrument politic de aceiasi valoare ca forta armata,
omul a devenit stapanul Rusiei. N-a fost oare totdeauna
seful Sigurantei Generale adevaratul stapan in Rusia,
superior Tarului caruia ii oferea din cand in cand,
comploturi de intimidare? Si intr-o tara care tine de
doua continente, cu 150 milioane de locuitori si limbi
diferite – ar putea fi altfel?
Inainte inca de moartea lui Lenin, care s-a intamplat la
21 ianuar 1924, Stalin intrase in lupta cu cel mai de
seama adversar al lui din partid. Trotchi, care ca sef
al armatei rosii avea o dominanta situatie militara. Sa
fi fost numai un conflict de psihologii, autoritare
amandoua? Sa fi fost intr-adevar o deosebire de
conceptii? ... Poate ca una conditiona pe cealalta ...
In orice caz, conflictul Stalin – Trotchi, care s-a
rezolvat in favoarea politica a celui dintai (si deci
trei sferturi si in favoarea istorica) merita sa fie
cercetat cu deamanuntul. Trotzki, care prin traditie
hereditara, nu numai doctrina, e universalist – vede
Rusia ca o rezultanta a unui joc de forte economice,
hotaratoare mai cu seama dincolo de hotarele ei. Stalin
care stie numai ruseste si nu cunoaste decat Rusia, se
intereseaza prea putin de restul lumii, a carei soarta o
vede mai curand tinand de realizarile geniului rus. Nu
se cunoaste indeajuns amanuntul extraordinar ca-n 1923,
cand Germania fierbea in flacarile mocnite ale unei
lovituri de stat proletare, Trotzki a voit sa navaleasca
in Germania cu 300 000 de calareti rosii. Stalin a
retinut calarasii in Rusia. In istorie – se stie – au
dreptate numai cei care izbutesc. Trotzki n-a avut
dreptate. N-a avut dreptate nici in 1924 cand, in
fruntea armatei, bucurandu-se de prestigiul legendar pe
care nu-l depasea decat Lenin, s-a dovedit – cu toate ca
a condus singur revolutia din octombrie si a infrant
toate armatele albe in anii urmatori – in fond un
ideolog, un literat semit, un creator al “revolutiei
permanente universale” pe hartie alba, unde va trebui sa
cautam si meritele lui cele mai trainice. Desi avea in
fata lui pe Stalin – s-a lasat indepartat din fruntea
armatei rosii, A ARMATEI LUI, ca un ministru oarecare
din Finlanda, sa zicem, sustinut numai de prestigiile si
gratiile nevestei.
Iar Stalin care lucra cu oamenii lui, situati strategic
in administratie si cu armata sigura a Cekai, a avut mai
mult decat dreptate – a fost predestinat, daca tinem
seama ca pana si generalul basarabean Frunza, sortit de
Stalin sa inlocuiasca si sa inlature gloria lui Trotzki,
fiind bolnav si silit de Stalin sa se opereze, moare sub
bisturiu. (Furios impotriva medicinei vrajmase, Stalin a
voit sa-i impuste pe chirurgi si s-a multumit sa-i
surghiuneasca in Siberia).
S-ar parea ca ajuns dictator, mare preot al Sigurantei
Rosii, fara a mai avea nevoie sa dea socoteala cuiva de
ideile si faptele lui, indepartand in cativa ani chiar
pe creatorii revolutiei din Octombrie, destinul si deci
biografia lui Stalin s-au incheiat.
Dimpotriva! Stalin deabea incepe sa traiasca, si sub o
infatisare atat de nebanuita incat trebuie sa recurgem
din nou, in lipsa de alta explicatie, la misterul
originar.
S-a spus adesea, pentru a inlatura pe intelectuali de
speranta unei dictaturi in sens platonician, cand
inteleptul va fi presedintele Cetatii, ca omul de pe
baricade nu poate fi decat un luptator, chiar dupa
daramarea baricadelor.
Stalin – cel putin el – face exceptie. Omul care a
jefuit caruta postei din Tiflis si a intrat cu lovituri
de bombe in Banca din Petrograd, va ramane in istorie ca
un conducator si un gospodar. Nu stim daca ideea
planurilor cincinale e a lui, daca nu purcede din
formula lui Lenin, soviet + electricitate = socialism,
sau daca nu s-a lasat convins de o mana de ingineri si
arhitecti, obscuri inca. Dar in istorie intra intai
fapta si apoi ideia – si energia cu care Stalin isi
realizeaza planurile de inzestrare a Rusiei innoind tot,
incepand cu ultimul lui nume, de otel, e cel putin tot
atat de pretioasa ca palida ideie initiala a cuiva.
“Inzestrarea Rusiei” e un fel de a vorbi, pe intelesul
nostru burghez.
Stalin vrea mai mult: Sa faca o noua Rusie, cu alt
popor.
De-aproape zece ani rasuna-n lume racnetele de durere
ale milioanelor de tarani rusi, jefuiti, martirizati,
colectivizati si in sfarsit impuscati. Stalin nu se
sperie nici de tarani, nici de indignarile noastre
miloase. In limba lui impiedicata tot a putut rosti cele
doua legi care lamuresc intreaga metoda politica
stalinista, daca nu chiar gandul suprem pe care-l
serveste. “Una din functiile de seama ale oricarei
puteri politice, a zis odata, e sugrumarea.” Si
altadata: “Nu neg ca teroarea e ceva cumplit, dar nu e
mai bine sa ucidem noi dusmanii decat sa ne ucida ei pe
noi?...”. Logic. Dar e cu putinta ca poporul rus, agrar
de veacuri, prin indeletnicire si moravuri intrate in
fire, sa fie socotit deodata, in intregime ca dusman?...
Aici s-a pus lui Stalin rezolvarea, nu a problemei
agrare, ci a poporului agrar care in mintea unui
socialist nu poate fi decat un rezervor de forte
reactionare. Societatea socialista pare ca va fi
exclusiv urbana – sau nu va fi niciodata. Ne-ndoim ca
Stalin sa fi meditat asupra acestei probleme si sa fi
facut cercetari istorice, etnografice si economice.
Credem mai curand ca instinctul lui a tinut loc de geniu
- acel geniu care i-a lipsit lui Lenin silindu-l sa
capituleze, tocmai cand era la putere in celebra “Noua
problema economica”.
Nici o revolutie fara farsa. In revolutia rusa farsa a
fost fara pereche in istoria lumii: 400 000 de muncitori
industriali, aglomerati in Petersburg, rastoarna ordinea
sociala a celui mai mare imperiu european si instaureaza
o morala politica noua in favoarea lor cu ajutorul a o
suta de milioane de tarani, prostiti de o speranta. Daca
nobilimea rusa ar fi avut prevederea sa impropietareasca
pe fostii iobagi macar din faramiturile mosiilor,
intinse pe sute de mii de hectare – Tarul singur
stapanea peste 3 000 000 de hectare – revoltele din 1917
ar fi putut fi inabusite ca o greva oarecare. Nici unul
din conducatorii revolutiei nu era inca de fata, toti
surghiuniti prin strainatate sau prin inchisori iar din
cei sapte deputati bolsevici ai Dumei, trei se aflau in
slujba Ohranei, numar indestulator pentru a-i trada sau
provoca si anula pe toti. La 14 april 1917, Lenin nu se
sfieste inca sa marturiseasca: “Nu e ingaduit unui
partid muncitoresc sa-si puie sperantele intr-o
comunitate de interese cu taranimea. Noi ne straduim ca
taranimea sa treaca de partea noastra, ea se afla insa,
pana la un anume grad de partea capitalistilor”.
Lenin n-a stabilit pana la ce anume grad. Faptele
stabilesc insa limpede: pana la dobandirea constiintei
de sine. Caci taranul, chiar cand e proletar, prin felul
muncii lui nu poate avea decat o mentalitate de
proprietar, cu atat mai apriga cu cat proprietatea e mai
mica sau inexistenta. Idealul lui nu e societatea – ci
familia cu micul ei avut. Tot atat de (sa zicem) confuz
e Lenin si mai tarziu, la 24 april cand sufletul lui e
tras intr-o parte de necesitatea istorica a tacticei
politice, in directie opusa de convingerea lui ca
taranimea e numai un instrument sortit, dupa slujba, sa
fie aruncat: “Suntem pentru predarea imediata a
pamanturilor catre tarani, in cea mai desavarsita
organizare. Suntem absolut impotriva insusirii
anarhice”. Sigura era “predarea imediata a pamanturilor”
(ceia ce a cucerit simpatia taranilor – soldati) –
“organizare desavarsita” si “insusiri anarhice” erau
cuvinte de orator pe care le-a inteles numai Lenin. De
altfel impropietarirea s-a facut in regimul care voia sa
desfiinteze proprietatea, exact cum au priceput taranii,
nu cum presupunea marele bolsevic. Aceleiasi farse
prelungite se datoreste si eroismul armatei rosii, in
timpul razboiului civil, cand soldatul taran stia ca
lupta nu pentru un ideal mai mult sau mai putin
“social”, ci pentru petecul de pamant de acasa, caci
adversarul din transeia dinainte nu era un soldat
oarecare, ci fiul mosierului care voia sa se-ntoarca sa
bata iar pe taran cu franghia uda la scara conacului.
Lupta lui Stalin impotriva taranimii ruse, adica a marei
majoritati a poporului rus, lupta vicleana, cu pauze si
cruzimi crescande, are ca scop rezolvarea definitiva,
adica starpirea completa a farsei initiale
revolutionare. E poate cea mai cumplita ingratitudine
istorica – in istoria care n-a fost niciodata
recunoscatoare. Faptul ca distrugerea poporului rus se
face pe-ncetul nu este tocmai meritul dictatorului
bolsevic. Abea dupa incercarile de colectivizare si dupa
rezultatele jalnice ale multor gospodarii colectivizate,
Stalin a trimis vorba ca cine nu e colectivizat n-are in
Rusia drept la viata. In 1931 s-au cultivat 79 de
milioane hectare colectivizate. Mai exista in Rusia cam
400 milioane hectare de pamant virgin, pe care inginerii
agricoli ai Tarului nici nu le vazusera. La aceste
fantastice mosii ale partidului bolsevic, ce insemnatate
mai cele cateva milioane de hectare ale taranilor mici
proprietari? ...Cultura mecanica, rationalizata a
mosiilor statului, chiar intr-un regim burghez, ar duce
la faliment prin ieftinatatea produselor aruncate pe
piata, intr-un singur an, pe toti micii producatori
rurali, care ara cu boul si treera cu copita calului.
Banuim ca acea ingrozitoare crima impotriva unei uriase
colectivitati, nu se justifica nici economiceste, nici
politiceste. Ea nu se poate explica decat prun
temperamentul si biografia lui Stalin.
Acest fragmentar razboi civil care tine de vreo zece
ani, e menit sa se-ncheie: in curand nu va mai exista in
Rusia nici un taran demn de acest nume.
“Stalin face istorie in proportii mari, a declarat Lloyd
George. Daca nu izbuteste comunismul este desfiintat si
mort pentru generatii”.
Nu pentru generatii, pentru totdeauna, caci nu se va mai
gasi taran, dupa experienta definitiva din Rusia, care
sa se intovaraseasca vreodata cu muncitorimea de la
orase!
Emblema bolsevismului, ciocanul incrucisat cu o secera,
e o minciuna, adevaratul semn heraldic al comunismului e
numai ciocanul – ciocanul care construieste uzina si
autotractorul.
Lenin s-a folosit in 1917 de aceasta minciuna pentru a
instaura dictatura proletara. Trotchi a voit sa eludeze
nefireasca imperechere, incercand sa rascoale
muncitorimea industriala din restul lumii – Stalin care
n-a voit sa lase vrabia din mana pentru cioara de pe
gard si care n-are timp sa astepte a tras consecintele:
in toate satele pe intreg cuprinsul Rusiei, toamna si
primavara, secera mitralierele.
Dar suprimand satul, se poarta mai bine Stalin cu
orasele?... N-au strazile infatisare de cartiere ale
mizeriei iar locuitorii mutre de puscariasi?...
Nu se poate nega insa ca de la inceput bolsevismul a dat
orasenilor dictatura politica. In vreme ce o mie de
locuitori de tara trimit un delegat, o mie de oraseni au
dreptul la cinci delegati. Prin industrializarea
ciclopica a Rusiei – caci comunismul este o ideologie de
fabrica, – s-au ivit numeroase orase noui, construite in
jurul intreprinderii industriale in vederea unei vieti
colective tot atat de intense in orele libere, ca si in
uzina, in ceasurile muncii. Aceasta urbanizare a
poporului rus a cuprins si orasele mari ale nobletei de
odinioara, dandu-le acea infatisare jalnica de contesa
cersetoare sau print vacsuitor de ghete... Moscova avea
in 1914 in splendoarea viatii ei de sampanie, dans cu
balalaici si cabaret de arte nocturne, 1 150 000 de
locuitori, in 1931 locuesc in Moscova 2 800 000 de
muncitori. Confiscarea cladirilor a fost o naivitate
revolutionara de prima ora. Nu numai ca saloanele sunt,
pentru locuit, neconfortabile unei familii, dar s-au
dovedit ridicol de neindestulatoare, puteau fi lasate,
fara mare paguba pentru comunism, vechilor proprietari.
In vechile palate din Moscova abea au incaput 200 000 de
persoane, intre paravane de panza. Pentru nouii
locuitori ai Moscovei s-au construit cladiri noui, mult
mai confortabile - si trupului si ideologiei comuniste.
Planul cincinal prevazuse, pentru 1931, locuinte in
valoare de 1 miliard 100 de milioane ruble, iar pentru
1932, 1 miliard 600 de milioane ruble. Aceste sume au
fost depasite... Spune-mi cate ziare tiparesti si-ti voi
spune cati oraseni exista. In 1913 se tipareau in Rusia
2 700 000 de exemplare, din care nu toate se vindeau. In
1931, in afara de ziarele pereti, s-au tiparit 27 000
000 exemplare.
Nu putem infatisa aci un tablou complect al cifrelor de
urbanizare a Rusiei. Cele de mai sus sunt din 1932 si
credem ca acum, in 1933 sunt prea mici. Viteza de
investitie industriala si innoire a poporului rus e, sub
dictatura lui Stalin, fara pereche in istoria lumii: el
vrea sa realizeze intr-un deceniu ceia ce Japonia abea a
adoptat intr-un veac, ceia ce Statele Unite ale Americii
de Nord au construit in doua – ceia ce e admirabil si ar
putea sta drept pilda oricarei tari agrare, in afara de
orice ideologie politica.
Caracterul cumplit, despotic, al lui Stalin se vadeste
si in acest domeniu, unde ar fi avut interesul sa-ti
domoleasca firea.
Nu stim daca Lenin, Trotzki sau oricare alt fruntasi
bolsevic, ar fi avut lipsa de scrupul sa impuie
poporului rus de la orase, martirajul de ocna, instituit
de Stalin. Caci metodele de a jefui pe muncitori de
roadele muncii lor sunt, in Rusia care vrea sa-si creeze
o avere, nu numai crunte, dar pe fata. In orice tara din
lume, muncitorimea supusa la un regim de munca,
salarizare si stoarcere asemanatoare, ar fi facut greva,
s-ar fi razvratit si ar fi distrus uzinele. In 1922
contele Mihai Caroly povesteste: “Vizitand Dnieprostoi,
uriasele lucrari hidroelectrice, am vorbit cu-n inginer
american, d. Puls. Intrebandu-l cum a reusit sa bata
toate recordurile lumii prin rapiditatea constructiei,
mi-a raspuns: – In primu rand mi s-au pus la dispozitie
cati lucratori am cerut. Uneori mi se trimiteau in
ajutor regimente intregi ale armatei rosii. Apoi mi se
puneau la dispozitie de doua ori atatea masini cate
ceream. Si in sfarsit – aci inginerul se opri o clipa –
acesti afurisiti de comunisti muncesc ca niste negrii.
Sunt niste fanatici. Ei spun ca muncesc pentru cauza”.
Mi se pare ca tocmai aici e viclenia socialismului, de
care ne speriam atat: el sileste pe muncitori la o munca
de care cel mai crunt capitalism s-ar rusina.
Lipsit de cultura adversarului sau de idei Trotzki,
Stalin nu tine seama ca-n definitive socialismul e facut
pentru oameni, nu oamenii pentru socialism. Asemenea lui
Moise, care a purtat prin pustie 40 de ani pe fostii
sclavi ai Egiptului, ca sa intre in pamantul fagaduintei
c-o rasa noua, Stalin se poarta cu rusii lui nu ca un om
politic, ci ca un profet. Intre zidurile vechi ale
Cremlinului, unde omuciderea in masa e de mult a doua
religie, Stalin, in tacerea lui incruntata, isi tine,
poate, in fiecare zi acest monolog:
– Ce e omul mijlociu? Un mat digestiv complicat inutil
cu un creier slab. Pentru omul superior de maine, pe
care va trebui sa-l selectionam din pantecele mamei cu
forcepsul, a sacrifica o suta cincizeci de milioane de
idioti e o datorie. N-are drept sa se planga nimeni.
Orice tata trebuie sa se jertfeasca pentru copilul lui –
sa se arunce-n foc, ca sa-l incalzeasca si sa-l faca sa
rada... E ceia ce fac si eu – amenintat sa fiu impuscat
de cel dintai soldat rosu care ma pazeste. Eu n-am avut
norocul dusmanului meu Trotchi, sa fiu surghiunit in
paradisul din Princhipo...
*
Aci e drama lui Stalin: in razboi de
exterminare cu majoritatea poporului rus, taranesc, prin
viteza pe care a impus-o muncii orasenilor din uzine,
si-a instrainat si partizanii de ideal social. Ca e inca
in picioare – iata un miracol!
Un miracol care se numeste – caci totul la Stalin se
poate reduce la o insusire unica – G.P U.
F. Aderca
“Vremea” – 15 octombrie 1933
sus
|
